четверг, 27 сентября 2018 г.

Japonia, moldovenii și lectura...



Nea Gavril Chetreanu…

Cu siguranță pot să-i atribui titlul de cel mai bun cititor al Bibliotecii Publice Izbiște. Anume CITITOR și nu utilizator fiindcă el întotdeauna vine la bibliotecă cu o geantă sau sacoșă pentru a lua următoarea partidă de cărți pentru lectură.
Da, da…anume așa pot să-i zic: cel mai bun cititor din toate timpurile și vârstele(până la prezent desigur)
Ador să vorbesc cu omul acesta: este o enciclopedie vie în ce privește evenimentele de după 1940 în istoria localității. Chiar și am înregistrat povestirile despre sat, despre vremurile de război de pe meleagurile noastre, despre cum trăiau izbiștenii în colhoz etc.. Am scris și un articol foarte interesant despre cum au fost deportați primii izbișteni.

Dar cel mai mult îmi place să discut despre lectură cu domnul Gavril.
-          Bre da câte afli din cărți…Eu nu pot fără să nu citesc seara un pic, se destăiunie nea Gavril, iaca toți la televizor, la televizor….da acolo numai minciuni ne spun de la o seamă de vreme. Doar cărțile… în ele se ascunde adevărul…
Da câte discuții pe marginea conținutului cărților am avut. Îmi aduc și acum aminte cum a venit într-o zi bulversat la bibliotecă zicând că nu a crezut că așa ceva poate fi scris într-o carte. Asta după ce a citit „Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei ” de Marchizul Sade:
-    Doamne ferește de acele zile și de ce e scris aicea, zicea atunci nea Gavril, da mi se pare că începem să le trăim și noi acuma fix ca în cartea asta…
Mult am vorbit vizavi de cărțile”Cetățile blindate” și „Generalul SS”: de Sven Hassel:
-          Să șii dragu „ghiaghii” că anume așa și o fost cum e scris în aistea cărți: eu țin minte ca acum nemții de pe teritoriul satului din vremea războiului. Și tehnica era tot aceiași despre care se scrie aici.Crude vremuri mai erau. Și țin minte cum ne scoteau la lucru pe noi sătenii și chiar a fost săpat un șanț că încăpea un camion în el. Și era ca legătură între Ohrincea și Orhei.
Încă în iarnă a luat să citească „Marea Enciclopedie.Statele lumii” Toate cele 10 volume lea luat! Vă închipuți?!
-          Mii dragă să citesc despre alte țări, să compar cum mai trăiesc alții. Iaca chiar mă gândeam la Japonia: cum o țară așa de mică, așezată practic pe vulcani, cu cutremure și taifunuri mai în fiecare zi, cu pământ numai prin ghiveciuri, cu sancțiuni și pierderi colosale după războiul doi mondial, a reușit în câteva decenii să devină din nou o mare putere economică a lumii? Ce au japonejii și nu avem noi? Ce? , se revoltă nea Gavril,- ce nu ne ajunge și nouă ca să trăim mai bine că deja de aproape 30 de ani batem pasul pe loc.
Azi a luat iarăși o sacoșă plină de cărți

Îmi ajunge pe vreo 2 săptămâni, zâmbește cititorul meu.
 Azi a luat câteva cărți de creștere a pomilor fructiferi, câteva de literatură artistică și una despre trupele sovietice în Afganistan. Îl interesează absolut toate domeniile. Zăresc printre cărțile alese și o carte de medicină: „Hipnoza” de Judith Pintar.
-          Mii interesant să văd ce scriu savanții despre hipnoză cu adevărat…că la televizor numai „șouri” cu extrasenși și „hipnotizeri” vezi…povești cu zmăi ,minciuni gogonate ne arată, concide pasionatul de lectură.
Cu așa cititori ziua e mult mai interesantă. Aștept vizita următoare ca să vorbim despre agriculutură,Afganistan și hipnoză desigur.

Citiți dragi moldoveni, citiți despre orice...mai ales despre japoneji: chiar dacă nu putem trăi ca ei măcar să citim despre ei

среда, 1 августа 2018 г.

Educația mediatică – a doua „tablă a înmulțirii” a vieții…



Viața sătenilor la Izbiște decurge ca de obicei cu grijile vieții, legate mai mult sau mai puțin de agricultură, gospodărie, familie. Toate aceste zile de viață rurală simt desigur și puternicul impact al vieți externe: pe oameni îi mai frământă și situația politică,evenimentele globale, regionale și naționale. Și desigur pe toate le află din ziare, televiziune, internet și desigur din cea mai veche sursă de informare – zvonurile.

