воскресенье, 12 февраля 2023 г.

Dragostea și bucuria mea pentru viață...

 Interviu cu un suflet creator de frumos

Verdeș Vera și lucrările sale

Tehnica de lucru handmade este definită ca arta de a crea obiecte pe care un om cu talent, inspirație și răbdare le realizează cu propriile sale mâini. Fie croșetată, fie împletită, fie cusută, sau din diverse materiale, fiecare lucrare handmade este specială, căci meșterul care o crează lasă în ea şi o parte din gândurile și trăirile sale, își spune povestea, propria sa poveste căreia îi dă formă, culoare și viață. Anume prin lucrările sale își spune povestea de viață și Verdeș Vera, originară din localitatea Izbiște, care de ceva timp și-a găsit refugiu în lucrările sale, în mulțimea sa de păpuși viu colorate. Anume așa am găsito: înconjurată de păpuși și zâmbete de copii în cadrul propriei sale expoziții organizate în cadrul festivalului local „Izbiște Izvar Fest”.

-          Rădăcinile mele se trag din acest sat, o am pe mama aici, o soră, nepoțele, ne povestește meșterița, cu toate că sunt plecată demult din sat, revin cu mare drag de fiecare dată. Și sunt foarte mândră și bucuroasă că prima mea expoziție de lucrări handmade a avut loc anume în localitatea natală în cadrul acestui festival. E un fel de debut, până acum am creat mai mult în anonimat.

-          Care este genul de meșteșugărit sau principala activitate handmade pe care o practicați și ce alte pasiuni mai aveți?

-           Practic câteva genuri de handmade: împletesc haine cu andrele „ace”, împletesc  jucării cu croșeta „cârlig”. Mai brodez icoane, peisaje și flori din biser. Tot din biser confecționez arbori și flori. Croșetez covorașe din tricotaj, confecționez flori de diferite mărimi și creez diferite compoziții din hârtie creponată. Mai cos la mașina de cusut haine și tot ce se poate de croit și cusut.

-          Când și de la cine ați preluat și îndrăgit această activitate și care au fost primii pași în această nouă lume a frumosului?

-          Pentru mine totul a început încă din fragedă copilărie, deoarece am avut de la cine învăța și de unde mă inspira. Am avut marele noroc de tocmai două bunici meșterițe, fiecare cu genul său de creație. Bunica de pe linia mamei avea multe oi și ea însăși prelucra lâna de oi, o torcea și țesea suluri întregi de renumitele „părătare” tradiționale moldovenești sau țoluri cum le mai spunem noi în sat. Iar bunica de pe linia tatălui împletea haine pentru toți: pentru rude, pentru prieteni, pentru vecini și desigur pentru noi - nepoții. Anume ea m-a învățat să împletesc tot ce se poate de împletit și ornamentat frumos. Cu trecerea anilor după absolvirea gimnaziului am mers la cursuri de croitorie. Lucrând la o fabrică de croitorie am văzut că rămân foarte multe resturi de țesătură care pur și simplu se aruncau. Atunci mi-a venit ideea să prelucrez aceste resturi croșetând din ele covorașe. Mai apoi am descoperit biserul confecționând flori și arbori, după care am început deja să și brodez în biser. Ultima și cea mai dragă pasiune a început de la un simplu tutorial video cum se croșetează o jucărie și am început să croșetez și eu.

-          Care sunt cele mai frumoase lucrări realizate la care țineți cel mai mult?

-          Pentru mine toate lucrările mele îmi sunt dragi, fiindcă am depus mult suflet. Mă mândresc foarte mult când văd pe cineva îmbrăcat într-o haină împletită de mine. Mă bucur nespus de mult atunci când văd zâmbetul de pe chipul copiilor când le cadonez o jucărie împletită de mine. Toate jucăriile mele sunt o mângâiere, sunt prietenii mei devotați cărora deseori le spun tot ce am pe suflet...



-          Lucrările d-stră poartă vreun mesaj? Vă reprezintă cumva?

-          Într-un fel sunt dragostea și bucuria mea pentru viață. Am petrecut o perioadă îndelungată prin spitale fiind grav bolnavă, iar după reabilitare nu mă mai puteam angaja la muncă. Mă gândeam prea mult la năpasta care a dat peste mine – cancerul , diagnoza pusă de medici, și ca să nu intru în depresie am început să împletesc fără să țin cont de timp și oboseală.

-          Cam câte lucrări ați creat până acuma?

-          Dacă e să fiu sinceră nu cunosc numărul tuturor lucrurilor făcute de mine, hainelor cusute...Pot spune că am peste 250 de jucării împletite, peste 15 icoane brodate, în jur de 30 de flori de biser, și cred că o câmpie întreagă de flori din hârtie creponată.

-          Puteți spune despre această activitate a d-stră că este o meserie, o ocupație aducătoare de venit, și în general din punct de vedere financiar cum este această ocupație pentru d-stră?

-          La început croșetam jucării și le păstram într-un dulap, când s-au strâns deja prea multe le dăruiam vecinilor ce aveau copii mici, prieteniilor, rudelor. Până la urmă au aflat mai mulți oameni despre pasiunea mea și au început ei înșiși să-mi dea comandă de jucării. Din banii câștigați cumpăr lână și instrumente pentru a diversifica modelele.

-          Ce crez v-a călăuzit uneori pașii ca să înfruntați greutățile vieții?

-          În primul rând a fost credința în Dumnezeu și gândul că las o urmă frumoasă în sufletele multor oameni prin creațiile mele.

-          Credeți că în lumea tehnologiilor astfel de activitate are viitor?

-          Dacă ai dorință și plăcere de a face ceva frumos o să fii prețuit, iar tot ce este prețuit are viitor.

