Copiii foametei...

          Foametea...multora acest cuvânt, aceste câteva silabe le tulbură cugetul, le cutremură inima de fiecare dată când este auzit sau rostit. Mai ales răvășește sufletul celor care au simțit pe pielea lor efectele foametei din anii de pe teritoriul țării noastre 1946–1947. A fost o perioadă de deprivare alimentară majoră la nivelul populației de la est de Prut, consecință a unui complex de cauze: distrugerile agriculturii provocate de război, seceta îndelungată, impactul determinant al măsurilor de supra-colectare de produse alimentare, schimbarea modului tradițional de viață, negarea adevărului despre situația reală etc.

Azi , noi cei ,care avem norocul doar să citim despre ororile cauzate de foamete, ar trebui să ne aplecăm urechea mai des la mărturiile celor trecuți prin cel mai afurisit canon. Celor care își amintesc cu înfrigurare fiecare cuvânt, fiecare mormânt, fiecare grăunte, fiecare zi înfometată  a copilăriei lor...

Alexandra Mândru povestește despre cea mai mare
bogăție a copilăriei sale: pâinica

„Am venit acasă din evacuare și am găsit satul pustiu, povestește Alexandra Mândru din Izbiște născută în 1931, tata mai îngropase înainte de plecare prin grădină câteva butoaie cu porumb, cu lucruri, dar nu am găsit nimic, totul era furat, casa cotrobăită. Pe urmă începuseră a lua bărbații pe front, tata fugise și am rămas numai cu mama în prag de iarnă... fără lemne, fără mâncare. Mama lua din lucrurile din casă și mergea la târg la Chișinău să facă rost de ceva alimente. A schimbat odată un covor mare, frumos pe o căldare de grăunțe, amdat-o prin râșniță și cu leaca ceea de păsat am viețuit o perioadă. Pe urmă a venit seceta. Trei ani la rând am semănat și pământul nu a rodit, trei ani la rând nu a plouat. Se pogorâse o greutate și tristețe peste casele oamenilor, de nu încăpea în sat. O sărăcie și o foame de să-ți iei lumea în cap. Cine mai avea în secret câte oleacă de grâu, grăunțe făceau câte o măliguță și ca să ajungă mai pe multe zile amesteacau cu făină din ghindă de stejar și mâncau.Câteva semințe de poamă(tescomida) date prin râșniță, amestecate cu buruene și făceam niște turtișoare pe plită ca să ne luăm pe deal la lucru. Nu aveam nici ceaune, făceam măliga în căști nemțești. Tata strângea frunze de prin pădure ca să hrănim vaca. Noroc de văcuță: cu câte o țâră de lapte muls am scăpat. Bucuria noastră a copiilor erau „cucoșeii”, adică o mână de grăunțe de porumb puse într-un ceaun cu nisip încins, că ulei nici pomină, și înfierbântate până se desfăceau. Un om din sat flămând, a intart fără voie în ogradă după miros și a băgat mâna în nisipul fierbinte ca să ia grăunțele desfăcute și așa fugind, mânca grăunțe în două cu nisip frigând-uși gura. Altă dată cineva a tăbărât asupra unei bătrâne ce tocmai făcuse o măliguță la cotlon și la fel cu toate că au sărit toți ai casei peste el, mânca bătaie dar nu lăsa bucata de măligă din mâini.

 Da câtă lume a pierit de foame! Doamne! De nu avea cine săpa gropi, nemaivorbind de înmormântări ca lumea. Țin minte murise soția unui măhălean, tata a mers cu câțiva bărbați de a săpat groapa omenește. Când a doua zi au mers cu mortul la cimitir acolo groapa era astupată și cruce pusă: cineva le-o luase înainte și în toiul nopții  și-a îngropat mortul.

Doamne ferește de o secetă cruntă! Ne va fi greu dar vor răzbate. Da doamne ferește de un război, atunci nimănui nu-i va păsa de nimic... În vreme de război nu are cine avea grijă de norod...Da după război întotdeauna vine seceta și foamea...”

Iacubov Tamara, pe prispa casei 

„Foametea m-a prins copil, taman când se leagă primele amintiri, primele și pe alocuri unele din unicile clipe fără griji ale vieții omului –copilăria, își amintește Iacubov Tamara din Izbiște, născută în 1940. Chiar primul sentiment care mi s-au întipărit în minte a fost - foamea, toată vremea  flămândă: de mă jucam, de mă culcam... Părinții au făcut posibilul și imposibilul ca noi copiii, să scăpăm cu zile. Și acuma îl văd pe tata stând la plită și uscând măduva de ciocleje, trebuia mare atenție căci dacă nu erai atent se aprindeu rapid de la fierbințeală și rămâneai fără dejun. Apoi mama amesetca  acele fibre semilemnoase cu o mână de păsat și făcea o măliguță. Și asta era cea mai „sățioasă” mâncare a noastră! În rest țin minte că și jocurile copilăriei constau în căutarea permanentă de mâncare: mâncam ore în șir colăceii babei, frunze de macriș și tot flămânzi eram. Noroc că am avut văcuță și mulgeam câte un pic de lapte... Altora le era și mai greu. Mama avea un frate la Hârtop, care fiind într-o vizită la noi, a mărturisit că nu a mâncat nimic de câteva zile și se simte rău. Atunci mama a pregătit repejor un fel de sorbitură din buruiene cu măligă, el fiind flămând a mâncat lacom și peste câteva minute se umfla la burtă văzând cu ochii. Noroc că tata era veterinar de profesie, i-o făcut niște proceduri și l-o scăpat. Da câți au pierit și de foame și de faptul că aveau deja stomacul mic și se umflau. Și acum la bătrânețe mă înfioară aceste amintiri și mă tem de ziua de mâine că nu știi ce poate aduce....”