Biblioteca Publică Izbiște fiind despărțită de Oficiul Poștal doar de un coridor de așteptare, care mai tot timpul este plin de oameni, așa că deseori sunt martorul discuțiilor aprinse dintre consătenii veniți să-și achite serviciile comunale, pe marginea diferitor subiecte vehiculate de sursele media. Și desigur fiecare cu punctul său de vedere, cu felul său de gândire, de percepere a informației și desigur sursa sa de informație. Deseori deja când spiritele se încing intră în bibliotecă ca să-mi ceară sfatul sau solicită punctul meu de vedere
.
Consider că consătenii se informează insuficient actualmente din simplul motiv legat de lipsa timpului: oamenii sunt prea ocupați cu supraviețuirea materială, iar problemele personale prevalează asupra oricărei situații, informații sau eveniment de orice rang. Sau se informează „din mers”, adică ceea ce au văzut, ascultat, citit în rarele clipe de răgaz, fără a mai reflecta mult asupra informației. Concluzia mea este că lumea este prea chinuită și obosită de viață la sate. Și mai des în localitățile rurale sunt „formatori de opinie”: măhăleni sau persoane în vârstă, lideri de opinie care influențează părerea localnicilor.

 Desigur nu este așa situația 100%...sunt consăteni care deseori sunt foarte bine informați: urmăresc diferite posturi de televiziune, citesc ziare, gândesc critic și chiar mulți din generațiile mai în vârstă au profil și sunt activi pe rețelele de socializare: adică sunt abonați la diferite site-uri de știri, urmăresc și comentează articolele distribuite de acestea. Și cel mai des cei la care este prezentă gândirea critică au fost și sunt cei care au fost prezenți la instruirile de educație mediatică în incinta bibliotecii în cadrul proiectelor „Educație mediatică în biblioteci” cu suportul IREX Europe și NOVATECA, și proiectul  „Presa în sprijinul democrației, incluziunii și responsabilității” (MEDIA-M), lansat de organizația Internews cu sprijinul financiar al USAID
Directorul bibliotecii fiind certificat în prestarea unor astfel de instruiri datorită atelierelor de educație mediatică pentru bibliotecari, organizate de IREX Europe în parteneriat cu NOVATECA.

Consider că problema informării populației autohtone ar fi mult mai ușor de rezolvat dacă încă din școală ar fi posibil de implementat un curs de educație mediatică îmbinate cu cunoștințe despre politologie începând cu clasele gimnaziale, cum de exemplu în multe universități este cursul de politologie. La aceste ore s-ar putea de pus bazele unei educații informaționale și a gândirii critice care va face parte din cultura generală a oricărui cetățean. Va fi ca un fel de a doua„tablă a înmulțirii” și va trebui învățată „pe de rost” dacă în viitorul informațional vrem să facem față   culturii dezinformării care din ce mai mult prinde rădăcini..

 Dar informația nu este posibil de analizat fără niște cunoștințe generale despre politică,partide, evenimente politice istorice etc. Nu este posibilă o cultură a educației mediatice fără o retrospectivă zi de zi a informației și a știrilor, fără o „călire informațională” ca să-i spun mai popular. Este mai simplu a cultiva din vârstă fragedă cultura informației ca cu anii să devină o obișnuință ca mai apoi în general să fie o necesitate. Am observat acest lucru în cadrul instruirilor desfășurate de mine: cu mult mai interactive și mai reușite au fost instruirile de educație mediatică cu cei care aveau deja o cultură a informației dezvoltate și îndeosebi cu tinerii, posibilitățile de informare a cărora sunt practic nelimitate, atât doar că necesită o ghidare a lor în această lume ce se cheamă MEDIA.
Desigur  cele mai importante știri sunt cele locale. Și uite aici sursa principală de informare revine zvonurilor și informației transmise „din gură-n gură” care deseori se transformă în jocul „telefonului defect” sau în general poartă amprenta viziunii emițătorului inițial.

Un exemplu clasic de știre falsă locală dezmințită de un „elev” care a frecventat instruirile de educație mediatică organizate de mine în bibliotecă a fost nemijlocit legate de aceste instruiri.
Un locuitor al localității într-o discuție colectivă dintre  mai mulți consăteni(peste 15 persoane erau prezente), afirma că bibliotecarul(adică eu) își face partid politic și adună lumea la bibliotecă pentru a strânge semnături(este vorba de listele de prezență la seminar pe care se semnau participanții la instruirile de educație mediatică), iar la viitoarele alegeri locale va candida la funcția de primar sau consilier raional. Cei prezenți deja „înghițeau gălușca” când unul din participanții la discuția publică, fiind nemijlocit un participant la instruirile de educație mediatică, nu a dezmințit zvonul prin simpla declarație privind participarea la seminar, ci a folosit metoda argumentului: adică a întrebat simplu de unde vine informația? Cine dintre consăteni poate să mai confirme acest lucru? Ce dovezi concrete sunt pentru astfel de afirmații? Și în sfârșit a întrebat cineva bibliotecarul referitor la corectitudinea informației?
Și desigur răspunsul clasic a fost ca „cutare a spus, eu doar repet”. Și uite așa prin gândirea critică și analiza informației, „elevul” meu a dezmințit știrea despre instruirile de educație mediatică și bibliotecar,  care venea dintr-o singură sursă, preluată de la un consătean, care la rândul său a auzit de alt consătean.

