среда, 18 ноября 2026 г.

 🏺 ÎN CĂUTAREA CELOR PATRU TUMULI DIN IZBIȘTE – URMELE UNOR CIVILIZAȚII DE DEMULT



Uneori, istoria satului nostru nu se găsește doar în cărți, documente sau fotografii vechi. Ea este ascunsă chiar în relieful locurilor pe care le străbatem zilnic, în dealuri, păduri și câmpuri agricole, fără să bănuim ce povești păstrează acestea.

În calitate de bibliotecar al Bibliotecii Publice Izbiște, am încercat să descopăr și să documentez o parte dintre aceste mărturii ale trecutului. Una dintre cercetările care mi-au stârnit curiozitatea a fost căutarea celor patru tumuli (movile funerare) menționați în lucrările de istorie locală ca fiind amplasați pe teritoriul satului Izbiște.

Potrivit informațiilor din volumul VII al lucrării „Localitățile Moldovei”, dar și din cartea „Izbiște – satul izvoarelor”, semnată de Eduard Gherciu, pe moșia satului nostru sunt consemnate patru asemenea movile. Ele reprezintă posibile mărturii ale prezenței populațiilor nomade care au străbătut aceste meleaguri în diferite perioade istorice.

Cum am pornit în căutarea lor?

Am început prin documentarea informațiilor existente, consultarea hărților vechi și discuțiile cu localnicii care cunosc bine împrejurimile satului. Un ajutor deosebit mi-a fost oferit de domnul Gavril Chetrean, născut în anii '40, un bun cunoscător al locurilor natale și al poveștilor transmise de generațiile precedente.

Primele deplasări ne-au purtat spre Moclicul de la Zdoroca și Movila Spânzuraților, locuri care păstrează numeroase amintiri și legende locale. Am fotografiat, am măsurat aproximativ dimensiunile movilelor, am analizat amplasarea lor și am încercat să confruntăm informațiile din teren cu cele din documentele istorice.


Totuși, cercetarea ne-a rezervat o surpriză: nu toate formele de relief care par a fi movile funerare sunt neapărat de origine antropică. În cazul Moclicului de la Zdoroca, de exemplu, am ajuns la concluzia că ar putea fi o formațiune naturală, posibil rezultată în urma unor alunecări de teren.

Căutarea nu s-a oprit aici!

Consultând ulterior Cadastrul Arheologic al Republicii Moldova am reușit să identific pozițiile celor patru tumuli menționați în evidențele cercetate. Doi dintre aceștia se află pe terenuri agricole, în apropierea cărora am trecut de sute de ori fără să le cunoaștem semnificația istorică, iar ceilalți doi sunt localizați în pădurea Halocea.


Această descoperire mi-a demonstrat încă o dată cât de multe lucruri necunoscute se ascund în jurul nostru. Unele movile sunt greu de observat astăzi, fiind aplatizate de lucrările agricole, eroziune sau alte intervenții umane. Altele sunt acoperite de vegetație și pot fi identificate doar cu ajutorul hărților și al cercetărilor de teren.

De ce este importantă această cercetare?

Tumuli funerari nu sunt simple ridicături de pământ. Ei pot ascunde morminte, obiecte, vestigii și informații valoroase despre populațiile care au locuit sau au traversat teritoriul nostru cu sute sau chiar mii de ani în urmă.


Identificarea lor este doar primul pas. Stabilirea perioadei istorice, a apartenenței culturale și a semnificației arheologice necesită cercetări de specialitate. Nu putem afirma fără investigații arheologice că toate cele patru movile datează din eneolitic sau că aparțin aceleiași populații nomade.

Consider că asemenea mărturii trebuie documentate, cunoscute și protejate. Ele fac parte din patrimoniul istoric al comunității noastre și ar putea constitui, pe viitor, puncte de interes pentru promovarea istoriei locale și dezvoltarea turismului rural.

Vă invit să priviți cu mai multă atenție locurile din preajma satului. Poate că dealul pe lângă care trecem în fiecare zi nu este doar un deal, ci o pagină necitită din istoria Izbiștei.




📖 Istoria locală trebuie descoperită, documentată și transmisă mai departe!

Alexandru Rusu
Bibliotecar, Biblioteca Publică Izbiște

Material realizat în cadrul preocupărilor de cercetare și promovare a patrimoniului istoric și cultural local.

вторник, 2 сентября 2025 г.

Constantin Canțîr – tânărul din Izbiște care 
                            și-a găsit chemarea în Armata Națională

„Am transformat slăbiciunea în armă, ca să înving obstacolele”

Constantin Canțîr

În fiecare comunitate există oameni care prin exemplul lor inspiră și dau curaj celorlalți. În satul Izbiște, raionul Criuleni, unul dintre acești tineri este Constantin Canțîr. Născut la 2 noiembrie 2005, într-o familie simplă de muncitori, viața nu l-a menajat: și-a pierdut mama de timpuriu, însă sub grija tatălui său a crescut cu dorința de a demonstra că nimic nu-l poate doborî.

