Destine născute în Siberia...

 

Câte poate să încapă în soarta unui om? De neimaginat!

Câtă voință poate avea un om? De nemăsurat!

Câtă credință poate avea un om? De necrezut!

    

Ermurache Elena Andrei
născută 1951, regiunea Tiumeni, Siberia

Emurache Elena Ștefan este unul din copiii basarabeni născuți în îndepărtata Siberie, în familia lui Andrei și Ecaterinei Bocan, originari din s.Cruglic, r. Criuleni, deportați printr-un denunț scris de vecini, cum că ar fi „culaci”, în 1949. A fost una din cele două gemene care au văzut lumina zilei la 30 noiembrie 1951, în îndepărtatul Crasnoorlovsk, regiunea Tiumeni, făcând primii pași și copilărind pe pământuri străine. Au supraviețuit vremurilor vitrege datorită hărniciei părinților și dragostei dintre ei… dar și mai mult datorită credinței și sufletelor dedicate întru totul pământului natal.

 

Vă îndemn să citiți despre soarta și credința unei familii de basarabeni deportați în Siberia și anume a doamnei Elena Ermurache, născută în familia lui Bocan Andrei Ștefan(2 iulie 1912) și Bocan(Sclifos) Ecaterina Ștefan(9 aprilie 1915) s. Cruglic.

Bocan Andrei Ștefan(fără un picior) și 

Bocan Ecaterina Ștefan, părinții Elenei Ermurache

Fotografie din anii 1960, la revenirea în Basarabia.

Îmi este greu să repovestesc povestea vieții sale și de aceea o să las textul în original, de la persoana întâia, ca să simțiți fiorii unei istorii cât un neam întreg…

„Bunicul Ștefan, a fost primul gospodar în satul Cruglic: muncea și avea de toate. Toți copiii lor au fost la fel oameni gospodari. Tatăl meu doar prin munca sa se alina - avea și lucra împreună cu mama 15 hectare de pământ, aveau livadă, vie, pădure în Cruglic și Ohrincea. Aveau cai, car cu boi, oi, capre, vaci, viței, prisacă cu albini și în general tot ce poate avea un om muncitor și gospodar la țară. Avea și o mică magazie, unde vindea vin, miere, făină, adică tot ceea ce producea cu mâinile sale.

Mama mea nu avea studii, dar era o femeie cu credință, dragoste și hărnicie deosebită. Au avut împreună 10 copii și tare se mai întristase când primii trei au decedat timpuriu din cauza muncii și a greutăților. Mai apoi după trei fii, mama tare se mai ruga ca Dumnezeu să-i deie o fiică ca să aibă cui țese zestre. Și iată că fata se născu în vara anului 1949 și mama zi și noapte țesea covoare, țoluri, lâncere pentru zestrea fetei.

Tata... cuvintele se topesc în vârful buzelor când pomenesc de el. Când era mai tânăr a fost lovit de copita unui cal și din cauza infecției și-a pierdut piciorul mai jos de genunchi. Avea două schimburi de proteze: de sărbătoare cu talpă ca să poată încălța un pantof și de lucru, cu un țăruș din lemn în capăt. Dar cu toate astea muncea mai ceva decât unul sănătos: a făcut singur casă cu lemn gravat, uși frumoase, podea șlefuită și ferestre luminoase. Studii avea doar patru clase românești, dar îi ajungeau pentru a se descurca în viață.

-           Măi Andrei o să te deporteze! îi ziceau autoritățile române la retragere, - Hai cu noi în România o să fii gospodar... ești ager la minte, harnic.... o să te descurci...

Da tata a zis:

-           Nu! Eu nu-mi pot lăsa țara! Nu-mi pot lasă pământul...

 Și a rămas... 

A rămas până în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, când au venit cu armele ca să-l aresteze ca pe un tâlhar. Au venit cu arme la miezul nopții. În ajun botezaseră fata cea mai mică, pe masă era o farfurie cu prăjiței beșcați ca pe timpuri.

-         Măi da ce chiar o se ne ridice? Se întreba tata... nu am avut funcții în primărie, nu sunt boier, toată viața am muncit pământul, nu am furat nimic în viața mea, am copii mici, sunt fără un picior. Poate m-or lăsa...

Mai întâi s-a ascuns, crezând că dacă nu-l vor găsi pe el, îi vor lăsa în pace familia, dar văzând că mamei i se făcu rău s-a predat soldaților. Iau urcat pe toți împreună: mama, tata și cei trei copii ai lor de 4 și 2 ani, și ultima, fiica mult așteptată – de doar 4 săptămâni. Numai mașina s-a mișcat că toți au și dat buluc în gospodăria tatei: și vecinii și conducerea... Fiecare lua ce năpădea – covoare, țoale, vin, purcei, oi... totul muncit de familia noastră. A doua oară când părinții mei pierdeau toată gospodăria, prima oară în timpul războiului fiind evacuați, la revenire nu au găsit nimic.