Rolul bibliotecii îl văd ca o oază de analiză și gândire critică a informațiilor de orice gen. Dar este important ca această „oază” să-și păstreze în totalitate „neutralitatea”, chiar și punctul de vedere al bibliotecarului ar trebui să lipsească. Totul să se bazeze pe argumente, dovezi, multitudine de surse de informare și gândire „la rece”
Personal mă strădui să oglindesc cât mai neutru evenimentele și știrile locale prin postura de corespondent la ziarul regional din raion și chiar dau roade aceste articole: mulți consăteni intră pe la bibliotecă să întrebe dacă nu am scris nimic despre sat, sau să discute despre cutare sau cutare știre relatată pe pagina ziarului de mine.

Și desigur există așa un club neformal al persoanelor mai în vârstă, membrii căruia vin periodic la bibliotecă singuri sau în grup pentru a discuta ultimele evenimente și știri din țară și de pe glob. Desigur la aceste discuții particip și eu în calitate de director de instituție și persoană informată. Și iată că de multe ori în aceste discuții eu însumi înțeleg că am căzut pradă unei știri false sau sunt mai puțin informat față de interlocuitorii mei., fiindcă metodele folosite de cei ce fabrică știri false sunt din ce în ce mai sofisticate și mai moderne. Și însăți presa din republica noastră în goană după audiență și în condițiile vitezei cu care rulează vieță,  se conduce după principiul „Mai bine spun primul o minciună decât ultimul să spun adevărul”

Dar adevărul este ca un animal sălbatic și de multe ori se se lasă prins doar dacă este încolțit din toate părțile…

воскресенье, 1 июля 2018 г.

Ultima redută încă nu a căzut!


- Bună ziua. Sunt de la .............(denumirea organizației) și v-aș ruga să răspundeți la câteva întrebări, dacă nu vă este greu, despre corupția în țara noastră, factorii corupției ș.a.Este vorba despre un sondaj.

- Ok, hai să vedem ce se primește, răspund eu tânărului care stă la intrarea în bibliotecă.
Cu toate că sunt sătul de sondaje și discuți despre această problemă, nu refuz deoarece nu este vinovat vizitatorul meu de sutația din țară, el pur și simplu este un simplu angajat...și e tânăr ca și mine.

Au urmat o serie de întrebări: cine sunt cei mai corupți din țară? cum se poate de luptat cu corupția, în cine aveți încredere? ce salariu trebuie să aibă un medic, un funcționar, un judecător etc., ca să nu ia mită, se poate de stârpit corupția definitiv... bla,bla,bla....și multe alte întrebări care deja mi-au ros urechile de câteva decenii.
Iam răspuns și eu a lehamite, cu „da”, „nu”, „probabil”, fără a intra mult în esența întrebărilor.
Doar la întrebarea: „Cum cred eu ce trebuie de schimbat în Republica Moldova ca să diminuăm corupția?” am răspuns după un pic de analiză că ar trebui de schimbat mentalitatea oamenilor. Nu prea a înțeles interlocutorul meu ce am avut în vedere deoarece nu știa ce să scrie în chestionar și m-a rugat să-i mai explic încă odată.

- Nu are a face,dau din mână, scrie și tu ce vrei în chestionar, nu știu cum să-ți explic ce înseamnă să schimbi felul de a gândi a unui popor și cum asta ar influența asupra corupției.

După ce s-au sfîrșit întrebările din chestionar, m-a înscris în agenda lui, a notat numărul de tefon, ne-am urat o zi bună reciproc și a plecat mai departe pentru a găsi alți doritori de a îndeplini chestionarele...

P.S. Îmi pare rău că nu m-am atârnat serios la chestionarul dat...Îmi pare rău că nu am avut cum să-i explic prin câteva cuvinte despre mentalitatea noastră..
De fapt ar fi înțeles dacă avea să fie martor la o scenă din bibliotecă petrecută cu o jumate de oră mai devreme, când unui utilizator al bibliotecii, iam scanat vreo 15 foi dintr-o lucrare. Apoi le-am convertit din PDF în Word ca să poată face schimbările necesare, și desigur i le-am înserat pe sticul adus de el și a plecat foarte mulțumit acasă fiindcă l-am scutit de o grămadă de lucru, deoarece nu v-a trebui să tapeze cele 15 foi din lucrare ci doar să le redacteze după bunul plac.

- Mulțumesc, mulțumesc! nu contenea să-mi mulțumească utilizatorul, m-ați ajutat enorm!
Și așa la plecare a slobozit din mână 20 de lei pe masa mea de lucru...

- Asta așa pentru un ceai sau o ciocolată, zâmbește utlizatorul...
.
- Luați banii înapoi, nu îmi datorați nimica, îi zic eu arătând cu ochii la bancnotă.

-Eeee...nu, nu e corect...se frăsuie utilizatorul meu, v-am luat din timp, ați făcut atâta lucru pentru mine, m-ați ajutat mult...eu nu pot pleca așa..

