90 de ani cu de toate...viața și bogăția mătușii Ana Țîmbălari din Izbiște

Ana Țîmbălari și căsuța sa

De fiecare dată când ascult povestea de viață a unui bătrân, mintea mea refuză să creadă... Câte poate să încapă în viața unui om? Câte poate îndura și înfrunta omul? Frig, foamete, război, zile muncite și nopți nedormite. Și mă întreb de fiecare dată care sunt cele mai mari bogății ale unui om cu care se mândrește? Și mă conving de fiecare dată cu sunt copiii mari și realizați în viață, nepoții educați în dragoste și stimă și desigur strănepoții, continuitatea neamului. 

       Vorbim astăzi despre soarta, viața și desigur bogăția mătușii Ana Țîmbălari de 90 de ani, locuitoare a satului Izbiște, care a crescut și educat 8 copii, are 17 nepoți și tocmai 15 strănepoți... dragostea cea mare a bunicii. Mătușa Ana Țîmbălari s-a născut în localitatea Izbiște pe 10 decembrie 1931, în familia lui Procopie și Mărioara Sprâncian, familie de țărani simpli în care s-au educat în total 8 copii: patru băieți și patru fete. În prezent din toți copiii familiei Sprâncean a rămas în viață doar mătușa Ana, ajunsă la o venerabilă vîrstă de 90 de ani. 

Ana Țîmbălari cu câțiva din copiii săi

Privesc la bunica Ana și nici nu-mi vine să cred că are nouă decenii: ageră la minte, independentă în toate, bagă ața în urechile acului fără ochelari, ține minte detalii mărunte din copilărie și tinerețe. Plus la acesta este iute în mișcări, singură își sapă grădina cu hărlețul, trebăluiește prin ogradă, are grijă de căsuța sa... Copilăria a fost așa ca pe vremuri: mulți copii la părinți dar toți înțelegători de mici, harnici deprinși cu lucrul, fiecare cu obligațiunea sa, cu multe bucurii mărunte și cu foarte multe neajunsuri. „Am învățat la școală doar 4 clase, dar și acelea încălcite din cauza războiului, schimbării puterilor și posibilitățile familiei. Am mers în clasa întăi desculț la școală, ca peste un timp să fie cu putință ca mama să-mi facă o pereche de „chirivici”din cînepă, tălpuiți cu bucăți dintr-un țol de pe prispă, încălțăminte care la fel nu prea făceau față căci venise frigurile iernii și chiar mi-au degerat degetele la picioare când am mers pe jos cu mai mulți copii din mahala la piața din Orhei ca să schimbăm câte ceva de acasă pe pâine și mâncare...”, își amintește cu tristețe mătușa Ana. 

 

Familia Țămbălari foto 1972

A urmat apoi războiul, iar după evacuarea temporară, revenirea acasă unde nu au găsit nici ferestre nici uși. Și pe urmă foametea din 1946, perioadă grea pentru tot neamul nostru. 

„Mama ne trimitea la pădure după steagă, un fel de buruiană, pe care o fărâmița, o amesteca cu cenușă, puțin macuc sau făină de porumb și ne făcea un fel de turte. Ca să mai schimbăm meniul mergeam la Zdoroca plină de stejari și strângeam ghindă pe care mama o dădea în cuptor, o suca, apoi tata o dădea prin rășniță și făcea un fel praf ca cimentul, pe care mama îl dezmierda „făină” din care mama cocea pâine.Și era duhoasă, și era dulce acea pâine...și ne durea burta, da nu ne alintam așa erau vremurile și am scăpat cu toții, doar tata a decedat în 1947. Îmi amintesc că sora mea mai mare avea cinci copii, trei dintre care măncau turte cu steagă și ghinzi, da doi nu voiau și cereau mereu pâine. - Dă pâine,dă pâine... plăngeau cei doi copii, unul din ei șezând pe pat s-a lăsat pe spate și a murit în ochii noștri de foame, peste câteva zile a pierit și celălat... Foamea e mare urgie, să nu dea Domnul nimănui!”