Pe bunelul Ștefan nu l-au luat, fiindcă era prea bătrân. Tot în seara aceea iau ridicat și pe ceilalți 6 frați ai tatei, doar cel mai mare, Filip a scăpat fugind. Cu fuga a scăpat și Tudor, fiul cel mai mare a tatei, rămânând cu bunelul.

De la stânga la dreapta: bunelul Ștefan, fratele Tudor și Filip fratele tatei, toți trei scăpând de deportare. Foto 1949, în ajun de ridicare.

La plecare mama implora o vecină: 

-   Te rog să vii să le faci câte o gură de mâncare moșneagului și copilului ista... că or muri de foame săracii...

Iau urcat într-un tren marfar,fără ferestre, fără apă și mâncare. Cum de a supraviețuit frigului și foamei fetița lor de numai câteva săptămâni, deoarece mama pierduse sânul din cauza stresului și nu putea alăpta nici acuma nu-mi pot explica.

Peste o lună au ajuns în regiunea Tiumeni, raionul Armizonsk, satul Crasnoorlovsk. I-au cazat pe 5 familii într-o baracă mică, în jur doar taiga... 

- Hai poftim…luați și trăiți...

Pașapoartele de „deportați”

Tata, s-a dezmeticit repede, și deoarece era harnic, în decurs de o vară a făcut o casă, din bârne, a învățat o nouă profesie de lemnar și a început să muncească. În decurs de un avea deja o gospodărie bine conturată. Până și vacă a cumpărat, ca să aibă lapte pentru copii. Se odihnea doar Duminica, pe care o petrecea citind cărți religioase.Și se ruga... de fapt se rugau ambii în fiecare zi să-și poată vedea locurile natale. Mama muncea la tăiat stuh și făcea cele mai gustoase bucate din cătun, că mâncare acolo nu prea era, doar pâine din secară, ciuperci și tot ce poți strânge de la mama natură.

În toamna anului 1951, cu toate greutățile, mama a născut.  A adus pe lume două gemene: pe mine și pe sora mea Viorica, ambele primind numele în cinstea celor două bunicilor ale noastre, decedate timpuriu.

-          Dumnezeule! Mare este puterea ta Doamne! dacă ma-i  învrednicit să dau naștere acestor două ființe mici pe aceste meleaguri străine și îndepărtate.

Și într-adevăr credința lor a fost mare și Dumnezeu avea grijă de noi eram sănătoase necătând la greutăți și lipsuri și chiar în același an vaca noastră a fătat două vițele, astfel gospodăria noastră din Siberia prindea contur pe zi ce trece.

Copilăria mi-o amintesc cu 3-4 luni de primăvară-vară, cu mlaștini desfundate peste tot, gândaci mari și gustul acru al painei de secară. Restul era doar iarnă cu ninsori și vifornițe, frig și urlete de lup chiar sub fereastra casei noastre.

Ne-au permis să ne întoarcem în Basarabia în iunie 1956:

-         Nu plecați! La ce vă trebuie! Aveți aici deja gospodărie! Acolo o să începeți totul de la zero, o să vă țină de nimeni… le ziceau vecinii, care erau și ei la fel deportați de toate națiunile: ruși, nemți, ucraineni, poloneji... Și chiar și autoritățile locale îi propuneau să rămână să lucreze mai departe.

-         Să fie un foc cât de mare și o apă cât de adâncă că nimic nu mă poate opri ca să plec să-mi văd copilul, zicea mama mea gândindu-se la băiatul lor rămas singur acasă. 

       Deoarece bunelul Ștefan născut într-un an cu Lenin,1870, decedase într-un an cu Stalin, în 1953, iar Tudor rămase singur deja de trei ani. Când ne-am reântors mult timp ziceam că nu este fratele nostru, nu este „bădica” nostru, dacă noi născute în Siberia nu l-am putut vedea.

Ne-am întors în sat, iar părinții priveau cu jale la casa lor, care nu mai era a lor ci transformată în maternitate. Așa au pățit și frații tatei deportați, casele cărora au fost transformate în oficii poștale,cărmuiri de colhoz, grajduri de cai, magazii…  De reîntors nici vorbă să ni le reîntoarcă, așa că tatăl a făcut altă casă, în ograda bunelului.