Absolvent al Gimnaziului Izbiște și al Centrului de Excelență în Transporturi, Constantin a ales să meargă pe drumul pe care și-l dorea încă din copilărie – cel al uniformei militare. Astăzi, după ce și-a încheiat stagiul militar obligatoriu și a decis să rămână în Armata Națională pe bază de contract, Constantin este un exemplu de responsabilitate, curaj și perseverență.

Constantin Canțăr în vizită la Biblioteca Publică Izbiște

L-am întâlnit în concediul său acasă, unde ne-a vorbit despre copilărie, despre primele zile în armată, dar și despre ceea ce înseamnă pentru el cariera militară.

– Constantin, povestește-ne despre copilăria ta și anii de școală.

– Am avut o copilărie obișnuită, plină de jocuri, mai ales „de-a militarii”. La Gimnaziul Izbiște printre obiectele preferate era educația muzicală. Ceea ce am învățat acolo m-a ajutat și în armată: în timpul marșurilor îmi place să cântăm împreună cu camarazii cântece ostășești, cum ar fi „Frunzuliță mușețel” sau „Scumpă Patrie”.

– Ai rămas fără mamă de timpuriu. Cum te-a marcat această pierdere?

– Decesul mamei mi-a dat o motivație în plus să reușesc. Nu am vrut să arăt mai slab decât ceilalți. Am transformat această slăbiciune într-o armă și am învățat să înfrunt obstacolele singur.

– Cum a fost trecerea de la viața civilă la cea militară?

– Pentru mine ușor, pentru că eram pregătit. În timpul studenției lucram după lecții până la miezul nopții și eram deprins cu regimul. La început e greu – emoții, dor de casă –, dar după jurământ totul se schimbă: timpul trece repede, ai multe activități, exerciții, instruiri. Și deja pe final numer zilele până la concediu.

Constantin Canțîr(în centru cu drapelul) în timpul marșului oficial

– De ce ai ales să-ți continui cariera în armată și după termen?

– Pentru mine, serviciul militar a fost mereu o datorie și o mândrie. În armată capeți experiență de viață, echilibru, oportunități de dezvoltare. Pot spune că este o adevărată școală a vieții. Devenit militar, ești deja o persoană deosebită și un exemplu pentru cei din jur.

– Cum reacționează oamenii pe stradă atunci când te văd în uniformă?

– Se simte imediat respectul din privirile lor. Mulți se uită cu admirație, iar unii chiar îmi adresează cuvinte de încurajare. Uniforma are puterea de a transmite încredere și siguranță, iar oamenii percep asta. La cei 190 de centimetri ai mei, uniforma parcă se potrivește și mai bine, îți dă o statură aparte, o ținută care impune. Nu e vorba doar de înălțime sau de felul cum arăți, ci de faptul că porți pe tine un simbol al țării. Și atunci simți cu adevărat că nu ești doar Constantin, ci un militar care reprezintă Armata Națională a Republicii Moldova. Ținuta nu înseamnă doar uniformă, ci și comportament. Am învățat că nu ai voie, atunci când porți uniforma, să mergi pe stradă cu mâinile în buzunar, cu nasturii descheiați sau cu atitudine nepăsătoare – chiar și în concediu. Ar fi o insultă nu doar la adresa armatei, ci și la adresa demnității pe care o reprezinți. Militarul trebuie să fie mereu o oglindă a disciplinei și a respectului, pentru că prin el oamenii privesc armata întreagă.

– Cum arată o zi obișnuită a unui militar?

– Totul e bine organizat. La 6 dimineața e deșteptarea, apoi înviorarea și igiena. Urmează micul dejun, iar de la 8:20 încep ședințele: tactică, teorie, exerciții practice. Masa de prânz e la ora 12:20, după care avem un mic repaus, iar apoi se verifică ordinea și curățenia în cazarme. După ora 15:00 avem timp liber: putem citi, privi televizorul sau scrie. La 16:00 se întreține uniforma, la 19:30 cina, apoi pregătiri pentru a doua zi. Apoi cu toți privim Mesagerul, ca să fim la curent cu evenimentele din țară și lume. La 21:20 are loc apelul, igiena de seară și la 22:00 stingerea. Disciplina e strictă: toți trebuie să fim îngrijiți, curați, bărbieriți.

– Ai o amintire specială din armată?

– Da, la fiecare zi de naștere, întreg efectivul felicită sărbătoritul și acesta primește o zi de concediu acasă. Este o tradiție frumoasă, care aduce bucurie și apropiere între camarazi.

– Ce planuri ai pentru viitor?

– Îmi doresc să finalizez clasa a XII-a, să susțin bacalaureatul și să rămân în Armata Națională în bază de contract, aș vrea să-mi fac o carieră de militar. Și în general, misiunile din armată m-au învățat să planific totul, iar în situații exceționale să acționez „după situație”.