 

Bunica Ana coace plăcinte pentru nepoți

S-a căsătorit la 24 de ani, soțul Serghei Țămbălari, a fost nevoit să o lase singură cu un singur copil și să plece la armată, căci așa erau cerințele. Când s-a întors primul lor copil nu mai era, decedase din cauza meninghitei și a posibilităților reduse din acele vremuri. Au muncit împreună toată viața la colhoz, și în ploaie și în vânt pe câmp. Au zidit împreună o casă, au durat o gospodărie

        „Am lucrat cot la cot cu bărbatu-meu la casă, că așa eau vremurile, el clădea piatra, eu găteam lutul... Mult lut am mai cărat cu sacul în spate de la lucniță, transport nu aveam, ajutor puțin... Numai unul Dumnezeu știe cât lut au plămădit aceste mâini și picioare, își aruncă privirea în sus mătușa Ana, fiecare centimetru din casă l-am mângăiat muruind pereții și podul casei” 

Căsuța mătușii Ana merită și ea o atenție deosebită, în ea parcă timpul s-a oprit în loc: icoana din colț îmbibată de credința neamului, o măsuță într-un colț pe care sau pus cele mai gustoase și sănătoase bucate cu marca „ca la mama acasă” , ceasul de perete care din cauza liniștii îi auzi până și mersul acului, câteva țoluri în „vrâste” pe jos ca pe vremuri, nici pomină de televizor, un scăunel la gura pliții cu focul arzând în vatră, soba caldă și desigur „lijăncuța” sau cuptorașul mic ca din poveste pentru care poți jura pe orice că aici încap să doarmă 8 copii unul lângă altul. Da, da! Opt copii au crescut și educat soții Țîmbălari împreună. Opt nașteri, dintre care două au fost de gemănări: în 1967 a născut două fete de gemene, iar peste trei ani în 1970 li s-au născut doi băieți gemeni. 

Gemenele Valentina și Galina

Gemenii Boris și Anatolie

         „Îmi era greu?! Nici nu știu cum să zic...ne povestește mătușa Ana, de fapt nici nu mă întrebam despre asta. Știama ce trebuie de făcut și atât. Știam că aveam de legănat și alăptat doi noi născuți, mai erau încă gemenele de trei ani care nu trebuiau lăsate singure, în plus și celalți copii mai mari trebuiau hrăniți, spălați, o mulțime de treburi prin casă, ograda pe mine... Unica susținere de la stat era laptele gratuit și atât.Când aud acuma că tineretul se jăluie că au câte un copil și le este greu, au neajunsuri... nu pot să înțeleg deloc. Poate gândirea e alta...”

Înainte de plecare întreb de vriun secret al vieții, un sfat ceva pentru noi și generațiile viitoare :

„Nu e nici o recetă și nici un secret la mijloc. Credința în Dumnezeu și dragostea de oameni m-a întărit mereu. În viața mea nu am primit nici o injecție. Nici nu mă gândeam la sănătate. Munca și grija față de copii și nepoți a fost toată preocuparea mea. Iată și auma ard de nerăbdare ca să-i văd pe toți din nou grămăjoară. Mi se umple inima de bucurie când mă gândesc că cămăruța asta va fi foarte strâmtă pentru cei vor veni la ziua mea. După calculele mele trebuie să vină cam peste 40 de oameni dragi sufletului... copii, nepoți și strănepoți.” 

Copiii și nepoții în vizită la bunica Ana Țîmbălari

Ana Țîmbălari este bunica Lilei Cazacu din Criuleni, profesoară de pictură și arte plastice, deținătoare a numeroase premii și distincții în domeniul artei și picturii, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Pentru nepoți casa bunicii este un loc de întâlnire la sărbători, însăși bunica fiind acea verigă a neamului care îi leagă de rădăcini și baștină, este un model de femeie puternică, mamă grijulie și bunică de neprețuit. „Bunica si strabunica noastră,este o poartă de învățare a trecutului și o resursă pentru modelarea viitorului. Ea este rădăcina ,sufletul și inima familiei noastre numeroase.Este întruchiparea bunătății, înțelepciunii, puterei și rezistenței.O iubim, ne mândrim o apreciem și stimăm!La multi și binecuvântati ani!„ Cazacu Lilia 

Mulți Ani sănătoși doamnei Ana Țîmbălari!