-          Tot mai puțini tineri au răbdare și timp în a crea lucruri frumoase. D-stră aveți vre-un discipol căruia să-i transmiteți din secretele acestui meșteșug?

-          Desigur! Am o nepoțică Antonela, care poate croșeta și are plăcere de a se învăța și crea jucării. Eu sunt mândră de ea și o ajut și cu un sfat și cu materialele necesare. Cred că susținerea mea mult contează.

 Meșterița handmade, Verdeș Vera, alături de nepoțica sa Antonela Druță, cea care a preluat din secretele creațiilor handmade.
Expoziția este în cadrul festivalului "Izbiște Izvar Fest", 21.01.2023, și sunt expuse lucrări atât a d-nei Verdeș Vera, cât și a ucenicii ei - Antonela Druță.

-          Un sfat pentru cei ce iubesc  arta, meșteșugurile, lucrul manual și în general frumosul.

-          Să aveți încredere în ceea ce faceți și atunci toți vor crede în frumos.

-          Cum pot achiziţiona lucrări cei interesaţi de munca dumneavoastră?

-          Am început să croșetez și la comandă, dar am și  în stoc o mulțime de jucării. Cu expoziții personale nu am fost, aceasta fiind prima și sper că nu și ultima dacă voi mai primi invitații.


среда, 11 мая 2022 г.

Copiii foametei...

          Foametea...multora acest cuvânt, aceste câteva silabe le tulbură cugetul, le cutremură inima de fiecare dată când este auzit sau rostit. Mai ales răvășește sufletul celor care au simțit pe pielea lor efectele foametei din anii de pe teritoriul țării noastre 1946–1947. A fost o perioadă de deprivare alimentară majoră la nivelul populației de la est de Prut, consecință a unui complex de cauze: distrugerile agriculturii provocate de război, seceta îndelungată, impactul determinant al măsurilor de supra-colectare de produse alimentare, schimbarea modului tradițional de viață, negarea adevărului despre situația reală etc.

Azi , noi cei ,care avem norocul doar să citim despre ororile cauzate de foamete, ar trebui să ne aplecăm urechea mai des la mărturiile celor trecuți prin cel mai afurisit canon. Celor care își amintesc cu înfrigurare fiecare cuvânt, fiecare mormânt, fiecare grăunte, fiecare zi înfometată  a copilăriei lor...

Alexandra Mândru povestește despre cea mai mare
bogăție a copilăriei sale: pâinica

„Am venit acasă din evacuare și am găsit satul pustiu, povestește Alexandra Mândru din Izbiște născută în 1931, tata mai îngropase înainte de plecare prin grădină câteva butoaie cu porumb, cu lucruri, dar nu am găsit nimic, totul era furat, casa cotrobăită. Pe urmă începuseră a lua bărbații pe front, tata fugise și am rămas numai cu mama în prag de iarnă... fără lemne, fără mâncare. Mama lua din lucrurile din casă și mergea la târg la Chișinău să facă rost de ceva alimente. A schimbat odată un covor mare, frumos pe o căldare de grăunțe, amdat-o prin râșniță și cu leaca ceea de păsat am viețuit o perioadă. Pe urmă a venit seceta. Trei ani la rând am semănat și pământul nu a rodit, trei ani la rând nu a plouat. Se pogorâse o greutate și tristețe peste casele oamenilor, de nu încăpea în sat. O sărăcie și o foame de să-ți iei lumea în cap. Cine mai avea în secret câte oleacă de grâu, grăunțe făceau câte o măliguță și ca să ajungă mai pe multe zile amesteacau cu făină din ghindă de stejar și mâncau.Câteva semințe de poamă(tescomida) date prin râșniță, amestecate cu buruene și făceam niște turtișoare pe plită ca să ne luăm pe deal la lucru. Nu aveam nici ceaune, făceam măliga în căști nemțești. Tata strângea frunze de prin pădure ca să hrănim vaca. Noroc de văcuță: cu câte o țâră de lapte muls am scăpat. Bucuria noastră a copiilor erau „cucoșeii”, adică o mână de grăunțe de porumb puse într-un ceaun cu nisip încins, că ulei nici pomină, și înfierbântate până se desfăceau. Un om din sat flămând, a intart fără voie în ogradă după miros și a băgat mâna în nisipul fierbinte ca să ia grăunțele desfăcute și așa fugind, mânca grăunțe în două cu nisip frigând-uși gura. Altă dată cineva a tăbărât asupra unei bătrâne ce tocmai făcuse o măliguță la cotlon și la fel cu toate că au sărit toți ai casei peste el, mânca bătaie dar nu lăsa bucata de măligă din mâini.

 Da câtă lume a pierit de foame! Doamne! De nu avea cine săpa gropi, nemaivorbind de înmormântări ca lumea. Țin minte murise soția unui măhălean, tata a mers cu câțiva bărbați de a săpat groapa omenește. Când a doua zi au mers cu mortul la cimitir acolo groapa era astupată și cruce pusă: cineva le-o luase înainte și în toiul nopții  și-a îngropat mortul.

Doamne ferește de o secetă cruntă! Ne va fi greu dar vor răzbate. Da doamne ferește de un război, atunci nimănui nu-i va păsa de nimic... În vreme de război nu are cine avea grijă de norod...Da după război întotdeauna vine seceta și foamea...”