– Ce beneficii aduce armata tinerilor?

– Îți faci datoria de bărbat și în același timp te dezvolți ca om. Ai acces la sport, cultură, instruire. Există rafturi cu cărți în cazarme, săli de sport, antrenori. Ultima carte pe care am citit-o în cazarmă este„Jean-Christophe” de Romain Rolland. În plus militarii și familiile lor beneficiază și de îngrijiri medicale gratuite la Spitalul Militar.

– Ce mesaj ai pentru tinerii care ezită să facă armata?

– Să nu se teamă. Serviciul militar nu este o povară, ci o șansă de dezvoltare personală și profesională. Te pregătește pentru viață și pentru viitor.

Prin cuvintele și exemplul său, Constantin Canțîr ne arată că armata nu înseamnă doar disciplină și reguli stricte, ci și caracter, maturitate, prietenie și șansa de a-ți construi un viitor solid. Povestea lui este o lecție pentru tinerii din Izbiște și din întreaga țară: a servi patria nu este doar o obligație, ci și o oportunitate de a deveni mai puternic și mai responsabil.





воскресенье, 12 февраля 2023 г.

Dragostea și bucuria mea pentru viață...

 Interviu cu un suflet creator de frumos

Verdeș Vera și lucrările sale

Tehnica de lucru handmade este definită ca arta de a crea obiecte pe care un om cu talent, inspirație și răbdare le realizează cu propriile sale mâini. Fie croșetată, fie împletită, fie cusută, sau din diverse materiale, fiecare lucrare handmade este specială, căci meșterul care o crează lasă în ea şi o parte din gândurile și trăirile sale, își spune povestea, propria sa poveste căreia îi dă formă, culoare și viață. Anume prin lucrările sale își spune povestea de viață și Verdeș Vera, originară din localitatea Izbiște, care de ceva timp și-a găsit refugiu în lucrările sale, în mulțimea sa de păpuși viu colorate. Anume așa am găsito: înconjurată de păpuși și zâmbete de copii în cadrul propriei sale expoziții organizate în cadrul festivalului local „Izbiște Izvar Fest”.

-          Rădăcinile mele se trag din acest sat, o am pe mama aici, o soră, nepoțele, ne povestește meșterița, cu toate că sunt plecată demult din sat, revin cu mare drag de fiecare dată. Și sunt foarte mândră și bucuroasă că prima mea expoziție de lucrări handmade a avut loc anume în localitatea natală în cadrul acestui festival. E un fel de debut, până acum am creat mai mult în anonimat.

-          Care este genul de meșteșugărit sau principala activitate handmade pe care o practicați și ce alte pasiuni mai aveți?

-           Practic câteva genuri de handmade: împletesc haine cu andrele „ace”, împletesc  jucării cu croșeta „cârlig”. Mai brodez icoane, peisaje și flori din biser. Tot din biser confecționez arbori și flori. Croșetez covorașe din tricotaj, confecționez flori de diferite mărimi și creez diferite compoziții din hârtie creponată. Mai cos la mașina de cusut haine și tot ce se poate de croit și cusut.

-          Când și de la cine ați preluat și îndrăgit această activitate și care au fost primii pași în această nouă lume a frumosului?

-          Pentru mine totul a început încă din fragedă copilărie, deoarece am avut de la cine învăța și de unde mă inspira. Am avut marele noroc de tocmai două bunici meșterițe, fiecare cu genul său de creație. Bunica de pe linia mamei avea multe oi și ea însăși prelucra lâna de oi, o torcea și țesea suluri întregi de renumitele „părătare” tradiționale moldovenești sau țoluri cum le mai spunem noi în sat. Iar bunica de pe linia tatălui împletea haine pentru toți: pentru rude, pentru prieteni, pentru vecini și desigur pentru noi - nepoții. Anume ea m-a învățat să împletesc tot ce se poate de împletit și ornamentat frumos. Cu trecerea anilor după absolvirea gimnaziului am mers la cursuri de croitorie. Lucrând la o fabrică de croitorie am văzut că rămân foarte multe resturi de țesătură care pur și simplu se aruncau. Atunci mi-a venit ideea să prelucrez aceste resturi croșetând din ele covorașe. Mai apoi am descoperit biserul confecționând flori și arbori, după care am început deja să și brodez în biser. Ultima și cea mai dragă pasiune a început de la un simplu tutorial video cum se croșetează o jucărie și am început să croșetez și eu.

-          Care sunt cele mai frumoase lucrări realizate la care țineți cel mai mult?

-          Pentru mine toate lucrările mele îmi sunt dragi, fiindcă am depus mult suflet. Mă mândresc foarte mult când văd pe cineva îmbrăcat într-o haină împletită de mine. Mă bucur nespus de mult atunci când văd zâmbetul de pe chipul copiilor când le cadonez o jucărie împletită de mine. Toate jucăriile mele sunt o mângâiere, sunt prietenii mei devotați cărora deseori le spun tot ce am pe suflet...