-Nu vă faceți griji, îl liniștesc eu, eu sunt la serviciu, asta este datoria mea, ceea ce am făcut eu pentru dumneata este un serviciu modern de bibliotecă. Nu-mi datorați nimic, nu s-a consumat nimic: nici hârtie, nici cerneală..Luați banii înapoi.

-Da?..eu nu pot pleca așa...ezită utilizatorul meu.

- Dacă nu luați banii, atunci altă dată nu vă voi ajuta! recurg eu la șantaj.

- Bine, bine, îi iau..O zi plăcută în continuare, îmi urează, luând banii înapoi de pe masă.

Încă prin 2012, în articolul „Biblioteca ultima redută” am scris despre faptul că biblioteca este pe ultima linie de apărare împotriva a tot ce este străin pentru cultură, educație, onestitate, omenie și îndeplinirea obligațiilor. Aici încă se lucrează cinstit, din plăcere și pentru oameni.

Ei? Ce ziceți dragi bibliotecari?
Ultima redută încă nu a căzut!?

среда, 9 мая 2018 г.

La 18 ani a luat Berlinul și a eliberat Varșovia...


 Alexndru Vozian ultimul veteran de război din Izbiște îmreună cu amintirile și rănile lui.

Satul Izbiște a avut mulți veterani din cel de al Doilea război Mondial. În Biblioteca Publică Izbiște se păstrează o fotografie în care erau peste 40 de veterani. Azi, 9 mai 2018, la 73 de ani de la sfârșitul războiului, a mai răpmas în viață doar unul - Alexandru Vozian, ajuns la o vărstă onorabilă d e92 ani.
Născut pe 19 septembrie 1926, a plecat pe front în anul 1944, când a împlinit 18 ani. Primii ani de majorat nu-i va putea uita niciodată fiind plini de amintiri amare: frig, ploi, lupte nocturne, camarazi pierduți pe câmpul de luptă, răni și nopți nedormite în multe zile deja pașnice...
Înrolat în armata sovietică pe atunci, a aflat că la cei 18 ani ai săi era cel mai tănăr ostaș din divizie, iar arma din dotare un pistol-mitralieră PPȘ-41 rusesc, i se părea  grea, dar în toiul luptelor devenea ușoară ca o pană și se contopeau ambii: omul și mitraliera.
A nimerit direct în Polonia, pe linia I-âi a frontului, acolo și-a primit botezul de ostaș, pe câmpiile poloneze, luptând cot la cot cu ostași de diferite naționalități: ruși, ucraineni, georgeni, basarabeni, poloneji, cehi etc. A participat la eliberarea orașului Varșovia, capitala Poloniei:
„Două săptămâni am luptat pe străzile Varșoviei, își amintește domnul Vozian, de fapt nici nu le puteai spune străzi. De atâta bombardamente orașul era tot în ruine, nu se înțelegea nici în cer nici în pământ. Tare au mai bombardat nemții Varșovia....„
Pentru eliberarea acestui oraș, împreună cu alți camarazi de arme a fost decorat cu ordinul „Pentru vitejie”. După ce au eliberat Varșovia au mers mai departe și chiar luptând împreună cu soldați poloneji au avut ocazia de a înfăptui o manevră reușită și au încercuit o divizie întreagă germană, luândui prizonieri de război.
Am luptat pentru fiecare metru până în Berlin... unde chiar pot spune că am văzut iadul pe pământ. Berlinul  a fost cucerit greu,  fiecare clădire era ca o fortăreață: lunetiști, mitraliere, străzi minate...moartea era peste tot. Era dificil să te deplasezi de la o fereasră la alta nu încă să mai treci și strada. Aproape toată divizia noastră a căzut acolo. Eu însumi la sfărșitul lui aprilie 1945, am fost rănit la cap și la picior de un obuz nemțesc: am scăpat ca prin minune cu o gaură în picior și cu o schijă de asupra ochiului, ne povestește veteranul, așa că Ziua Victoriei am întâlnit-o stând într-un spital improvizat într-o margine din Berlin. Ziua capitulării Germaniei a fost sărbătorită cu o canonadă din toate tunurile și armele armatelor învingătoare. Toți la auzul cestor bubuituri ale victoriei au ieșit din spital și au început a se îmbrățișa și plânge de bucurie...inclusiv eu cu capul bandaj și piciorul rănit săream în sus de fericire...”

După război, a fost greu să revin la o viață liniștită: tot timpul parcă eram în așteptare că ceva are să se întâmple. Iar rănile, mai ales cea de la picior, mi-au dat de știre încă mulți ani. Iar odată, deja peste vreo 20 de ani de după război, mă întorceam de la spital de la raion șchiopătând: tratamentul pentru rana de la picior nu-și avea efectul nici într-un fel, rana fiind mereu deschisă ca pe timpul războiului. M-a văzut o bătrână cum șchiopătam, s-a apropiat de mine și m-a întrebat de ce merg așa. Iam povestit istoria mea și necazul că nu mi se vindecă rana. Ea m-a privit lung și mi-a spus un leac vechi, pentru care trebuia să prind un arici și din el am preparat unguientul cu care chiar m-am vindecat. Cred că Dumnezeu a scos în fața mea acea bătrânică și abia când rana de la picior s-a tămăduit m-am mai liniștit și eu un pic la suflet...E pace deja, am simțit și eu în sfârșit...”
Bătrânul ostaș pare obosit, doar ochii îi sclipesc de bucurie la văzul copiilor care sunt lângă el cu flori în mână...la văzul cerului senin de asupra capului...
E pace deja ...sau poate încă mai e pace...

