Destine născute în Siberia...

 

Câte poate să încapă în soarta unui om? De neimaginat!

Câtă voință poate avea un om? De nemăsurat!

Câtă credință poate avea un om? De necrezut!

    

Ermurache Elena Andrei
născută 1951, regiunea Tiumeni, Siberia

Emurache Elena Ștefan este unul din copiii basarabeni născuți în îndepărtata Siberie, în familia lui Andrei și Ecaterinei Bocan, originari din s.Cruglic, r. Criuleni, deportați printr-un denunț scris de vecini, cum că ar fi „culaci”, în 1949. A fost una din cele două gemene care au văzut lumina zilei la 30 noiembrie 1951, în îndepărtatul Crasnoorlovsk, regiunea Tiumeni, făcând primii pași și copilărind pe pământuri străine. Au supraviețuit vremurilor vitrege datorită hărniciei părinților și dragostei dintre ei… dar și mai mult datorită credinței și sufletelor dedicate întru totul pământului natal.

 

Vă îndemn să citiți despre soarta și credința unei familii de basarabeni deportați în Siberia și anume a doamnei Elena Ermurache, născută în familia lui Bocan Andrei Ștefan(2 iulie 1912) și Bocan(Sclifos) Ecaterina Ștefan(9 aprilie 1915) s. Cruglic.

Bocan Andrei Ștefan(fără un picior) și 

Bocan Ecaterina Ștefan, părinții Elenei Ermurache

Fotografie din anii 1960, la revenirea în Basarabia.

Îmi este greu să repovestesc povestea vieții sale și de aceea o să las textul în original, de la persoana întâia, ca să simțiți fiorii unei istorii cât un neam întreg…

„Bunicul Ștefan, a fost primul gospodar în satul Cruglic: muncea și avea de toate. Toți copiii lor au fost la fel oameni gospodari. Tatăl meu doar prin munca sa se alina - avea și lucra împreună cu mama 15 hectare de pământ, aveau livadă, vie, pădure în Cruglic și Ohrincea. Aveau cai, car cu boi, oi, capre, vaci, viței, prisacă cu albini și în general tot ce poate avea un om muncitor și gospodar la țară. Avea și o mică magazie, unde vindea vin, miere, făină, adică tot ceea ce producea cu mâinile sale.

Mama mea nu avea studii, dar era o femeie cu credință, dragoste și hărnicie deosebită. Au avut împreună 10 copii și tare se mai întristase când primii trei au decedat timpuriu din cauza muncii și a greutăților. Mai apoi după trei fii, mama tare se mai ruga ca Dumnezeu să-i deie o fiică ca să aibă cui țese zestre. Și iată că fata se născu în vara anului 1949 și mama zi și noapte țesea covoare, țoluri, lâncere pentru zestrea fetei.

Tata... cuvintele se topesc în vârful buzelor când pomenesc de el. Când era mai tânăr a fost lovit de copita unui cal și din cauza infecției și-a pierdut piciorul mai jos de genunchi. Avea două schimburi de proteze: de sărbătoare cu talpă ca să poată încălța un pantof și de lucru, cu un țăruș din lemn în capăt. Dar cu toate astea muncea mai ceva decât unul sănătos: a făcut singur casă cu lemn gravat, uși frumoase, podea șlefuită și ferestre luminoase. Studii avea doar patru clase românești, dar îi ajungeau pentru a se descurca în viață.

-           Măi Andrei o să te deporteze! îi ziceau autoritățile române la retragere, - Hai cu noi în România o să fii gospodar... ești ager la minte, harnic.... o să te descurci...

Da tata a zis:

-           Nu! Eu nu-mi pot lăsa țara! Nu-mi pot lasă pământul...

 Și a rămas... 

A rămas până în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, când au venit cu armele ca să-l aresteze ca pe un tâlhar. Au venit cu arme la miezul nopții. În ajun botezaseră fata cea mai mică, pe masă era o farfurie cu prăjiței beșcați ca pe timpuri.

-         Măi da ce chiar o se ne ridice? Se întreba tata... nu am avut funcții în primărie, nu sunt boier, toată viața am muncit pământul, nu am furat nimic în viața mea, am copii mici, sunt fără un picior. Poate m-or lăsa...

Mai întâi s-a ascuns, crezând că dacă nu-l vor găsi pe el, îi vor lăsa în pace familia, dar văzând că mamei i se făcu rău s-a predat soldaților. Iau urcat pe toți împreună: mama, tata și cei trei copii ai lor de 4 și 2 ani, și ultima, fiica mult așteptată – de doar 4 săptămâni. Numai mașina s-a mișcat că toți au și dat buluc în gospodăria tatei: și vecinii și conducerea... Fiecare lua ce năpădea – covoare, țoale, vin, purcei, oi... totul muncit de familia noastră. A doua oară când părinții mei pierdeau toată gospodăria, prima oară în timpul războiului fiind evacuați, la revenire nu au găsit nimic.