-          Lucrările d-stră poartă vreun mesaj? Vă reprezintă cumva?

-          Într-un fel sunt dragostea și bucuria mea pentru viață. Am petrecut o perioadă îndelungată prin spitale fiind grav bolnavă, iar după reabilitare nu mă mai puteam angaja la muncă. Mă gândeam prea mult la năpasta care a dat peste mine – cancerul , diagnoza pusă de medici, și ca să nu intru în depresie am început să împletesc fără să țin cont de timp și oboseală.

-          Cam câte lucrări ați creat până acuma?

-          Dacă e să fiu sinceră nu cunosc numărul tuturor lucrurilor făcute de mine, hainelor cusute...Pot spune că am peste 250 de jucării împletite, peste 15 icoane brodate, în jur de 30 de flori de biser, și cred că o câmpie întreagă de flori din hârtie creponată.

-          Puteți spune despre această activitate a d-stră că este o meserie, o ocupație aducătoare de venit, și în general din punct de vedere financiar cum este această ocupație pentru d-stră?

-          La început croșetam jucării și le păstram într-un dulap, când s-au strâns deja prea multe le dăruiam vecinilor ce aveau copii mici, prieteniilor, rudelor. Până la urmă au aflat mai mulți oameni despre pasiunea mea și au început ei înșiși să-mi dea comandă de jucării. Din banii câștigați cumpăr lână și instrumente pentru a diversifica modelele.

-          Ce crez v-a călăuzit uneori pașii ca să înfruntați greutățile vieții?

-          În primul rând a fost credința în Dumnezeu și gândul că las o urmă frumoasă în sufletele multor oameni prin creațiile mele.

-          Credeți că în lumea tehnologiilor astfel de activitate are viitor?

-          Dacă ai dorință și plăcere de a face ceva frumos o să fii prețuit, iar tot ce este prețuit are viitor.

-          Tot mai puțini tineri au răbdare și timp în a crea lucruri frumoase. D-stră aveți vre-un discipol căruia să-i transmiteți din secretele acestui meșteșug?

-          Desigur! Am o nepoțică Antonela, care poate croșeta și are plăcere de a se învăța și crea jucării. Eu sunt mândră de ea și o ajut și cu un sfat și cu materialele necesare. Cred că susținerea mea mult contează.

 Meșterița handmade, Verdeș Vera, alături de nepoțica sa Antonela Druță, cea care a preluat din secretele creațiilor handmade.
Expoziția este în cadrul festivalului "Izbiște Izvar Fest", 21.01.2023, și sunt expuse lucrări atât a d-nei Verdeș Vera, cât și a ucenicii ei - Antonela Druță.

-          Un sfat pentru cei ce iubesc  arta, meșteșugurile, lucrul manual și în general frumosul.

-          Să aveți încredere în ceea ce faceți și atunci toți vor crede în frumos.

-          Cum pot achiziţiona lucrări cei interesaţi de munca dumneavoastră?

-          Am început să croșetez și la comandă, dar am și  în stoc o mulțime de jucării. Cu expoziții personale nu am fost, aceasta fiind prima și sper că nu și ultima dacă voi mai primi invitații.


среда, 11 мая 2022 г.

Copiii foametei...

          Foametea...multora acest cuvânt, aceste câteva silabe le tulbură cugetul, le cutremură inima de fiecare dată când este auzit sau rostit. Mai ales răvășește sufletul celor care au simțit pe pielea lor efectele foametei din anii de pe teritoriul țării noastre 1946–1947. A fost o perioadă de deprivare alimentară majoră la nivelul populației de la est de Prut, consecință a unui complex de cauze: distrugerile agriculturii provocate de război, seceta îndelungată, impactul determinant al măsurilor de supra-colectare de produse alimentare, schimbarea modului tradițional de viață, negarea adevărului despre situația reală etc.

Azi , noi cei ,care avem norocul doar să citim despre ororile cauzate de foamete, ar trebui să ne aplecăm urechea mai des la mărturiile celor trecuți prin cel mai afurisit canon. Celor care își amintesc cu înfrigurare fiecare cuvânt, fiecare mormânt, fiecare grăunte, fiecare zi înfometată  a copilăriei lor...