Iacubov Tamara, pe prispa casei 

„Foametea m-a prins copil, taman când se leagă primele amintiri, primele și pe alocuri unele din unicile clipe fără griji ale vieții omului –copilăria, își amintește Iacubov Tamara din Izbiște, născută în 1940. Chiar primul sentiment care mi s-au întipărit în minte a fost - foamea, toată vremea  flămândă: de mă jucam, de mă culcam... Părinții au făcut posibilul și imposibilul ca noi copiii, să scăpăm cu zile. Și acuma îl văd pe tata stând la plită și uscând măduva de ciocleje, trebuia mare atenție căci dacă nu erai atent se aprindeu rapid de la fierbințeală și rămâneai fără dejun. Apoi mama amesetca  acele fibre semilemnoase cu o mână de păsat și făcea o măliguță. Și asta era cea mai „sățioasă” mâncare a noastră! În rest țin minte că și jocurile copilăriei constau în căutarea permanentă de mâncare: mâncam ore în șir colăceii babei, frunze de macriș și tot flămânzi eram. Noroc că am avut văcuță și mulgeam câte un pic de lapte... Altora le era și mai greu. Mama avea un frate la Hârtop, care fiind într-o vizită la noi, a mărturisit că nu a mâncat nimic de câteva zile și se simte rău. Atunci mama a pregătit repejor un fel de sorbitură din buruiene cu măligă, el fiind flămând a mâncat lacom și peste câteva minute se umfla la burtă văzând cu ochii. Noroc că tata era veterinar de profesie, i-o făcut niște proceduri și l-o scăpat. Da câți au pierit și de foame și de faptul că aveau deja stomacul mic și se umflau. Și acum la bătrânețe mă înfioară aceste amintiri și mă tem de ziua de mâine că nu știi ce poate aduce....”

Mătușa Ana Țîmbălari își amintește despre copilăria foametei

„Mama ne trimitea la pădure după steagă, un fel de buruiană, pe care o fărâmița, o amesteca cu cenușă, puțin macuc sau făină de porumb și ne făcea un fel de turte, își amintește mătușa Ana Țîmbălari născută în 1931 în Izbiște. Ca să mai schimbăm mâncarea, mergeam la Zdoroca plină de stejari și strângeam ghindă pe care mama o dădea în cuptor, o usca, apoi tata o dădea prin rășniță și făcea un fel praf ca cimentul, pe care mama îl dezmierda „făină” din care mama cocea pâine.Și era duhoasă, și era amară acea pâine...și ne durea burta, da nu ne alintam așa erau vremurile și am scăpat cu toții, doar tata a decedat în 1947. Îmi amintesc că sora mea mai mare avea cinci copii, trei dintre care măncau turte cu steagă și ghinzi, da doi nu voiau și cereau mereu pâine. - Dă pâine,dă pâine... plăngeau cei doi copii, unul din ei șezând pe pat s-a lăsat pe spate și a murit în ochii noștri de foame, peste câteva zile a pierit și celălat... Foamea e mare urgie, să nu dea Domnul nimănui!”

Verdeș Zaharia așternând pe foaie amintirile sale

„Ogrăzile pline cu buruieni, ferestre scoase, sparte, câmpurile presărate cu tranșeee și obuze neexplodate... asta am agăsit reântorși în august 1944 din evacuare,aveam pe atunci 9 ani, deapănă șirul amintirilor din copilărie, Verdeș  Zaharia, izbiștean născut în 1936. Unii săteni mai aveau îngropate prin grădină cufere cu grâu, porumb, gavanoase cu jumere, însă mulți nu au mai găsit nimic. Tatăl meu făcuse un perete fals în fundul unei camere, închis ermetic, muruit dat cu var ca să nu se deosebească, și prin pod pe o gaură a umplut acel  jumate de metru din acea ascunzătoare cu grăunțe, care ne-a fost rezervă o bună bucată de vreme în vremea de foame ce avea să urmeze. Când s-au terminat unele rezerve din ascunzători a și început adevărata tragedie a neamului nostru. Noi copiii strângeam de pe sub garduri nalbă, colăceii babei și mâncam.Părinții scoteau măduva de ciocleje și bețe de răsărită, împreună cu florile de salcâm, uscate pe plită era pâinea noastră.Floarea salcâm strânsă și opărită. Salvarea multor familii a fost steaga. Ne duceam în lunca Nistrului în părțile Onițcanilor unde creștea multă steagă și rupeam câte 10-12 saci și aduceam acasă.Mama o fierbea făcea un fel de turtișoare, mai presura un pic de păsat și mâncam. Ultima etapă a foametei prin 1947, în toiul secetei oamenii deja mâncau tot fără alegere: știr, lobodă, orice fruct, orice floare era folosită în alimentație. Strângeau ghindă din pădure o uscau și făceau un fel de făină amară și neagră. Ghinda... și acuma îi simt gustul îngură un gust amărui de săpun, cleios.Știulețul de porumb fără grăunțe(ciocălăul) era fărâmițat, chisat, îl dam la râșniță, îl  fierbeam și mâncam. Se oprea în gât masa cea lemnoasă, nu mergea deloc Oamenii pășteau ca vitele, mulți au murit din cauza constopațiilor. De la foame era un smptom: oamenii se uflau, se umflau la burtă, picioarele, mâinile și pierea în ore numărate. Eram copil și mi s-a întipărit în minte cadavre pe marginea drumului, prin ogrăzi, nu avea cine să-i înmormânteze. Era ca al doilea front fără lupte...

Alte amintiri din copilărie sunt legate vizitele dese ale activiștilor puterii locale. Când ai și căuta - veneau puneau scara și se urcau singuri în pod, controlau, măturau ce mai găseau, căutau prin grădină, beci, șopron. Pe urmă au apărut planuri individuale pentru fiecare gospodărie: cât să sameni, cât să dai la stat...și toate astea în condițiile unei populații hămesite de foame. Tata era mereu întunecat la față, sleit de puteri de condițiile impuse. A ajuns săracul cu sacul plin cu lâncere, prosoape, horboțele din gospodărie și a schimbat pe o tristușă de cereale. Și nu știu de unde a făcut rost de un călcâi de pâine. – Eeeee,Doamne! Era ceva misterios pentru noi, am stat ore în șir și am privit bucățica ceea de pâine, ne uitam ca la o minune! Era pentru prima dată în ultimii ani când vedeam o bucățică de pâine...