Frații și sora Elenei Ermurache, toți deportați
Foto: 2000

După reîntoarcere mulți ne ziceau „culaci”  - autoritățile, se șușoteau vecini căci nu se așteptaseră să se întoarcă. Chiar și la școală unii colegi, îmi spuneau că sunt fiică de culac. Sufeream mult…Un cuvânt nu puteam zice, toți ne ponegreau de parcă nu eram oameni. Tata știa și vedea toate astea. Și chiar într-o zi l-am întrebat dacă e drept că culaci înseamnă oameni bogați ce mănâncă doar colaci albi, cum mă porecleau colegii? M-a luat într-o parte zicându-mi:

- Nu le trage atenția fata mea. Culac provine de la cuvântul rusesc „кулак " adică pumn. Și li se spunea în trecut țăranilor înstăriți care munceau de zori și până noaptea pământul și dormeau puțin cu pumnul sub cap  în loc de pernă, pe unde îi apuca vremea, ca a doua zi să fie gata primii de muncă. Ceea ce ne socot ei nu este corect. Lasă-i să vorbească, destinul nostru e să muncim.!

Andrei Bocan(1912-1989)

 Astfel prin câteva vorbe simple și prin exemplul său  mi-a alinat frământările mele de copil. Totuși ne-a scos din școala din sat și ne-a transferat la școala internat de la Dubăsari. Și iarăși despărțiri, lacrimi, părinții îi vedeam rar.

Tata a făcut ceea ce el știa mai bine – a muncit. Tata tot timpul așa zicea:

-          De muncă nu moare nimeni. De scârbă...scârba te doboară cu zile...

A fost om tare cuminte, slăbuț din fire dar muncitor de peste puterile unui om. Fiind lemnar făcea uși, ferestre, acoperișuri la casele din sat. Îl luau la lucru chiar și înaintașii din partid, știindu-l om harnic și priceput.  Lumea se mira: 

- Cum oare poate un om cu un singur picior să se cațăre pe vârful unei case?  

Mama s-a angajat în colhoz la tutun, a fost chiar și „peredovic”(adică fruntaș).Iar la 44 de ani, în 1959, la trei ani de la reîntoarcere a născut al 10-lea copil, un băiat și iau pus numele de Gheorghe, în cinstea Sf. Gheorghe Biruitorul, în semn de mulțumire pentru că au izbutit să învingă toate greutățile vieții. Și întotdeauna când cocea pâine sau plăcinte, mai întâi dădea de pomană apoi mâncam noi, zicând că e păcat să nu te împarți cu cineva din ceea ce ți-a dat Dumnezeu, cu cineva care poate e mai flămând. Acest obicei îl păstra încă din Siberia, când servea toți vecinii din puținul ce-l aveau.

Ne-a dat pe toți copiii pe la școli, nu am dus lipsă de nimic, doar că ne spuneau să nu povestim nimănui nimic despre viața noastră. Până la final au trăit cu frica-n sân că va veni cineva să-i ridice din nou. Multe nu voiau să ni le povestească, cu toate că înțelegeam că cunosc totul. Toată viața le-a fost frică să nu-i pîrască cineva, ca să nu-i toarne că sunt mai gospodari.

Și aveau perfectă dreptate. Recent am făcut cercetări în arhivă și am văzut dosarul familiei noastre. Am văzut actul de ridicare cu enumerarea tuturor bunurilor confiscate... jumate din gospodăria tatei lipsind în acte, am văzut denunțul scris de un vecin de al nostru, vecin care după revenirea din Siberia, intra deseori pe la noi, iar tata ca un bun gospodar îl punea mereu la masă... Era scris să părinții mei aveau slugi, dar nu era adevărat. Aveau o pereche de fini sărmani pe care iau cununat, ia ajutat și le-a construit casă și drept recunoștință ajutau câteodată părinții la muncile din câmp.

În 1981 soarta l-a mai pus odată la încercare pe tata: alunecările de teren din acel an au făcut una cu pământul casa noastră.... a treia casă ridicată de tata. Astfel, la vârsta de 69 de ani, el a ridicat cu mâinile sale a patra casă și ultima sa casă.

Au murit ambii în același an: mai întâi tata la 14 septembrie 1989 la vârsta de 77 ani, iar mai apoi mama exact la 3 luni, la 13 decembrie, de Sfântul Andrei, la 74 ani. 

I-am îngropat alături, cum au fost toată viața

Tata și mama s-au înțeles foarte bine. Nu i-am auzit să vorbească mult despre dragoste, dar s-au susținut unul pe altul, se înțelegeau din jumătate de vorbă. Și credința le-a fost mare… Și poate armai fi trăit mulți ani încă, dar scârba și frica deportării repetate ia măcinat ani de zile...”

Destinul de mai departe a doamnei Elena e și el la fel plin de încercări și examene. A învățat la școala pedagogică, educând nu o singură generație de elevi din satele Mălăiești, Ohrincea și Izbiște. S-a căsătorit, au zidit împreună o casă în Ohrincea. Și când era să creadă în fericire, soțul a decedat într-un accident rutier. A rămas singură cu doi copii mici. Din cauza stresului și pierderii s-a îmbolnăvit, iar medicii nu-i puteau găsi leac.