вторник, 24 апреля 2018 г.

Premiul Bibliotecii Naționale GALEX ed.a VIII-a - „Cel mai bun fondator de bibliotecă” , oferit primarului din Izbiște, Criuleni



Biblioteca Națională a Republicii Moldova, în colaborare cu Liga Bibliotecarilor din Republica Moldova „Alexe Rău”, organizează pe 23 aprilie, tradiţional, de Ziua Mondială a Cărții și a Drepturilor de Autor, precum şi de Ziua Bibliotecarului, Gala Laureaților Premiilor Naționale GALEX – manifestare importantă în lumea bibliotecară.

Evenimentul are drept obiectiv promovarea și stimularea activității bibliotecarilor și a persoanelor fizice și juridice, care prin acțiunile lor, susțin dezvoltarea bibliotecii ca structură infodocumentară de importanță strategică, fiind cel mai important serviciu civil de stocare și difuzare a informației dintr-o comunitate și în numele comunității.

Aceste premii sunt decernate anual în următoarele nominalizări: Cel mai bun om politic susţinător al bibliotecilor, Cel mai bun fondator de bibliotecă, Cel mai bun scriitor promotor al cărţii şi lecturii, Cel mai generos mecena al bibliotecilor, Cel mai bun promotor şi susţinător al bibliotecilor, cărţii şi lecturii în mass-media, Cel mai bun prieten filantrop al Bibliotecii Naționale, Cel mai bun susţinător al politicilor şi programelor de valorificare a moştenirii culturale, Cel mai bun bibliotecar din Biblioteca Naţională, Cel mai bun bibliotecar din bibliotecile publice, Cel mai bun proiect biblioteconomic, Cea mai bună lucrare (publicaţie) în biblioteconomie, Cel mai reușit proiect de promovare a imaginii bibliotecii.

Anul acesta de înalta distincţie s-au învrednicit numeroase personalităţi, printre care şi Ambasadorul Statelor Unite ale Americii în republica Moldova, James Pettit, pentru susţinerea proiectului de salvgardare a documentelor istorice de la Biblioteca Naţională.

Primarul satului Izbişte, Criuleni, Ion Plămădeală, a primit premiul „Cel mai bun fondator de bibliotecă”, pentru susţinerea bibliotecii din localitate, implicare în proiectele implementate în cadrul bibliotecii, pentru voluntariat la lucrările de reparaţie şi renovare a instituţiei. În anul precedent Biblioteca Publică Izbiște a fost renovată capital grație implimentării unor proiecte și datorită susținerii și implicării primarului și a întregii comunități. A fost reparat interiorul, schimbate geamurile, mobilierul, biblioteca a fost conecatată la încălzire centralizată. Astfel ea devenind o instituție culturală cu o infrastructură modernă.
„Este important ca noi, primarii localităților, să susținem bibliotecile și lectura, deoarece aceste instituții sunt și își demonstrează tot mai insistent rolurile de multicentre culturale locale, infrastructura fiind o latură importantă a statutului acestor instituții. Bbibliotecarii fiind  cei care au preluat rolul de organizator, promotor al vieții culturale din localitățile rurale.” a menționat d-l Ion Plămădeală, în discursul său din cadrul evenimentului.


Premiul Galex provine de la primele litere ale primului director al Bibliotecii Naţionale Gavriil Belevici, director în 1832-1835 şi Alexei Rău, director între 1992 până în 2005.

Amintim că de această înaltă distincție s-a învrednicit și directorul Bibliotecii Publice Izbiște, în cadrul ediției a VI-a din 2013, cu titlul de „Cel mai bun bilbiotecar al anului din bibliotecile publice”.


воскресенье, 25 марта 2018 г.

Interviu cu un „cetățean al lumii”...

William Winter la încă 6 luni de voluntariat în Moldova

William Winter este un tânăr din Statele Unite ale Americii. Venit în Republica Moldova în cadrul programului Corpul Păcii SUA în Moldova, la mijlocul anului 2016, activând în cadrul Primăriei Izbiște, la biblioteca publică din localitate. La cei douăzeci și ceva de ani a hotărât, cum spune el simplu „să devină un cetățean al lumii, nu doar al Statelor Unite”. L-am rugat să ne povestească câte puțin din toate: viață, famile, voluntariat, Moldova etc.