Când au început a da ploile și s-au dat în spice primele lanuri de grâu, orz, țin minte mă duceam la deal cu vaca, mama îmi punea o sticluță cu lapte în traistă, pâine nu avea de unde să-mi dea și eu mergând pe lângă holde rupeam spice, le frământam în palme și boabele le dădeam drumul în sticluță ca până la amiază se primea un fel lapte cu cereale, un deliciu total pentru mine

Acum matur în viziunea mea pot concluziona că repetarea unui astfel de scenariu, coincidența unor serii de factori, e zic că eposibil...Dar nu de Dumnezeu, căci asta va fi cu mult mai tragic cu mult mai global decât ”


пятница, 8 апреля 2022 г.

Pădurari din tată-n fiu - dinastia Urbanovici!


Generațiile de pădurari ale dinastiei Urbanovici!
în foto: 
 rândul de jos de la stânga la dreapta: Chril Urbanovici, fratele Andrei și un nepoțel,
Rândul de sus: Vladimir Urbanovici, Ion Urbanovici.

Și-a dedicat viața și activitatea integral silviculturii și ocrotirii pădurilor, face parte dintr-o dinastie  întreagă de bărbați a cărui neam poartă cu sfințenie din tată-n fiu doar două nume: Ion și Chiril. Străbunelul s-a numit Chiril, bunelul a fost Ion, tatăl a purtat numele de Chiril, el este Ion, iar fiul său, continuatorul neamului, se numește la fel - Chiril. Este descendentul unui neam care ani la rând, din tată-n fiu sunt pădurari: bunelul a fost pădurar, tatăl a fost pădurar renumit, el continuă cauza dinastiei Urbanovici.

Vorbim astăzi despre Ion Urbanovici(Ivan Chirilovici,cum îi spunem noi sătenii),, pădurar ocolul silvic Criuleni,cantonul Nr 7, pădurea Măsărău, Izbiște, ajuns la o vârstă onorabilă de 60 de ani, dintre care 39 de ani ia dedicat siviculturii!

Născut la 8 aprilie 1962 în familia lui Chiril și Nina Urbanovici, după absolvirea școlii din sat, a pășit pe urmele tatălui, mergând să învețe la Colegiul de Silvicultură din Camenca(1983-1986), fiind hotărât să continuie dinastia de pădurari din trei generații. Mai mult decât atât și tatăl său, Chiril fost pădurar mai mult de 40 de ani, decorat în 1995 cu „Gloria muncii” pentru merite deosebite în dezvoltarea gospodăriei silvice, provenea dintr-o familie cu trei feciori și toți trei au fost pădurari: Andrei a fost pădurar la Trebujeni, Vladimir pădurar la Slobozia-Dușca.Toți trei frați au avut feciori și fete. Și toți feciorii fără excepții au fost pădurari!

O parte din dinastia Urbanovici cu familiile lor, la canton

Am mers la casa pădurarului, sau cantonul din pădure pentru a discuta cu Ion Urbanovici pentru a afla unele secrete din profesia de silvicultor, problemele și greutățile profesiei.

  • -         Când ați început activitatea de pădurar?
  • -         Cariera în silvicultură am început-o  în anul 1983, ca pădurar. Ulterior din 1985 până în 1990 am activat ca maistru, apoi din 1990 iarăși pădurar și din anul 2000 până în prezent sunt pădurar la Izbiște, cantonul Nr 7, pădurea Măsărău, toponimul local.
  • -         Ce altceva ați fi putut fi?O altă profesie poate v-ați dorit?
  • -         Exclus! Îți dai seama venind dintr-un neam cu generații la rând pădurari la altceva nici nu am visat! Am luat această profesie ca pe un destin și o stimă față de bărbații neamului meu! Altceva nu mi-ar fi plăcut să fac.
  • -         Câte hectare de pădure aveți în gestiune?
  • -         Circa 400 de ha, am avut și mai multe dar o parte din pădure a fost transferat în alt canton. E un canton deosebit de frumos și plin de istorie.
  • -         Cum decurge o zi de pădurar?Aveți vriun regim anume, vreo agendă?
  • -         Fiecare zi e asemănătoare și totodată fiecare zi e originală în felul său. Zorii zilei îi întâmpin deja făcând o tură prin pădure inspectând sectoarele și drumurile de acces pentru a vedea de nu sunt urme proaspete, „vizitatori” nepoftiți, stricăciuni etc. Un pădurar iscusit poate citi urmele și le descifra de au fost de om sau vietate. Îmi place să citesc urme.
  • -         Ce obigații de serviciu are un pădurar?
  • -         În primul rând este paza pădurii. Apoi strânsul semințelor, plantarea, activități sanitare și de revigorare a pădurii. În prezent la canton în ultima perioadă plantăm doar stejar. În total am plantat 29 de ha de stejar, dintre care  11 ha sunt deja cu rezultate vizibile – niște puieți de stejar de toată frumusețea, scoși din nevoi deja cum zicem noi, care la sigur se vor dezvolta într-un grâng furmos.
  • -         Care sunt problemele majore cu care vă confruntați în cantonul în care activați?
  • -         Dacă e să vorbim de cele umane, este în primul rând lipsa forței de muncă. Mai ales în ultima periodă. Dacă mai înainte mai puteai găsi oameni la diferite lucrări ce țin de plantare, igienizare, apoi acuma din ce în ce mai greu. Cauza probabil ține probabil și de demografie, migrații... dar cel mai mult e munca fizică și condițiile de lucru în pădure. Așa că multe activități sunt nevoit să le fac de unul singur. Îmi place, dar la anii mei deja mai greu mi se dau urcușurile bruște în pădure...
  • Alte probleme țin deja de factorul natural. Mă refer aici la secetele din ultimele perioade, multă pădure se usucă din cauza lipsei de precipitații. Desigur seceta afectează și regenerarea pădurii, noile plantații planificate. Uneori plantăm puieți de stejar ani la rând pe acelaț sector, pentru a avea rezultate. Noroc de anul trecut că au fost precipitații suficiente, căci se începeau a usca și stejarii bătrâni deja, nemaivorbind de puieți...
Ion Urbanovici, ajezțnd cu grijă puieții de stejar ce urmează a fi plantați la Măsărău
  • -         Cum e să trăiești la canton, în pădure? S-ar părea că izolat de societate...
  • -         Liniștit...în primul rînd foarte liniștit. Foșnetul și sunetele pădurii sunt cel mai bun terapeut. Și liber! Senimentul de liberatate e mult mai pronunțat în natură. Oamenii sunt  mult mai liber față-n față cu natura din care s-au desprins...
  • -         Care din personalitățile marcante v-au vizitat cantonul? Politicieni, artiști...?
  • -         Mulți, mulți au fost la odihnă sau vânătoare. Acum mai rar dar am primit cu drag aici artiști ca Gheorghe Urschi, Gheorghe Pârlea, Valentina Cojocaru, Vasile Iovu și mulți alții. Au fost și politicieni, dar așa mai răruț...
Artiști în vizită la canton:
în centru:Vasile Iovu(cu naiul) și Valentina Cojocaru