Alexandra Mândru povestește despre cea mai mare
bogăție a copilăriei sale: pâinica

„Am venit acasă din evacuare și am găsit satul pustiu, povestește Alexandra Mândru din Izbiște născută în 1931, tata mai îngropase înainte de plecare prin grădină câteva butoaie cu porumb, cu lucruri, dar nu am găsit nimic, totul era furat, casa cotrobăită. Pe urmă începuseră a lua bărbații pe front, tata fugise și am rămas numai cu mama în prag de iarnă... fără lemne, fără mâncare. Mama lua din lucrurile din casă și mergea la târg la Chișinău să facă rost de ceva alimente. A schimbat odată un covor mare, frumos pe o căldare de grăunțe, amdat-o prin râșniță și cu leaca ceea de păsat am viețuit o perioadă. Pe urmă a venit seceta. Trei ani la rând am semănat și pământul nu a rodit, trei ani la rând nu a plouat. Se pogorâse o greutate și tristețe peste casele oamenilor, de nu încăpea în sat. O sărăcie și o foame de să-ți iei lumea în cap. Cine mai avea în secret câte oleacă de grâu, grăunțe făceau câte o măliguță și ca să ajungă mai pe multe zile amesteacau cu făină din ghindă de stejar și mâncau.Câteva semințe de poamă(tescomida) date prin râșniță, amestecate cu buruene și făceam niște turtișoare pe plită ca să ne luăm pe deal la lucru. Nu aveam nici ceaune, făceam măliga în căști nemțești. Tata strângea frunze de prin pădure ca să hrănim vaca. Noroc de văcuță: cu câte o țâră de lapte muls am scăpat. Bucuria noastră a copiilor erau „cucoșeii”, adică o mână de grăunțe de porumb puse într-un ceaun cu nisip încins, că ulei nici pomină, și înfierbântate până se desfăceau. Un om din sat flămând, a intart fără voie în ogradă după miros și a băgat mâna în nisipul fierbinte ca să ia grăunțele desfăcute și așa fugind, mânca grăunțe în două cu nisip frigând-uși gura. Altă dată cineva a tăbărât asupra unei bătrâne ce tocmai făcuse o măliguță la cotlon și la fel cu toate că au sărit toți ai casei peste el, mânca bătaie dar nu lăsa bucata de măligă din mâini.

 Da câtă lume a pierit de foame! Doamne! De nu avea cine săpa gropi, nemaivorbind de înmormântări ca lumea. Țin minte murise soția unui măhălean, tata a mers cu câțiva bărbați de a săpat groapa omenește. Când a doua zi au mers cu mortul la cimitir acolo groapa era astupată și cruce pusă: cineva le-o luase înainte și în toiul nopții  și-a îngropat mortul.

Doamne ferește de o secetă cruntă! Ne va fi greu dar vor răzbate. Da doamne ferește de un război, atunci nimănui nu-i va păsa de nimic... În vreme de război nu are cine avea grijă de norod...Da după război întotdeauna vine seceta și foamea...”

Iacubov Tamara, pe prispa casei 

„Foametea m-a prins copil, taman când se leagă primele amintiri, primele și pe alocuri unele din unicile clipe fără griji ale vieții omului –copilăria, își amintește Iacubov Tamara din Izbiște, născută în 1940. Chiar primul sentiment care mi s-au întipărit în minte a fost - foamea, toată vremea  flămândă: de mă jucam, de mă culcam... Părinții au făcut posibilul și imposibilul ca noi copiii, să scăpăm cu zile. Și acuma îl văd pe tata stând la plită și uscând măduva de ciocleje, trebuia mare atenție căci dacă nu erai atent se aprindeu rapid de la fierbințeală și rămâneai fără dejun. Apoi mama amesetca  acele fibre semilemnoase cu o mână de păsat și făcea o măliguță. Și asta era cea mai „sățioasă” mâncare a noastră! În rest țin minte că și jocurile copilăriei constau în căutarea permanentă de mâncare: mâncam ore în șir colăceii babei, frunze de macriș și tot flămânzi eram. Noroc că am avut văcuță și mulgeam câte un pic de lapte... Altora le era și mai greu. Mama avea un frate la Hârtop, care fiind într-o vizită la noi, a mărturisit că nu a mâncat nimic de câteva zile și se simte rău. Atunci mama a pregătit repejor un fel de sorbitură din buruiene cu măligă, el fiind flămând a mâncat lacom și peste câteva minute se umfla la burtă văzând cu ochii. Noroc că tata era veterinar de profesie, i-o făcut niște proceduri și l-o scăpat. Da câți au pierit și de foame și de faptul că aveau deja stomacul mic și se umflau. Și acum la bătrânețe mă înfioară aceste amintiri și mă tem de ziua de mâine că nu știi ce poate aduce....”