Pe bunelul Ștefan nu l-au luat, fiindcă era prea bătrân. Tot în seara aceea iau ridicat și pe ceilalți 6 frați ai tatei, doar cel mai mare, Filip a scăpat fugind. Cu fuga a scăpat și Tudor, fiul cel mai mare a tatei, rămânând cu bunelul.

De la stânga la dreapta: bunelul Ștefan, fratele Tudor și Filip fratele tatei, toți trei scăpând de deportare. Foto 1949, în ajun de ridicare.

La plecare mama implora o vecină: 

-   Te rog să vii să le faci câte o gură de mâncare moșneagului și copilului ista... că or muri de foame săracii...

Iau urcat într-un tren marfar,fără ferestre, fără apă și mâncare. Cum de a supraviețuit frigului și foamei fetița lor de numai câteva săptămâni, deoarece mama pierduse sânul din cauza stresului și nu putea alăpta nici acuma nu-mi pot explica.

Peste o lună au ajuns în regiunea Tiumeni, raionul Armizonsk, satul Crasnoorlovsk. I-au cazat pe 5 familii într-o baracă mică, în jur doar taiga... 

- Hai poftim…luați și trăiți...

Pașapoartele de „deportați”

Tata, s-a dezmeticit repede, și deoarece era harnic, în decurs de o vară a făcut o casă, din bârne, a învățat o nouă profesie de lemnar și a început să muncească. În decurs de un avea deja o gospodărie bine conturată. Până și vacă a cumpărat, ca să aibă lapte pentru copii. Se odihnea doar Duminica, pe care o petrecea citind cărți religioase.Și se ruga... de fapt se rugau ambii în fiecare zi să-și poată vedea locurile natale. Mama muncea la tăiat stuh și făcea cele mai gustoase bucate din cătun, că mâncare acolo nu prea era, doar pâine din secară, ciuperci și tot ce poți strânge de la mama natură.

În toamna anului 1951, cu toate greutățile, mama a născut.  A adus pe lume două gemene: pe mine și pe sora mea Viorica, ambele primind numele în cinstea celor două bunicilor ale noastre, decedate timpuriu.

-          Dumnezeule! Mare este puterea ta Doamne! dacă ma-i  învrednicit să dau naștere acestor două ființe mici pe aceste meleaguri străine și îndepărtate.

Și într-adevăr credința lor a fost mare și Dumnezeu avea grijă de noi eram sănătoase necătând la greutăți și lipsuri și chiar în același an vaca noastră a fătat două vițele, astfel gospodăria noastră din Siberia prindea contur pe zi ce trece.

Copilăria mi-o amintesc cu 3-4 luni de primăvară-vară, cu mlaștini desfundate peste tot, gândaci mari și gustul acru al painei de secară. Restul era doar iarnă cu ninsori și vifornițe, frig și urlete de lup chiar sub fereastra casei noastre.

Ne-au permis să ne întoarcem în Basarabia în iunie 1956:

-         Nu plecați! La ce vă trebuie! Aveți aici deja gospodărie! Acolo o să începeți totul de la zero, o să vă țină de nimeni… le ziceau vecinii, care erau și ei la fel deportați de toate națiunile: ruși, nemți, ucraineni, poloneji... Și chiar și autoritățile locale îi propuneau să rămână să lucreze mai departe.

-         Să fie un foc cât de mare și o apă cât de adâncă că nimic nu mă poate opri ca să plec să-mi văd copilul, zicea mama mea gândindu-se la băiatul lor rămas singur acasă. 

       Deoarece bunelul Ștefan născut într-un an cu Lenin,1870, decedase într-un an cu Stalin, în 1953, iar Tudor rămase singur deja de trei ani. Când ne-am reântors mult timp ziceam că nu este fratele nostru, nu este „bădica” nostru, dacă noi născute în Siberia nu l-am putut vedea.

Ne-am întors în sat, iar părinții priveau cu jale la casa lor, care nu mai era a lor ci transformată în maternitate. Așa au pățit și frații tatei deportați, casele cărora au fost transformate în oficii poștale,cărmuiri de colhoz, grajduri de cai, magazii…  De reîntors nici vorbă să ni le reîntoarcă, așa că tatăl a făcut altă casă, în ograda bunelului.

Frații și sora Elenei Ermurache, toți deportați
Foto: 2000

După reîntoarcere mulți ne ziceau „culaci”  - autoritățile, se șușoteau vecini căci nu se așteptaseră să se întoarcă. Chiar și la școală unii colegi, îmi spuneau că sunt fiică de culac. Sufeream mult…Un cuvânt nu puteam zice, toți ne ponegreau de parcă nu eram oameni. Tata știa și vedea toate astea. Și chiar într-o zi l-am întrebat dacă e drept că culaci înseamnă oameni bogați ce mănâncă doar colaci albi, cum mă porecleau colegii? M-a luat într-o parte zicându-mi:

- Nu le trage atenția fata mea. Culac provine de la cuvântul rusesc „кулак " adică pumn. Și li se spunea în trecut țăranilor înstăriți care munceau de zori și până noaptea pământul și dormeau puțin cu pumnul sub cap  în loc de pernă, pe unde îi apuca vremea, ca a doua zi să fie gata primii de muncă. Ceea ce ne socot ei nu este corect. Lasă-i să vorbească, destinul nostru e să muncim.!