Gheorghe Urschi în vizită la Măsărău
împreună cu Chiril și Olga, copiii lui Ion Urbanovici
  • -         Care este cel mai frumos loc din cantonul dumneavoastră?
  • -         Peisajistic este o poiana de lângă iazul cantonului. Acolo pădurea e veche, crescută natural cu specii de copaci de peste 300de ani, în vale șerpuiește printre pietre un pârăiaș, iar ceva mai la vale este un izvor frumos amenajat de mine și cățiva săteni. Acolo îmi place cel mai mult, dar pădurea e frumoasă toată în orice anotimp.
Ion Urbanovici(primul din dreapta) împreună cu cîțiva 
săteni lângă izvorul amenajat
  • -         Ați avut istorii neobișnuite, peripeții în activitatea de pădurar?
  • -         Desigur cum fără asta! Mai ales în nopțile în care stau la pândă în parchete. Ultima memorabilă a fost că am adus o căruță la canton. Stăpânul venit la furat lemne și dând peste el în toiul nopții, a reușit să fugă călare pe cal, iar căruța plină cu lemne pe unde cu mâinile, pe unde remorcată am tărât-o la canton. O poți vedea chiar și acuma, o țin ca un soi de monument de averitzare pentru rău-făptași.
  • -         Este așa un proverb „Pădurarii nu se rătăcesc niciodată”. V-ați rătăcit vreodată?
  • -         Unde în pădure? Doamne ferește! Știu fiecare potecă cu ochii închiși. Dar probabil în nici o pădure din Republica Moldova nu te poți rătăci: o oră de mers și ieși la margine. M-am rătăcit odată într-o pădure din România. Fiind plecat să-mi vizitezi copiii ce erau la studii în Abrud, am mers singur la o plimbare într-un masiv de pădure de la poalele munților. Fascinat de frumusețea crângurilor și poienelor, nici nu am observat cum a trecut mai bine de o oră de drumeție. Când să mă întorc înapoi nu găseam poteca, afară se întuneca. După ceva timp de căutări am dat totuși de un drum ce m-a dus fix la cantonul pădurarului de acolo. M-a primit ca pe un oaspete la canton, ne-am amuzat un pic împreună cu rătăceala mea, după care m-a scos cu mașina până la civilizație. Iată acolo păduri de rătăcit...
  • -         Fiind descendentul unui neam de pădurari din tată-n fiu, vă gândiți cumva la un discipol, o transmitere a profesiei urmașilor, mă refer aici la feciorul care poartă numele bunelului, pădurar renumit.
  • -         Feciorul meu, Chiril, plecat peste hotare , aranjat bine, nu își închipuie cum poate schimba munca de birou pe nopți nedormite de pădurar, alergătură prin pădure, problemele și greutățile din sectorul silviculturii. Și îl înțeleg perfect. Suntem neputincioși în fața vremurilor, și e păcat...Ar fi frumos să fie o contiuitate a dinastiei Urbanovici, dinastie de pădurari!

Dorim multă sănătate domnului Ion Urbanovici. Îi dorim cîți mai mulți stejari viguroși plantați de mâna lui să prindă viață și urăm continuitate unei dinastii frumoase de pădurari: dinastia Urbanovici!

Urbanovici Ion, pădurar Ocolul silvic Criuleni, cantonul Nr7, Izbiște, Măsărău


пятница, 21 января 2022 г.

Florile doamnei Mîndru Alexandra...

 


Figură plăpândă, față blândă,ochi vii și voce obosită... o bătrânică ca toate bătrânelele la prima vedere, dar cu o poveste de viață ce te copleșește, iar când privești mâinile ei uscățive și mici, te cuprind fiorii de la câte au muncit și câte bătături a făcut în palme. Vorbim azi despre viața și soarta mătușii Mândru Alexandra de la Izbiște,ajunsă la onorabila vârstă de 90 de ani, veteran al muncii, mamă eroină și o femeie-exemplu care a pus suflet în copiii, munca și florile pe care le iubește nespus de mult.

Născută la 25 noiembrie 1931 în familia lui Vasile și Efimia Verdeș, o familie de emigranți greci – străbuneii au fost greci de naționalitate și au venit în Basarabia încă în secolul XVII, cu negustoria, au avut în localitate magazine și afaceri.Familie înstărită care a crescut 5 fete și 2 băieți, iar când au venit timpurile colectivizării forțate, au dat pământurile și toate cele agonisite în colhoz, doar pentru a nu fi ridicați și duși în Siberia.