Mătușa Ana Țîmbălari își amintește despre copilăria foametei

„Mama ne trimitea la pădure după steagă, un fel de buruiană, pe care o fărâmița, o amesteca cu cenușă, puțin macuc sau făină de porumb și ne făcea un fel de turte, își amintește mătușa Ana Țîmbălari născută în 1931 în Izbiște. Ca să mai schimbăm mâncarea, mergeam la Zdoroca plină de stejari și strângeam ghindă pe care mama o dădea în cuptor, o usca, apoi tata o dădea prin rășniță și făcea un fel praf ca cimentul, pe care mama îl dezmierda „făină” din care mama cocea pâine.Și era duhoasă, și era amară acea pâine...și ne durea burta, da nu ne alintam așa erau vremurile și am scăpat cu toții, doar tata a decedat în 1947. Îmi amintesc că sora mea mai mare avea cinci copii, trei dintre care măncau turte cu steagă și ghinzi, da doi nu voiau și cereau mereu pâine. - Dă pâine,dă pâine... plăngeau cei doi copii, unul din ei șezând pe pat s-a lăsat pe spate și a murit în ochii noștri de foame, peste câteva zile a pierit și celălat... Foamea e mare urgie, să nu dea Domnul nimănui!”

Verdeș Zaharia așternând pe foaie amintirile sale

„Ogrăzile pline cu buruieni, ferestre scoase, sparte, câmpurile presărate cu tranșeee și obuze neexplodate... asta am agăsit reântorși în august 1944 din evacuare,aveam pe atunci 9 ani, deapănă șirul amintirilor din copilărie, Verdeș  Zaharia, izbiștean născut în 1936. Unii săteni mai aveau îngropate prin grădină cufere cu grâu, porumb, gavanoase cu jumere, însă mulți nu au mai găsit nimic. Tatăl meu făcuse un perete fals în fundul unei camere, închis ermetic, muruit dat cu var ca să nu se deosebească, și prin pod pe o gaură a umplut acel  jumate de metru din acea ascunzătoare cu grăunțe, care ne-a fost rezervă o bună bucată de vreme în vremea de foame ce avea să urmeze. Când s-au terminat unele rezerve din ascunzători a și început adevărata tragedie a neamului nostru. Noi copiii strângeam de pe sub garduri nalbă, colăceii babei și mâncam.Părinții scoteau măduva de ciocleje și bețe de răsărită, împreună cu florile de salcâm, uscate pe plită era pâinea noastră.Floarea salcâm strânsă și opărită. Salvarea multor familii a fost steaga. Ne duceam în lunca Nistrului în părțile Onițcanilor unde creștea multă steagă și rupeam câte 10-12 saci și aduceam acasă.Mama o fierbea făcea un fel de turtișoare, mai presura un pic de păsat și mâncam. Ultima etapă a foametei prin 1947, în toiul secetei oamenii deja mâncau tot fără alegere: știr, lobodă, orice fruct, orice floare era folosită în alimentație. Strângeau ghindă din pădure o uscau și făceau un fel de făină amară și neagră. Ghinda... și acuma îi simt gustul îngură un gust amărui de săpun, cleios.Știulețul de porumb fără grăunțe(ciocălăul) era fărâmițat, chisat, îl dam la râșniță, îl  fierbeam și mâncam. Se oprea în gât masa cea lemnoasă, nu mergea deloc Oamenii pășteau ca vitele, mulți au murit din cauza constopațiilor. De la foame era un smptom: oamenii se uflau, se umflau la burtă, picioarele, mâinile și pierea în ore numărate. Eram copil și mi s-a întipărit în minte cadavre pe marginea drumului, prin ogrăzi, nu avea cine să-i înmormânteze. Era ca al doilea front fără lupte...

Alte amintiri din copilărie sunt legate vizitele dese ale activiștilor puterii locale. Când ai și căuta - veneau puneau scara și se urcau singuri în pod, controlau, măturau ce mai găseau, căutau prin grădină, beci, șopron. Pe urmă au apărut planuri individuale pentru fiecare gospodărie: cât să sameni, cât să dai la stat...și toate astea în condițiile unei populații hămesite de foame. Tata era mereu întunecat la față, sleit de puteri de condițiile impuse. A ajuns săracul cu sacul plin cu lâncere, prosoape, horboțele din gospodărie și a schimbat pe o tristușă de cereale. Și nu știu de unde a făcut rost de un călcâi de pâine. – Eeeee,Doamne! Era ceva misterios pentru noi, am stat ore în șir și am privit bucățica ceea de pâine, ne uitam ca la o minune! Era pentru prima dată în ultimii ani când vedeam o bucățică de pâine...

Când au început a da ploile și s-au dat în spice primele lanuri de grâu, orz, țin minte mă duceam la deal cu vaca, mama îmi punea o sticluță cu lapte în traistă, pâine nu avea de unde să-mi dea și eu mergând pe lângă holde rupeam spice, le frământam în palme și boabele le dădeam drumul în sticluță ca până la amiază se primea un fel lapte cu cereale, un deliciu total pentru mine

Acum matur în viziunea mea pot concluziona că repetarea unui astfel de scenariu, coincidența unor serii de factori, e zic că eposibil...Dar nu de Dumnezeu, căci asta va fi cu mult mai tragic cu mult mai global decât ”


пятница, 8 апреля 2022 г.

Pădurari din tată-n fiu - dinastia Urbanovici!