Provine dintr-o familie cu mulți copii, tocmai 6 la număr, William fiind cel mai mic din cei 5 băieți din familia Winter. A absolvit  Universitatea din Luisville la facultatea de filozofie și ecologie. De ce filozofie? Fiindcă întotdeauna a  optat pentru găsirea unei soluții doar prin gândire și meditație. A râvnit să găsească un mod de gândire mai eficient. „Nu găsești soluții cu ajutorul emoțiilor, ci doar având o gândire constructivă” este un motto-u al vieții lui. De ce ecologie? Fiindcă cele mai mari probleme ale omenirii sunt cele legate de ecologie: ”Dacă nu ai un mediu sănătos nu ai cum progresa!” a concluzionat William, astfel încât m-am speriat de seriozitatea lui.

A hotărât să devină voluntar la Corpul Păcii, datorită mentorului său, un profesor din universitate care a fost voluntar Corpul Păcii în Tailanda prin anii 1965. Asfel la prelegerile de la cursuri, profesorul povestea din impresiile și provocările ca voluntar într-o țară străină. Plus la asta un frate de al său la fel a fost voluntar CP cu câțiva ani în urmă, în Paraguai, țară din America Latină. Așa s-a hotărât…a aplicat la Corpul Păcii fără o destinație anumită: „undeva în lume” cum zice William. A aflat despre țara în care își va petrece următorii doi ani ca voluntar, cu trei luni înainte de sosire. „Până atunci, ne mărturisește William, nu am știut nimic despre Moldova…nici nu știam că există așa țară.” Nu s-a speriat, a studiat timp tot ce a găsit pe Internet despre țărișoara noastră, așa că când a ajuns aici nu avea nici o emoție: era doar obosit după drumul lung.

Ajuns aici, a avut un curs intensiv de studiere a limbii române timp de 2 luni, așa că când a venit la Izbiște, deja putea discuta liber cu partenerii săi și cu familia gazdă. Și…direct la treabă, că doar asta este menirea voluntarilor CP SUA: să ajute comunitățile în care sunt repartizați, în rezolvarea problemelor cu care se confruntă, în dezvoltarea voluntariatului local, să mobilzeze localnicii în implicare și angajament local, organizarea instruirirlor reeșind din necesitățile comunităților și desigur să ajute la scrierea și implimentarea proiectelor comunitare.
Pe parcursul celor aproape 2 ani de activitate în Izbiște, a organizat instruiri de limbă engleză, artă și caligrafie pentru tinerii izbișteni în incinta Bibliotecii Publice Izbiște, a fost și este antrenor de robotică în cadrul clubului de robotică din incinta aceleași biblioteci, a dat lecții de șah elevilor și în prezent este instructor în cadrul clubului de drone din incinta Gimnaziului Izbiște.
Biblioteca Publică Izbiște înainte și după renovare.

Împreună cu directorul bibliotecii a renovat capital biblioteca aplicând și câștigând granturi în valoare de peste 100 000 lei. În prezent este în decurs de realizare a unui alt proiect în valoare de peste 3 800 $ americani și anume: renovarea sălii sportive a gimnaziului din localitate.



William zice că în Moldova foarte mult contează relațiile personale, familia, pe când în Statele Unite mai mult contează ce va zice societatea despre activitatea ta sau despre ceea ce zici. A reușit să înțeleagă și „să gândească” puțin „moldovenește” datorită familiilor gazdă din Bardar, unde a avut o perioadă de acomodare și studiere a limbii române, dar și familia gazdă din Izbiște. A mers împreună cu ei la vie, la deal, în grădină,  a participat la sărbătorile familiare. Aici el a învățat faptul ca să ajuți oamenii nu este nevoie neapărat de o diplomă, ci  doar dorință din suflet.

 Termenul de voluntariat la Izbiște a lui William se închee la 6 iulie 2018. 

Următoarea etapă a vieții lui? Vrea la întoarcere în America să  meargă la școală ca să devină pilot de avion, este un vis încă din copilărie și abia aici în Moldova a înțeles că trebuie să profite de toate oportunitățile pentru a-și îndeplini visul, deoarece statul din care vine dispune de aceste oportunități. De când este în Moldova, a devenit un fel de sculptor al propriei personalități, a înțeles că oamenii sunt diferiți doar dacă vor munci mereu asupra acestui lucru. Va vizita Moldova ori, de câte ori va avea ocazie, indiferent de timp, finanțe, serviciu.Moldova l-a afectat mult…
În calitate de antrenor la clubul de drone, Gimnaziul Izbiște
Făcând o concluzie asupra activității sale în calitate de voluntar american, William a spus simplu: „Această perioadă o împart în trei etape:prima etapă a fost să ajut comunitatea locală cu toate aptitudinile și cunoștințele mele. A doua etapă a fost să ajut moldovenii să înțeleagă americanii. Și a treia etapă  este să ajut americanii să înțeleagă moldovenii.Cînd mă voi întoarce acasă,în Kentuki,voi face o masă cu bucate moldovenești, voi invita toți prietenii, toți vecinii și le voi vorbi mult despre moldoveni….foarte, foarte mult le voi vorbi.”
Întrebat despre familie, William zice că nu are timp acum pentru a se gândi la asta.„Probabil mai târziu, desigur și copii vor fi…poate chiar voi înfia câțiva. Și mai vreau o casă departe, undeva la o margine de prerie…ca să pot medita în liniște la bâtrănețe” zîmbește William.
William muncind la renovarea sălii de lectură Biblioteca Publică Izbiște
Menționăm faptul că Corpul Păcii este o agenţie independentă a guvernului Statelor Unite (SUA), fondată de John. F. Kennedy în 1961. Misiunea sa este de a promova pacea şi prietenia internaţională prin serviciul Voluntarilor Americani peste hotare. Pînă în prezent, aproximativ 200 000 de Americani au participat în proiectele Corpului Păcii din 139 ţări. Voluntarii ajută comunităţile să-şi îmbunătăţească calitatea vieţii şi să creeze noi posibilităţi pentru oameni. Ei învaţă să vorbească limba locală, locuind şi conlucrînd cu membrii comunității. În Izbiște au fost mai mulți voluntari: Darnell Parker II(la Biblioteca Publică Izbiște) și Jesica Lynn(Gimnaziul la Izbiște), localnicii au avut doar de câștigat din colaborarea cu Corpul Păcii SUA în Moldova. 
În caliatte de antrenor la clubul de robotică, Biblioteca Publică Izbiște