Andrei Bocan(1912-1989)

 Astfel prin câteva vorbe simple și prin exemplul său  mi-a alinat frământările mele de copil. Totuși ne-a scos din școala din sat și ne-a transferat la școala internat de la Dubăsari. Și iarăși despărțiri, lacrimi, părinții îi vedeam rar.

Tata a făcut ceea ce el știa mai bine – a muncit. Tata tot timpul așa zicea:

-          De muncă nu moare nimeni. De scârbă...scârba te doboară cu zile...

A fost om tare cuminte, slăbuț din fire dar muncitor de peste puterile unui om. Fiind lemnar făcea uși, ferestre, acoperișuri la casele din sat. Îl luau la lucru chiar și înaintașii din partid, știindu-l om harnic și priceput.  Lumea se mira: 

- Cum oare poate un om cu un singur picior să se cațăre pe vârful unei case?  

Mama s-a angajat în colhoz la tutun, a fost chiar și „peredovic”(adică fruntaș).Iar la 44 de ani, în 1959, la trei ani de la reîntoarcere a născut al 10-lea copil, un băiat și iau pus numele de Gheorghe, în cinstea Sf. Gheorghe Biruitorul, în semn de mulțumire pentru că au izbutit să învingă toate greutățile vieții. Și întotdeauna când cocea pâine sau plăcinte, mai întâi dădea de pomană apoi mâncam noi, zicând că e păcat să nu te împarți cu cineva din ceea ce ți-a dat Dumnezeu, cu cineva care poate e mai flămând. Acest obicei îl păstra încă din Siberia, când servea toți vecinii din puținul ce-l aveau.

Ne-a dat pe toți copiii pe la școli, nu am dus lipsă de nimic, doar că ne spuneau să nu povestim nimănui nimic despre viața noastră. Până la final au trăit cu frica-n sân că va veni cineva să-i ridice din nou. Multe nu voiau să ni le povestească, cu toate că înțelegeam că cunosc totul. Toată viața le-a fost frică să nu-i pîrască cineva, ca să nu-i toarne că sunt mai gospodari.

Și aveau perfectă dreptate. Recent am făcut cercetări în arhivă și am văzut dosarul familiei noastre. Am văzut actul de ridicare cu enumerarea tuturor bunurilor confiscate... jumate din gospodăria tatei lipsind în acte, am văzut denunțul scris de un vecin de al nostru, vecin care după revenirea din Siberia, intra deseori pe la noi, iar tata ca un bun gospodar îl punea mereu la masă... Era scris să părinții mei aveau slugi, dar nu era adevărat. Aveau o pereche de fini sărmani pe care iau cununat, ia ajutat și le-a construit casă și drept recunoștință ajutau câteodată părinții la muncile din câmp.

În 1981 soarta l-a mai pus odată la încercare pe tata: alunecările de teren din acel an au făcut una cu pământul casa noastră.... a treia casă ridicată de tata. Astfel, la vârsta de 69 de ani, el a ridicat cu mâinile sale a patra casă și ultima sa casă.

Au murit ambii în același an: mai întâi tata la 14 septembrie 1989 la vârsta de 77 ani, iar mai apoi mama exact la 3 luni, la 13 decembrie, de Sfântul Andrei, la 74 ani. 

I-am îngropat alături, cum au fost toată viața

Tata și mama s-au înțeles foarte bine. Nu i-am auzit să vorbească mult despre dragoste, dar s-au susținut unul pe altul, se înțelegeau din jumătate de vorbă. Și credința le-a fost mare… Și poate armai fi trăit mulți ani încă, dar scârba și frica deportării repetate ia măcinat ani de zile...”

Destinul de mai departe a doamnei Elena e și el la fel plin de încercări și examene. A învățat la școala pedagogică, educând nu o singură generație de elevi din satele Mălăiești, Ohrincea și Izbiște. S-a căsătorit, au zidit împreună o casă în Ohrincea. Și când era să creadă în fericire, soțul a decedat într-un accident rutier. A rămas singură cu doi copii mici. Din cauza stresului și pierderii s-a îmbolnăvit, iar medicii nu-i puteau găsi leac.

Pe urmă și-a întâlnit și marele sprijin, pe Tudor Ermurache, fost și el fiu de gospodari care au avut de pătimit de pe urma regimului comunist. Soția lui la fel decedată timpuriu lăsându-l cu doi copii mici. Și atunci s-au unit două destine, două vieți zbuciumate care se susțin și trăiesc suflet în suflet, cu credință și frică de Dumnezeu.

În prezent sunt ambii la odihna binemeritată, au crescut și educat împreună patru copii minunați, numai  că pot fi împreună doar la sărbători..

- Noi în trecut ne numeam deportați, ei acuma se numesc diasporă... e cam tot aceeași, zâmbește trist doamna Elena, de voie de nevoie și-au părăsit țara. Alte vremuri, alte definiții, aceleași destine...

Familia Ermurache Tudor și Elena
împreună cu copiii.
Foto: 1990