Generațiile de pădurari ale dinastiei Urbanovici!
în foto: 
 rândul de jos de la stânga la dreapta: Chril Urbanovici, fratele Andrei și un nepoțel,
Rândul de sus: Vladimir Urbanovici, Ion Urbanovici.

Și-a dedicat viața și activitatea integral silviculturii și ocrotirii pădurilor, face parte dintr-o dinastie  întreagă de bărbați a cărui neam poartă cu sfințenie din tată-n fiu doar două nume: Ion și Chiril. Străbunelul s-a numit Chiril, bunelul a fost Ion, tatăl a purtat numele de Chiril, el este Ion, iar fiul său, continuatorul neamului, se numește la fel - Chiril. Este descendentul unui neam care ani la rând, din tată-n fiu sunt pădurari: bunelul a fost pădurar, tatăl a fost pădurar renumit, el continuă cauza dinastiei Urbanovici.

Vorbim astăzi despre Ion Urbanovici(Ivan Chirilovici,cum îi spunem noi sătenii),, pădurar ocolul silvic Criuleni,cantonul Nr 7, pădurea Măsărău, Izbiște, ajuns la o vârstă onorabilă de 60 de ani, dintre care 39 de ani ia dedicat siviculturii!

Născut la 8 aprilie 1962 în familia lui Chiril și Nina Urbanovici, după absolvirea școlii din sat, a pășit pe urmele tatălui, mergând să învețe la Colegiul de Silvicultură din Camenca(1983-1986), fiind hotărât să continuie dinastia de pădurari din trei generații. Mai mult decât atât și tatăl său, Chiril fost pădurar mai mult de 40 de ani, decorat în 1995 cu „Gloria muncii” pentru merite deosebite în dezvoltarea gospodăriei silvice, provenea dintr-o familie cu trei feciori și toți trei au fost pădurari: Andrei a fost pădurar la Trebujeni, Vladimir pădurar la Slobozia-Dușca.Toți trei frați au avut feciori și fete. Și toți feciorii fără excepții au fost pădurari!

O parte din dinastia Urbanovici cu familiile lor, la canton

Am mers la casa pădurarului, sau cantonul din pădure pentru a discuta cu Ion Urbanovici pentru a afla unele secrete din profesia de silvicultor, problemele și greutățile profesiei.

  • -         Când ați început activitatea de pădurar?
  • -         Cariera în silvicultură am început-o  în anul 1983, ca pădurar. Ulterior din 1985 până în 1990 am activat ca maistru, apoi din 1990 iarăși pădurar și din anul 2000 până în prezent sunt pădurar la Izbiște, cantonul Nr 7, pădurea Măsărău, toponimul local.
  • -         Ce altceva ați fi putut fi?O altă profesie poate v-ați dorit?
  • -         Exclus! Îți dai seama venind dintr-un neam cu generații la rând pădurari la altceva nici nu am visat! Am luat această profesie ca pe un destin și o stimă față de bărbații neamului meu! Altceva nu mi-ar fi plăcut să fac.
  • -         Câte hectare de pădure aveți în gestiune?
  • -         Circa 400 de ha, am avut și mai multe dar o parte din pădure a fost transferat în alt canton. E un canton deosebit de frumos și plin de istorie.
  • -         Cum decurge o zi de pădurar?Aveți vriun regim anume, vreo agendă?
  • -         Fiecare zi e asemănătoare și totodată fiecare zi e originală în felul său. Zorii zilei îi întâmpin deja făcând o tură prin pădure inspectând sectoarele și drumurile de acces pentru a vedea de nu sunt urme proaspete, „vizitatori” nepoftiți, stricăciuni etc. Un pădurar iscusit poate citi urmele și le descifra de au fost de om sau vietate. Îmi place să citesc urme.
  • -         Ce obigații de serviciu are un pădurar?
  • -         În primul rând este paza pădurii. Apoi strânsul semințelor, plantarea, activități sanitare și de revigorare a pădurii. În prezent la canton în ultima perioadă plantăm doar stejar. În total am plantat 29 de ha de stejar, dintre care  11 ha sunt deja cu rezultate vizibile – niște puieți de stejar de toată frumusețea, scoși din nevoi deja cum zicem noi, care la sigur se vor dezvolta într-un grâng furmos.
  • -         Care sunt problemele majore cu care vă confruntați în cantonul în care activați?
  • -         Dacă e să vorbim de cele umane, este în primul rând lipsa forței de muncă. Mai ales în ultima periodă. Dacă mai înainte mai puteai găsi oameni la diferite lucrări ce țin de plantare, igienizare, apoi acuma din ce în ce mai greu. Cauza probabil ține probabil și de demografie, migrații... dar cel mai mult e munca fizică și condițiile de lucru în pădure. Așa că multe activități sunt nevoit să le fac de unul singur. Îmi place, dar la anii mei deja mai greu mi se dau urcușurile bruște în pădure...
  • Alte probleme țin deja de factorul natural. Mă refer aici la secetele din ultimele perioade, multă pădure se usucă din cauza lipsei de precipitații. Desigur seceta afectează și regenerarea pădurii, noile plantații planificate. Uneori plantăm puieți de stejar ani la rând pe acelaț sector, pentru a avea rezultate. Noroc de anul trecut că au fost precipitații suficiente, căci se începeau a usca și stejarii bătrâni deja, nemaivorbind de puieți...
Ion Urbanovici, ajezțnd cu grijă puieții de stejar ce urmează a fi plantați la Măsărău
  • -         Cum e să trăiești la canton, în pădure? S-ar părea că izolat de societate...
  • -         Liniștit...în primul rînd foarte liniștit. Foșnetul și sunetele pădurii sunt cel mai bun terapeut. Și liber! Senimentul de liberatate e mult mai pronunțat în natură. Oamenii sunt  mult mai liber față-n față cu natura din care s-au desprins...
  • -         Care din personalitățile marcante v-au vizitat cantonul? Politicieni, artiști...?
  • -         Mulți, mulți au fost la odihnă sau vânătoare. Acum mai rar dar am primit cu drag aici artiști ca Gheorghe Urschi, Gheorghe Pârlea, Valentina Cojocaru, Vasile Iovu și mulți alții. Au fost și politicieni, dar așa mai răruț...
Artiști în vizită la canton:
în centru:Vasile Iovu(cu naiul) și Valentina Cojocaru