Cînd s-a început războiul a figit împreună cu tatăl și familia, cu carul cu boi, vite și tot ce mai aveau și s-au ascuns câteva săptâmâni prin păduri, până tatăl nu a hotărât să mergă până la Zăicana să ceară adăpost de la săteni. Acolo au fost prinși și alăturați convoilui ce ia dus până la Hâncești.

-          Ne-am întors acasă pe la finele războilui prin 1944, și am găsit aici totul în paragină, ferestre și uși sparte, pe jos tata a presurat grăunțe prin casă, iar deasupra au pus paie ca să nu le dee în cap să găsească, leaca de pâine și ce mai aveam le-am îngropat în pământ și am găsit totul răvășit, doar gropile. După război tata a fost luat la concentare și am rămas 4 copii numai cu mama. Pâine nu aveam. Țin minte cum mama a schimbat un covor scăpat ca prin minune pe o căldare de grăunțe. Trei ani ne-am luptat cu foamete, am scăpat doar că aveam vacă și amestecam laptele cu apă sau cu păsat, făceam cașă și cu asta am scăpat. În 1948 a fost ploaie și a fost roadă, s-a făcut toată cultura.”, deapănă amintirile mătușa Alexandra.

S-a căsătorit în 1952 cu Mitrofan Mândru, fost ofițer, cu 7 ani de armată sovietică și electric iscusit în vremea civilă.

-          Tatăl meau lucra paznic la colhoz împreună cu un cumătru de al său. Și iată stând de vorbă despre una despre alta, au adus vorba despre mine, iar cumătrul lui tata a început a mă peți pentru un cumnat de-al său, care numai ce s-a întors de la armată și era singur. Zis și făcut! Am venit acasă într-o după amiază și am găsit mirele acasă.... Chipeș , îmbrăcat militărește. Am făcut cunoștință, am mai vorbit și am promis că mă voi gândi la căsnicie. S-a întors după o perioadă și am zis da!Așa erau vremurile, așa erau obiceiurile. Am făcut o nuntă simplă doar cu acordeonul și nuntașii. La început am mers cu soțul și am locuit și muncit la Chișinău. El muncind ca montor electric, iar eu bucătăreasă la o ospătărie. Acolo s-au născut și primii copii, 2 fete și 2 băieți. Băieții au pierit din cauza difteriei, eu fiind mai tot timpul la muncă, că altfel nu se putea și iam pierdut.  Ne-am întors în sat în 1957. Soțul fiind electrician bun, cu experiență, și-a adus aportul la electrificarea Izbiștei, Cruglicului și Ohrincei.”se mândrește d-na Alexandra

În 1958 și-au început a construi casa, în mahalaua din cot. Lucrând ambii în colhoz.Mitrofan electric iar Alexandra până prin 1985,a lucrat doar la tutun.

-          Mă țineam de lucru ca nebuna: ziua la cules tutun pe deal, noaptea la uscătorie, și încă luam și acasă tutun. Au ajuns perioade când luam și prelucram acasă până la o tonă de tutun. În fiecare an mi se dădeau gramote și dimplome de colhoznic fruntaș. Și cu ce m-am ales?! Se revoltă d-na Alexandra? O pensie modestă și un cocoș în spate!”

În cei peste 30 de ani de muncă, pentru munca șu osânda mătușii Alexandra i s-a oferit medalia și titlul de veteran al muncii, mai apoi și mamă eroină. Atât a putut face statul pentru ea...

A fost martoră și a suferit împreună cu familia din cauza alunecărilor de teren din Izbiște din anii 1980 ai secolului trecut, alunecări care au lăsat multe familii fără un acoperiș de asupra capului.

-          În acea zi am simțit parcă se clătina pământul însă nu părea a cutremur. Ies afară da grajdul de la vaci nu mai era, dispăruse. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Mă dau în dosul casei să strig la vecini, mă uit: casa lor nu se vede... a dispărut și ea. A intrat cu totul în pământ. Vecina era în grădină și piligea buruian: nici nu observase. Am alergat la primărie să anunț autoritățile și mi s-a sugerat să scot totul din casă ca să nu intre și casa noastră în pământ. M-am întors acasă și am început a scoate țoluri, haine, covoare de pe pereți. Casa nu avea crăpături deoarece era făcută la soviste. Malurile veneau da casa ședea pe loc. Am pus scara și am dat și lemnul și acoperișul de pe bucătăria de vară. Numai am reușit să dau ultumul lemn de pe bucătărie, m-am coborât, că acesta s-a și dus devale sub pământ. Da casa încă ședea. Mai la deal de noi, la un loc mai înalt era casa lui Mihail Boxa. Și el tot timpul glumea zicând: Alexandră – hai că o să venim peste voi cu casa. Îi ziceam să nu vorbească prostii. Și în acea zi cînd au început să vină  valurile de pământ la vale, s-au adeverit spusele lui și casa lor a venit peste a noastră intrând ambele în pământ. Copii veniți de la școală au fost martori cum le dispare casa și tot ce agonisiserăm împreună. Beciul în general și acuma dacă ai săpa ai găsi și poloboacele de vin care au rămas în beciul acoperit cu pământ. Al doilea an au mai fost îngropate câteva case. Sovietul sătesc la început a reacționat cu niște ajutoare provizorii, însă acoperiș de asupra capului nu aveam. Așa că am fost nevoiți să cumpărăm o căsuță mică ca să locuim în ea. Pe urmă ni s-a dat un loc de casă și în 1985 am început a construi altă casă....tare greu a mai fost: find deja la pensie am început totul de la zero, oftează mătușa Alexandra...