Mătușa Ana Țîmbălari își amintește despre copilăria foametei

„Mama ne trimitea la pădure după steagă, un fel de buruiană, pe care o fărâmița, o amesteca cu cenușă, puțin macuc sau făină de porumb și ne făcea un fel de turte, își amintește mătușa Ana Țîmbălari născută în 1931 în Izbiște. Ca să mai schimbăm mâncarea, mergeam la Zdoroca plină de stejari și strângeam ghindă pe care mama o dădea în cuptor, o usca, apoi tata o dădea prin rășniță și făcea un fel praf ca cimentul, pe care mama îl dezmierda „făină” din care mama cocea pâine.Și era duhoasă, și era amară acea pâine...și ne durea burta, da nu ne alintam așa erau vremurile și am scăpat cu toții, doar tata a decedat în 1947. Îmi amintesc că sora mea mai mare avea cinci copii, trei dintre care măncau turte cu steagă și ghinzi, da doi nu voiau și cereau mereu pâine. - Dă pâine,dă pâine... plăngeau cei doi copii, unul din ei șezând pe pat s-a lăsat pe spate și a murit în ochii noștri de foame, peste câteva zile a pierit și celălat... Foamea e mare urgie, să nu dea Domnul nimănui!”

Verdeș Zaharia așternând pe foaie amintirile sale

„Ogrăzile pline cu buruieni, ferestre scoase, sparte, câmpurile presărate cu tranșeee și obuze neexplodate... asta am agăsit reântorși în august 1944 din evacuare,aveam pe atunci 9 ani, deapănă șirul amintirilor din copilărie, Verdeș  Zaharia, izbiștean născut în 1936. Unii săteni mai aveau îngropate prin grădină cufere cu grâu, porumb, gavanoase cu jumere, însă mulți nu au mai găsit nimic. Tatăl meu făcuse un perete fals în fundul unei camere, închis ermetic, muruit dat cu var ca să nu se deosebească, și prin pod pe o gaură a umplut acel  jumate de metru din acea ascunzătoare cu grăunțe, care ne-a fost rezervă o bună bucată de vreme în vremea de foame ce avea să urmeze. Când s-au terminat unele rezerve din ascunzători a și început adevărata tragedie a neamului nostru. Noi copiii strângeam de pe sub garduri nalbă, colăceii babei și mâncam.Părinții scoteau măduva de ciocleje și bețe de răsărită, împreună cu florile de salcâm, uscate pe plită era pâinea noastră.Floarea salcâm strânsă și opărită. Salvarea multor familii a fost steaga. Ne duceam în lunca Nistrului în părțile Onițcanilor unde creștea multă steagă și rupeam câte 10-12 saci și aduceam acasă.Mama o fierbea făcea un fel de turtișoare, mai presura un pic de păsat și mâncam. Ultima etapă a foametei prin 1947, în toiul secetei oamenii deja mâncau tot fără alegere: știr, lobodă, orice fruct, orice floare era folosită în alimentație. Strângeau ghindă din pădure o uscau și făceau un fel de făină amară și neagră. Ghinda... și acuma îi simt gustul îngură un gust amărui de săpun, cleios.Știulețul de porumb fără grăunțe(ciocălăul) era fărâmițat, chisat, îl dam la râșniță, îl  fierbeam și mâncam. Se oprea în gât masa cea lemnoasă, nu mergea deloc Oamenii pășteau ca vitele, mulți au murit din cauza constopațiilor. De la foame era un smptom: oamenii se uflau, se umflau la burtă, picioarele, mâinile și pierea în ore numărate. Eram copil și mi s-a întipărit în minte cadavre pe marginea drumului, prin ogrăzi, nu avea cine să-i înmormânteze. Era ca al doilea front fără lupte...

Alte amintiri din copilărie sunt legate vizitele dese ale activiștilor puterii locale. Când ai și căuta - veneau puneau scara și se urcau singuri în pod, controlau, măturau ce mai găseau, căutau prin grădină, beci, șopron. Pe urmă au apărut planuri individuale pentru fiecare gospodărie: cât să sameni, cât să dai la stat...și toate astea în condițiile unei populații hămesite de foame. Tata era mereu întunecat la față, sleit de puteri de condițiile impuse. A ajuns săracul cu sacul plin cu lâncere, prosoape, horboțele din gospodărie și a schimbat pe o tristușă de cereale. Și nu știu de unde a făcut rost de un călcâi de pâine. – Eeeee,Doamne! Era ceva misterios pentru noi, am stat ore în șir și am privit bucățica ceea de pâine, ne uitam ca la o minune! Era pentru prima dată în ultimii ani când vedeam o bucățică de pâine...

Când au început a da ploile și s-au dat în spice primele lanuri de grâu, orz, țin minte mă duceam la deal cu vaca, mama îmi punea o sticluță cu lapte în traistă, pâine nu avea de unde să-mi dea și eu mergând pe lângă holde rupeam spice, le frământam în palme și boabele le dădeam drumul în sticluță ca până la amiază se primea un fel lapte cu cereale, un deliciu total pentru mine

Acum matur în viziunea mea pot concluziona că repetarea unui astfel de scenariu, coincidența unor serii de factori, e zic că eposibil...Dar nu de Dumnezeu, căci asta va fi cu mult mai tragic cu mult mai global decât ”