Gheorghe Urschi în vizită la Măsărău
împreună cu Chiril și Olga, copiii lui Ion Urbanovici
  • -         Care este cel mai frumos loc din cantonul dumneavoastră?
  • -         Peisajistic este o poiana de lângă iazul cantonului. Acolo pădurea e veche, crescută natural cu specii de copaci de peste 300de ani, în vale șerpuiește printre pietre un pârăiaș, iar ceva mai la vale este un izvor frumos amenajat de mine și cățiva săteni. Acolo îmi place cel mai mult, dar pădurea e frumoasă toată în orice anotimp.
Ion Urbanovici(primul din dreapta) împreună cu cîțiva 
săteni lângă izvorul amenajat
  • -         Ați avut istorii neobișnuite, peripeții în activitatea de pădurar?
  • -         Desigur cum fără asta! Mai ales în nopțile în care stau la pândă în parchete. Ultima memorabilă a fost că am adus o căruță la canton. Stăpânul venit la furat lemne și dând peste el în toiul nopții, a reușit să fugă călare pe cal, iar căruța plină cu lemne pe unde cu mâinile, pe unde remorcată am tărât-o la canton. O poți vedea chiar și acuma, o țin ca un soi de monument de averitzare pentru rău-făptași.
  • -         Este așa un proverb „Pădurarii nu se rătăcesc niciodată”. V-ați rătăcit vreodată?
  • -         Unde în pădure? Doamne ferește! Știu fiecare potecă cu ochii închiși. Dar probabil în nici o pădure din Republica Moldova nu te poți rătăci: o oră de mers și ieși la margine. M-am rătăcit odată într-o pădure din România. Fiind plecat să-mi vizitezi copiii ce erau la studii în Abrud, am mers singur la o plimbare într-un masiv de pădure de la poalele munților. Fascinat de frumusețea crângurilor și poienelor, nici nu am observat cum a trecut mai bine de o oră de drumeție. Când să mă întorc înapoi nu găseam poteca, afară se întuneca. După ceva timp de căutări am dat totuși de un drum ce m-a dus fix la cantonul pădurarului de acolo. M-a primit ca pe un oaspete la canton, ne-am amuzat un pic împreună cu rătăceala mea, după care m-a scos cu mașina până la civilizație. Iată acolo păduri de rătăcit...
  • -         Fiind descendentul unui neam de pădurari din tată-n fiu, vă gândiți cumva la un discipol, o transmitere a profesiei urmașilor, mă refer aici la feciorul care poartă numele bunelului, pădurar renumit.
  • -         Feciorul meu, Chiril, plecat peste hotare , aranjat bine, nu își închipuie cum poate schimba munca de birou pe nopți nedormite de pădurar, alergătură prin pădure, problemele și greutățile din sectorul silviculturii. Și îl înțeleg perfect. Suntem neputincioși în fața vremurilor, și e păcat...Ar fi frumos să fie o contiuitate a dinastiei Urbanovici, dinastie de pădurari!

Dorim multă sănătate domnului Ion Urbanovici. Îi dorim cîți mai mulți stejari viguroși plantați de mâna lui să prindă viață și urăm continuitate unei dinastii frumoase de pădurari: dinastia Urbanovici!

Urbanovici Ion, pădurar Ocolul silvic Criuleni, cantonul Nr7, Izbiște, Măsărău