Au crescut împreună cu soțul Mitrofan 10 copii, au 20 de nepoți și 21 de strănepoți: militari, medici, profesori.

-          Am apucat vremuri frumoase când oamenii se întâlneau de spărbători, mergeam în primul rînd la părinți la nănași. Ne întâlneam cu vecinii. Cu bucate de casă,pregătite de gospodine:făceam cârnaț de casă, saltison,saralie,găluște, părijței beșcați  pe masă. Venau urători, colindători le dădeam colaci, covrigi, nucei mere. Frumos mai era...

-A-ți dori să schimbați ceva dacă s-ar putea da înapoi rpata timpului? O iscodesc pe mătușa Alexandra

-        Dacă aș vrea să schimb ceva? Nu știu poate m-aș cruța și nu aș munci atâta. Dar nu știu dacă e posibil ...și nu din cauza neântoarcerii vremurilor ci din cauza felului de a fi: niciodată nu am stat locului fără lucru.La colhoz voiam să fac cât mai multe trudozile, acasă plămădeam de pâine, spălam.... Ziua la lucru, noaptea coceam, spălam. La 6-00 dimineața culmile erau pline, pâinea era coaptă și eu mă găteam de plecare la lucru. Sunt obijduită pe viață doar prin faptul că nu toți munceau, însă mulți au fost și sunt mai priviligiați...Și nici acuma nu pot fără să muncesc ceva: îmi place să trebăluesc prin grădină, îmi fac propria seră micuță ca să am propriul răsad de legume. Dar cel mai mult îmi place să am grijă de florile mele din grădină. Eu cred că ziua mea de naștere e atunci când înfloresc ele: din primăvară până toamna târziu căci am o mulțime de soiuri”














- Dar vreo dorință, un vis ce ați vrea să se realizeze?

-         Mai am o singură dorință în viață: mi-aș fi dorit să poată veni într-o zi toți la mine: copiii,nepoții și strănepoții.S-i văd într-o zi pe toți în ogradă, atunci când înfloresc florile din grădina mea ...Dar e mai greu de realizat, sunt plecați prin toată lumea...

Alexandra Mîndru cu câțiva din nepoți 

Ludmila Mândru,fiica Alexandrei activează asistentă medicală superioră de peste trei decenii la Institutul Oncologic, decorată recent cu ordinul„Gloria Muncii” pentru muncă și devotament profesiei, la fel ca mama:

Ludmila Mîndru,fiică, asistentă medicală superioară la Institutul Oncologic,
deținătoarea ordinului:„Gloria Muncii”

-     Ne mândrim nespus de mult cu  mama, care pentru noi a fost un exemplu de viață și dăruire de sine. Tot ce avem se datorează nemijlocit străduințelor ei și a regretatului tata. Întotdeauna ne-a învățat să muncim, nea îndrumat cu un sfat. Cu toate că am fost mulți copii în familie, nu am dus lipsă de nimic, datorită muncii lor. Cu toate că muncea mult le reușea întotdeauna pe toate: să ne gătească dimineața micul dejun, pe noi fetele să ne împletească cosițele,iar prânzul era deja pregătit pe când vom veni de la școală...E floarea noastră, precum și ea ne zice florile mamei...



 

 

пятница, 10 декабря 2021 г.

90 de ani cu de toate...viața și bogăția mătușii Ana Țîmbălari din Izbiște

Ana Țîmbălari și căsuța sa


De fiecare dată când ascult povestea de viață a unui bătrân, mintea mea refuză să creadă... Câte poate să încapă în viața unui om? Câte poate îndura și înfrunta omul? Frig, foamete, război, zile muncite și nopți nedormite. Și mă întreb de fiecare dată care sunt cele mai mari bogății ale unui om cu care se mândrește? Și mă conving de fiecare dată cu sunt copiii mari și realizați în viață, nepoții educați în dragoste și stimă și desigur strănepoții, continuitatea neamului. 
       Vorbim astăzi despre soarta, viața și desigur bogăția mătușii Ana Țîmbălari de 90 de ani, locuitoare a satului Izbiște, care a crescut și educat 8 copii, are 17 nepoți și tocmai 15 strănepoți... dragostea cea mare a bunicii. Mătușa Ana Țîmbălari s-a născut în localitatea Izbiște pe 10 decembrie 1931, în familia lui Procopie și Mărioara Sprâncian, familie de țărani simpli în care s-au educat în total 8 copii: patru băieți și patru fete. În prezent din toți copiii familiei Sprâncean a rămas în viață doar mătușa Ana, ajunsă la o venerabilă vîrstă de 90 de ani. 
Ana Țîmbălari cu câțiva din copiii săi

Privesc la bunica Ana și nici nu-mi vine să cred că are nouă decenii: ageră la minte, independentă în toate, bagă ața în urechile acului fără ochelari, ține minte detalii mărunte din copilărie și tinerețe. Plus la acesta este iute în mișcări, singură își sapă grădina cu hărlețul, trebăluiește prin ogradă, are grijă de căsuța sa... Copilăria a fost așa ca pe vremuri: mulți copii la părinți dar toți înțelegători de mici, harnici deprinși cu lucrul, fiecare cu obligațiunea sa, cu multe bucurii mărunte și cu foarte multe neajunsuri. „Am învățat la școală doar 4 clase, dar și acelea încălcite din cauza războiului, schimbării puterilor și posibilitățile familiei. Am mers în clasa întăi desculț la școală, ca peste un timp să fie cu putință ca mama să-mi facă o pereche de „chirivici”din cînepă, tălpuiți cu bucăți dintr-un țol de pe prispă, încălțăminte care la fel nu prea făceau față căci venise frigurile iernii și chiar mi-au degerat degetele la picioare când am mers pe jos cu mai mulți copii din mahala la piața din Orhei ca să schimbăm câte ceva de acasă pe pâine și mâncare...”, își amintește cu tristețe mătușa Ana. 
 