вторник, 16 января 2018 г.

Hărnicia și cumsecădenia...două calități prin care a supraviețuit întreg neamul nostru...

Domnul Gavril Chetreanu povestind tinerilor generații despre vremuri mai grele.
             Gavril Chetreanu…incredibil ce memorie are omul ăsta: ține minte toate cu lux de amănunte de pe când era mic și de pe când istoria nu se scria, ci se trăia…Azi o să încerc se redau o mică parte din enciclopedia trăită de domnul Chetreanu…
            Născut în anul 1941, în familia unor simpli țărani, familie în care au mai crescut încă patru copii…„anume au crescut, că amu e la modă să se zică s-au educat, dar de fapt a educație nici nu miroase…” oftează nea Gavril. Și deoarece ultimele cărți luate din bibliotecă au fost ale scriitorului Sven Hassel - „Generalul SS” și „Blindatele morții”, care au tematica războiului II mondial povestită din alt unghi de vedere, vă voi relata în acest articol impactul războiului asupra familiei lui dar și asupra vieții izbiștenilor.
           Tatăl său, Dumitru Chetreanu, născut în 1921, a fost înrolat în Armata Română îndată ce a împlinit 18 ani, în 1939, taman în pragul celui de-al II-lea război mondial. Soarta însă l-a ferit de focul războiului și nu fost trimis pe front: …„dacă avea să fie trimis pe front, avea să pierească pe la Odessa, că tare grele lupte s-au dus acolo, povestește nea Gavril, a căzut să facă armată în ordonanță la un ofițer român, ofițerul l-a ales pe el din toată divizia, fiindcă era mai exemplar, educat, harnic și curat:  
-Tu ești băiat tare la locul tău, îmi place că ești ordonat și harnic în toate – îi zise ofițerul - o să te iau pe lângă mine, nu avea frică: nu-ți va fi rău… Făcea de la curățenie prin curtea ofițerului, până la mâncare pentru familia acestuia. Și astfel prin natura sa de om gospodăros a scăpat de urgia frontului..”
           În 1943 când deja nemții se retrăgeau, iar armata sovietică trecuse Nistru, ostașul Dumitru Chetreanu a fost demobilizat și lăsat să plece acasă în Basarabia, tot din mila ofițerului la care era în ordonanță. Ajuns aici, a fost pîrît de „unii consăteni” „a slujit la români”, a fost prins în 1944 de NCVD-ul sovietic și trimis de astă dată pe linia frontului, tocmai pe o insulă din marea Baltică. Acolo a fost pus să sape tranșee și să construiască întăriri pentru Armata Sovietică până în 1945.În cursul unui bmbardament aerian, a fost rănit de un obuz nemțesc, dar dorul de casă totuna a făcut tot posibilul ca să revină acasă…asta se întâmpla la sfârșitul anului 1946, venind mai mult pe jos tocmai din apropierea cercului polar de Nord…
               Războiul pentru d-l Gavril Chetreanu a fost ca un film de acțiune privit de niște ochi de copil: cu nemți forfotind prin tot satul, cu tranșee prin pădurea Măsărăului( la Păr și Sălcii), cu gardurile și pereții caselor pline de gloanțe și urme ale acestora, cu schimbări de putere perindate: români, ruși, nemți apoi iarăși ruși…
În perioada anilor 1940, la începutul războiului, cînd românii au fost impuși să se retragă și să cedeze Basarabia(pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939), iar rușii încă nu veniseră și erau în apropiere de Nistru, aici în Izbiște a fost o scurtă perioadă numită „svoboda”(adică libertate), relatează nea Gavril, adică nu era nici o putere: nici primar, nici notar, nici jandarm – nimic. Da evreii în sat conduceau cu comerțul, toți aveau dughene: care de cârnaț, care de covrigi, care de cuie etc.,aveau și sinagoga lor.Socrul meu moș Ignat, D-zeu să-l ierte a numărat circa 27 dughene evreiești în sat. Puteai să te duci la dughenele lor măcar și în toiul nopții: ei se sculau și te deserveau…contra bani desigur. Apoi iată că în timpul „svobodei” izbiștenii au dat năvală în dughenele evreiești închise fiiindcă erau evacuați, furând tot ce cădea la îndemână: valuri de materie, covrigi, cutii cu bomboane, chiroane…. Era în sat o spurcăciune de simpatizant a puterii sovietice – un comunist, și a început el să facă ordine în sat:
-          --- Hai, hai că iaca vin rușii! Totul de aici este a lor! Nu puneți mâna că o să vă judece pe toți!
 Da Chirilă Buhaiul(tatăl lui Iacob Chetreanu) ia tras o înjurătură :
-          --- Hă-tuț Dumnezeii cui te are! Iaca amuș te lămuresc eu! Și a dat fuga acasă, a luat „obrezul”-o armă de vînătoare cu țeava tăiată- și ia tras un foc de armă drept în frunte …l-a  omorât  pe loc. Apoi a fugit și s-a ascuns. Cînd puterea sovietică s-a stabilit, a fost prins și deportat.
         Și la magazinul din vale, unde înainte era o magazie mare a unui evreu bogat, lumea se bătea de la marfă…veniseră și de la Cruglic, că la ei nu prea erau dughene. Și iaca taman în acest moment  a apărut o mașină plină cu soldați ruși:
-- Что такое?Свобода?Мы сейчас покажем вам кто здесь хозяин!..și au înconjurat magazinul..
-- Руки вверх!Все в кузов машины!Быстро!
În timpul ista, nu știu cine din săteni, o alergat la bunica mea – Ioana Loghin, și ia zis că rușii l-au arestat și pe feciorul ei…„pe Păvălaș a ei” l-au arestat și îl duc în Siberia. Baba o alergat cât o țineau picioarele în vale la magazin, ca să vadă de este adevărat. Ajunsă aici, bunica Ioana începe a boci prin împrejurul mașinii în care erau izbiștenii noștri arestați:
-          --- Măi Pavlușa mamei…cei făcut? Tovarăși soldați…dații drumu…că e un copchil încă…
-          --- А ты кто? Se răstesc la ea soldații…
-         ---  Eu îs mama băietului ista…dații drumu vă rog acasă…
-         ---  Ааааа!Мать?Мать врага народа!...Iau baba de subțiori și o aruncă în mașină…
Și iaca așa, bunica Ioana, o făcut 6 anișori de deport tocmai la Irkutsc, din 1940 până în 1946. A făcut mai toate muncile posibile: a tăiat și pădure, a fost și la prins pește pe rău, a construit case, a cărat cărbune…și pe ploaie, și pe frig…Și am întrebato odată cînd eram mic:
-          --- Și cum ai scăpat mîcă Ioană?
-           --- Apu iaca norocul meu,dragu mîcîi, că am fost harnică și gospodină la ale mele…Un „nacialnic”a observat asta și mi-a zis:Ты хорошая хозяйка!
Și a luat-o acasă la dânsu ca slujancă…la fel cum tata a fost în ordonanță la români…așa și bunica a fost ca slugă la ruși…Rusul avea copii mici, bunica avea grijă de ei, făcea mîncare,curat, spăla…Și așa pănă în 1946…„Nacialnicul” a început a o cerceta: cine ești, de unde ești, cum de ai ajuns aici, că nu prea semeni să fii vriun culac bogat ci o simplă femeie…Ia povestit de unde vine, că a lăsat acasă un soț și 5 copii, că ii dor de casă…Atunci „nacialnicul” ia scris caracteristică…lungă cam de vreo două foi că e femeie bună, harnică, s-a purtat frumos etc. și o trimis„ходатайство”(rugăminte oficială) mai sus…
Și iaca așa în 1946 bunica Ioana a fost lăsată să plece acasă, venind cu un săculeț plin cu semințe de conuri de pin, din care am mâncat vreo săptămână toți nepoții. Mare bucurie pentru niște copii înfometați…”își amintește cu tristețe d-ul Gavril Chetreanu…
Mai târziu, cînd nu mai era foamete deja și aveam vreo 10 ani, mergeam primăvara cu toți nepoții la bunica să o ajutăm la săpat în grădină. Și mai găseam câte un cartof în pământ,lăsat din toamnă, nefiind atins de geruri. Bunica îl lua, îl ștergea cu marginea șorțului, și ne îndemna să mâncăm așa crud…Noi gustam…ne oțăram…scuipam pe jos…Da bunica mânca de parcă era cel mai gustos cartof de până acum…zâmbește nea Gavril…cine o îndurat foame, nu o va uita niciodată!”

„Și uite așa și tata și bunica o scăpat cu viață doar datorită hărniciei și cumsecădeniei lor…ca de fapt și tot întreg neamul nostru a supraviețuit întotdeauna datorită acestor două calități…” concide trist Gavril Chetreanu.

Va urma....