Figură plăpândă, față blândă,ochi vii și voce
obosită... o bătrânică ca toate bătrânelele la prima vedere, dar cu o poveste
de viață ce te copleșește, iar când privești mâinile ei uscățive și mici, te
cuprind fiorii de la câte au muncit și câte bătături a făcut în palme. Vorbim
azi despre viața și soarta mătușii Mândru Alexandra de la Izbiște,ajunsă la
onorabila vârstă de 90 de ani, veteran al muncii, mamă eroină și o femeie-exemplu
care a pus suflet în copiii, munca și florile pe care le iubește nespus de mult.
Născută la 25 noiembrie 1931 în familia lui
Vasile și Efimia Verdeș, o familie de emigranți greci – străbuneii au fost
greci de naționalitate și au venit în Basarabia încă în secolul XVII, cu negustoria,
au avut în localitate magazine și afaceri.Familie înstărită care a crescut 5
fete și 2 băieți, iar când au venit timpurile colectivizării forțate, au dat pământurile
și toate cele agonisite în colhoz, doar pentru a nu fi ridicați și duși în
Siberia.
Cînd s-a început războiul a figit împreună cu
tatăl și familia, cu carul cu boi, vite și tot ce mai aveau și s-au ascuns
câteva săptâmâni prin păduri, până tatăl nu a hotărât să mergă până la Zăicana
să ceară adăpost de la săteni. Acolo au fost prinși și alăturați convoilui ce
ia dus până la Hâncești.
- Ne-am întors acasă pe la finele războilui prin 1944, și am găsit aici totul în paragină, ferestre și uși sparte, pe jos tata a presurat grăunțe prin casă, iar deasupra au pus paie ca să nu le dee în cap să găsească, leaca de pâine și ce mai aveam le-am îngropat în pământ și am găsit totul răvășit, doar gropile. După război tata a fost luat la concentare și am rămas 4 copii numai cu mama. Pâine nu aveam. Țin minte cum mama a schimbat un covor scăpat ca prin minune pe o căldare de grăunțe. Trei ani ne-am luptat cu foamete, am scăpat doar că aveam vacă și amestecam laptele cu apă sau cu păsat, făceam cașă și cu asta am scăpat. În 1948 a fost ploaie și a fost roadă, s-a făcut toată cultura.”, deapănă amintirile mătușa Alexandra.
S-a căsătorit în 1952 cu Mitrofan Mândru, fost
ofițer, cu 7 ani de armată sovietică și electric iscusit în vremea civilă.
- Tatăl meau lucra paznic la colhoz împreună cu un cumătru de al său. Și iată stând de vorbă despre una despre alta, au adus vorba despre mine, iar cumătrul lui tata a început a mă peți pentru un cumnat de-al său, care numai ce s-a întors de la armată și era singur. Zis și făcut! Am venit acasă într-o după amiază și am găsit mirele acasă.... Chipeș , îmbrăcat militărește. Am făcut cunoștință, am mai vorbit și am promis că mă voi gândi la căsnicie. S-a întors după o perioadă și am zis da!Așa erau vremurile, așa erau obiceiurile. Am făcut o nuntă simplă doar cu acordeonul și nuntașii. La început am mers cu soțul și am locuit și muncit la Chișinău. El muncind ca montor electric, iar eu bucătăreasă la o ospătărie. Acolo s-au născut și primii copii, 2 fete și 2 băieți. Băieții au pierit din cauza difteriei, eu fiind mai tot timpul la muncă, că altfel nu se putea și iam pierdut. Ne-am întors în sat în 1957. Soțul fiind electrician bun, cu experiență, și-a adus aportul la electrificarea Izbiștei, Cruglicului și Ohrincei.”se mândrește d-na Alexandra
În 1958 și-au început a construi casa, în
mahalaua din cot. Lucrând ambii în colhoz.Mitrofan electric iar Alexandra până
prin 1985,a lucrat doar la tutun.
- Mă țineam de lucru ca nebuna: ziua la cules tutun pe deal, noaptea la uscătorie, și încă luam și acasă tutun. Au ajuns perioade când luam și prelucram acasă până la o tonă de tutun. În fiecare an mi se dădeau gramote și dimplome de colhoznic fruntaș. Și cu ce m-am ales?! Se revoltă d-na Alexandra? O pensie modestă și un cocoș în spate!”
În cei peste 30 de ani de muncă, pentru munca
șu osânda mătușii Alexandra i s-a oferit medalia și titlul de veteran al
muncii, mai apoi și mamă eroină. Atât a putut face statul pentru ea...
A fost martoră și a suferit împreună cu
familia din cauza alunecărilor de teren din Izbiște din anii 1980 ai secolului
trecut, alunecări care au lăsat multe familii fără un acoperiș de asupra
capului.