Familia Țămbălari foto 1972

A urmat apoi războiul, iar după evacuarea temporară, revenirea acasă unde nu au găsit nici ferestre nici uși. Și pe urmă foametea din 1946, perioadă grea pentru tot neamul nostru. 
„Mama ne trimitea la pădure după steagă, un fel de buruiană, pe care o fărâmița, o amesteca cu cenușă, puțin macuc sau făină de porumb și ne făcea un fel de turte. Ca să mai schimbăm meniul mergeam la Zdoroca plină de stejari și strângeam ghindă pe care mama o dădea în cuptor, o suca, apoi tata o dădea prin rășniță și făcea un fel praf ca cimentul, pe care mama îl dezmierda „făină” din care mama cocea pâine.Și era duhoasă, și era dulce acea pâine...și ne durea burta, da nu ne alintam așa erau vremurile și am scăpat cu toții, doar tata a decedat în 1947. Îmi amintesc că sora mea mai mare avea cinci copii, trei dintre care măncau turte cu steagă și ghinzi, da doi nu voiau și cereau mereu pâine. - Dă pâine,dă pâine... plăngeau cei doi copii, unul din ei șezând pe pat s-a lăsat pe spate și a murit în ochii noștri de foame, peste câteva zile a pierit și celălat... Foamea e mare urgie, să nu dea Domnul nimănui!”
 
Bunica Ana coace plăcinte pentru nepoți

S-a căsătorit la 24 de ani, soțul Serghei Țămbălari, a fost nevoit să o lase singură cu un singur copil și să plece la armată, căci așa erau cerințele. Când s-a întors primul lor copil nu mai era, decedase din cauza meninghitei și a posibilităților reduse din acele vremuri. Au muncit împreună toată viața la colhoz, și în ploaie și în vânt pe câmp. Au zidit împreună o casă, au durat o gospodărie
        „Am lucrat cot la cot cu bărbatu-meu la casă, că așa eau vremurile, el clădea piatra, eu găteam lutul... Mult lut am mai cărat cu sacul în spate de la lucniță, transport nu aveam, ajutor puțin... Numai unul Dumnezeu știe cât lut au plămădit aceste mâini și picioare, își aruncă privirea în sus mătușa Ana, fiecare centimetru din casă l-am mângăiat muruind pereții și podul casei” 
Căsuța mătușii Ana merită și ea o atenție deosebită, în ea parcă timpul s-a oprit în loc: icoana din colț îmbibată de credința neamului, o măsuță într-un colț pe care sau pus cele mai gustoase și sănătoase bucate cu marca „ca la mama acasă” , ceasul de perete care din cauza liniștii îi auzi până și mersul acului, câteva țoluri în „vrâste” pe jos ca pe vremuri, nici pomină de televizor, un scăunel la gura pliții cu focul arzând în vatră, soba caldă și desigur „lijăncuța” sau cuptorașul mic ca din poveste pentru care poți jura pe orice că aici încap să doarmă 8 copii unul lângă altul. Da, da! Opt copii au crescut și educat soții Țîmbălari împreună. Opt nașteri, dintre care două au fost de gemănări: în 1967 a născut două fete de gemene, iar peste trei ani în 1970 li s-au născut doi băieți gemeni. 
Gemenele Valentina și Galina

Gemenii Boris și Anatolie

         „Îmi era greu?! Nici nu știu cum să zic...ne povestește mătușa Ana, de fapt nici nu mă întrebam despre asta. Știama ce trebuie de făcut și atât. Știam că aveam de legănat și alăptat doi noi născuți, mai erau încă gemenele de trei ani care nu trebuiau lăsate singure, în plus și celalți copii mai mari trebuiau hrăniți, spălați, o mulțime de treburi prin casă, ograda pe mine... Unica susținere de la stat era laptele gratuit și atât.Când aud acuma că tineretul se jăluie că au câte un copil și le este greu, au neajunsuri... nu pot să înțeleg deloc. Poate gândirea e alta...”
Înainte de plecare întreb de vriun secret al vieții, un sfat ceva pentru noi și generațiile viitoare :
„Nu e nici o recetă și nici un secret la mijloc. Credința în Dumnezeu și dragostea de oameni m-a întărit mereu. În viața mea nu am primit nici o injecție. Nici nu mă gândeam la sănătate. Munca și grija față de copii și nepoți a fost toată preocuparea mea. Iată și auma ard de nerăbdare ca să-i văd pe toți din nou grămăjoară. Mi se umple inima de bucurie când mă gândesc că cămăruța asta va fi foarte strâmtă pentru cei vor veni la ziua mea. După calculele mele trebuie să vină cam peste 40 de oameni dragi sufletului... copii, nepoți și strănepoți.” 
Copiii și nepoții în vizită la bunica Ana Țîmbălari


Ana Țîmbălari este bunica Lilei Cazacu din Criuleni, profesoară de pictură și arte plastice, deținătoare a numeroase premii și distincții în domeniul artei și picturii, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Pentru nepoți casa bunicii este un loc de întâlnire la sărbători, însăși bunica fiind acea verigă a neamului care îi leagă de rădăcini și baștină, este un model de femeie puternică, mamă grijulie și bunică de neprețuit. „Bunica si strabunica noastră,este o poartă de învățare a trecutului și o resursă pentru modelarea viitorului. Ea este rădăcina ,sufletul și inima familiei noastre numeroase.Este întruchiparea bunătății, înțelepciunii, puterei și rezistenței.O iubim, ne mândrim o apreciem și stimăm!La multi și binecuvântati ani!„ Cazacu Lilia 

Mulți Ani sănătoși doamnei Ana Țîmbălari!