- În acea zi am simțit parcă se clătina pământul însă nu părea a cutremur. Ies afară da grajdul de la vaci nu mai era, dispăruse. Nu înțelegeam ce se întâmplă. Mă dau în dosul casei să strig la vecini, mă uit: casa lor nu se vede... a dispărut și ea. A intrat cu totul în pământ. Vecina era în grădină și piligea buruian: nici nu observase. Am alergat la primărie să anunț autoritățile și mi s-a sugerat să scot totul din casă ca să nu intre și casa noastră în pământ. M-am întors acasă și am început a scoate țoluri, haine, covoare de pe pereți. Casa nu avea crăpături deoarece era făcută la soviste. Malurile veneau da casa ședea pe loc. Am pus scara și am dat și lemnul și acoperișul de pe bucătăria de vară. Numai am reușit să dau ultumul lemn de pe bucătărie, m-am coborât, că acesta s-a și dus devale sub pământ. Da casa încă ședea. Mai la deal de noi, la un loc mai înalt era casa lui Mihail Boxa. Și el tot timpul glumea zicând: Alexandră – hai că o să venim peste voi cu casa. Îi ziceam să nu vorbească prostii. Și în acea zi cînd au început să vină valurile de pământ la vale, s-au adeverit spusele lui și casa lor a venit peste a noastră intrând ambele în pământ. Copii veniți de la școală au fost martori cum le dispare casa și tot ce agonisiserăm împreună. Beciul în general și acuma dacă ai săpa ai găsi și poloboacele de vin care au rămas în beciul acoperit cu pământ. Al doilea an au mai fost îngropate câteva case. Sovietul sătesc la început a reacționat cu niște ajutoare provizorii, însă acoperiș de asupra capului nu aveam. Așa că am fost nevoiți să cumpărăm o căsuță mică ca să locuim în ea. Pe urmă ni s-a dat un loc de casă și în 1985 am început a construi altă casă....tare greu a mai fost: find deja la pensie am început totul de la zero, oftează mătușa Alexandra...
Au crescut împreună cu soțul Mitrofan 10
copii, au 20 de nepoți și 21 de strănepoți: militari, medici, profesori.
- Am apucat vremuri frumoase când oamenii se întâlneau de spărbători, mergeam în primul rînd la părinți la nănași. Ne întâlneam cu vecinii. Cu bucate de casă,pregătite de gospodine:făceam cârnaț de casă, saltison,saralie,găluște, părijței beșcați pe masă. Venau urători, colindători le dădeam colaci, covrigi, nucei mere. Frumos mai era...
-A-ți dori să schimbați ceva dacă s-ar putea
da înapoi rpata timpului? O iscodesc pe mătușa Alexandra
- Dacă aș vrea să schimb ceva? Nu știu poate m-aș cruța și nu aș munci atâta. Dar nu știu dacă e posibil ...și nu din cauza neântoarcerii vremurilor ci din cauza felului de a fi: niciodată nu am stat locului fără lucru.La colhoz voiam să fac cât mai multe trudozile, acasă plămădeam de pâine, spălam.... Ziua la lucru, noaptea coceam, spălam. La 6-00 dimineața culmile erau pline, pâinea era coaptă și eu mă găteam de plecare la lucru. Sunt obijduită pe viață doar prin faptul că nu toți munceau, însă mulți au fost și sunt mai priviligiați...Și nici acuma nu pot fără să muncesc ceva: îmi place să trebăluesc prin grădină, îmi fac propria seră micuță ca să am propriul răsad de legume. Dar cel mai mult îmi place să am grijă de florile mele din grădină. Eu cred că ziua mea de naștere e atunci când înfloresc ele: din primăvară până toamna târziu căci am o mulțime de soiuri”
- Dar vreo dorință, un vis ce ați vrea să se
realizeze?
- Mai am o singură dorință în viață: mi-aș fi dorit să poată veni într-o zi toți la mine: copiii,nepoții și strănepoții.S-i văd într-o zi pe toți în ogradă, atunci când înfloresc florile din grădina mea ...Dar e mai greu de realizat, sunt plecați prin toată lumea...
 |
| Alexandra Mîndru cu câțiva din nepoți |
Ludmila Mândru,fiica Alexandrei activează asistentă medicală superioră de peste trei decenii la Institutul Oncologic, decorată recent cu ordinul„Gloria Muncii” pentru muncă și devotament profesiei, la fel ca mama:
 |
| Ludmila Mîndru,fiică, asistentă medicală superioară la Institutul Oncologic, deținătoarea ordinului:„Gloria Muncii” |
- Ne mândrim nespus de mult cu mama, care pentru noi a fost un exemplu de viață și dăruire de sine. Tot ce avem se datorează nemijlocit străduințelor ei și a regretatului tata. Întotdeauna ne-a învățat să muncim, nea îndrumat cu un sfat. Cu toate că am fost mulți copii în familie, nu am dus lipsă de nimic, datorită muncii lor. Cu toate că muncea mult le reușea întotdeauna pe toate: să ne gătească dimineața micul dejun, pe noi fetele să ne împletească cosițele,iar prânzul era deja pregătit pe când vom veni de la școală...E floarea noastră, precum și ea ne zice florile mamei...