Pe urmă și-a întâlnit și marele sprijin, pe Tudor Ermurache, fost și el fiu de gospodari care au avut de pătimit de pe urma regimului comunist. Soția lui la fel decedată timpuriu lăsându-l cu doi copii mici. Și atunci s-au unit două destine, două vieți zbuciumate care se susțin și trăiesc suflet în suflet, cu credință și frică de Dumnezeu.

În prezent sunt ambii la odihna binemeritată, au crescut și educat împreună patru copii minunați, numai  că pot fi împreună doar la sărbători..

- Noi în trecut ne numeam deportați, ei acuma se numesc diasporă... e cam tot aceeași, zâmbește trist doamna Elena, de voie de nevoie și-au părăsit țara. Alte vremuri, alte definiții, aceleași destine...

Familia Ermurache Tudor și Elena
împreună cu copiii.
Foto: 1990

„Șapte clase românești” ale unui președinte de soviet sătesc…

Mă gândesc des la soarta omului simplu… la clasa asta socială, cu nevoile sale, destinul și identitatea sa. Și mai ales principiile și demnitatea sa, păstrată cu sfințenie în tot vârtejul vieții.Mă gândesc că în procesul amplu și global de scriere a istoriei, fiecare din ei își lasă urma sa, care deseori se pierde în multitudinea de urme, sau și mai grav este ștearsă pe motiv că nu mai e relevantă pentru noile generații... ce vin cu alte viziuni, alte concepte și idei despre țară, bunăstare, viitor.

Și mai nou – în procesul de împărțire a istoriei pe etape, e la modă să se clasifice și destinele oamenilor simpli, în pro sau contra, în eroi și anti eroi, și toate astea reieșind din situația momentului.

-          - Sistemele vin și pleacă, dar noi țăranii, oamenii simpli avem o datorie – să muncim, zâmbește obosit interlocutorul meu Moș Pantelimon Mîrca din Cruglic - un om simplu care și-a dăruit întreaga viață acestui pământ.

Mîrca Pantelimon, lângă casa muncită de el,

Am mai scris despre nea Panchiușa,(articolul - Tema pentru acasă a lui Pantelimon Mîrca.) cum îl dezmiardă sătenii, despre copilăria și tinereai sa: schimbarea puteriii,perioada războiului, căsătoria cu Irinuca lui și deplasarea semiforțată în Siberia, la Solikamsc.  Am mers din nou cu plăcere și interes să-l revăd, unde mai pui că mi-a transmis că ar vrea să „pun punct” literar vorbind, pe istoria vieții sale, pe frământările și aminitrile care îl macină. Și adevărat vă spun că despre el poți scrie multe deoarece este o istorie vie, o istorie povestită de un om simplu, mai verdiică și mai reală decât orice istorie scrisă.

Familia lui Pantelimon Mîrca, 
foto 1935

Născut în 1925, la cei 95 de ani a rămas singurul din cei 7 frați și 2 surori din familie, cu școala românească făcută pe sărite printre război, foame, tif și desigur bucurii mărunte: bucurii de o ploiță bună, de roadă, copii și sănătate.

-         - Pământul mă poartă încă... mă iubește , că și eu l-am iubit toată viața, glumeșete nea Pantelimon. Da cât l-am iubit...și cât l-am mai muncit(bătrânul dă din cap) toată viața l-am muncit...

    

Soția Irina și copiii Veronica și Anatol,
la întoarcerea de la Solikamsk, 1954

A început a lucra în colhozul din s.Cruglic, imediat de la întoarcerea de la Solikamsk(unde a fost trimis la lucru prin ordin, împreună cu familia), în 1953, lucrănd ca colhoznic simplu. Conștiincios din fire, în 1960, pentru prima dată, timp de un an a lucrat în calitate de conducător(brigadir) la brigada de legumicultori. Evidențiindu-se prin responsabilitate, deja din 1961 a început să lucreze în calitate de președinte al Sovietului Sătesc Izbiște,până în 1973, odată cu destrămarea colhozului comun din Izbiște și Cruglic. Apoi a fost transferat ca să redreseze situația ce ține de gestionarea depozitelor de aprovizionare a colhozului.

         - Odată cu preluarea conducerii colhozului de către Bairac Mihail, mi s-a propus să preiau în gestiune problemele ce țin de gospodăria sătească, funcție în care m-am ispăvit de minune cred eu: am fost corect, cinstit, grijuliu față de bunurile oamenilor și colhozului. Acolo am lucrat până la pensie, până în 1985. La pensionare mi s-a conferit ordinul „Veteran al muncii”,cred eu pentru cei peste 40 de ani munciți în colhoz, o distincție cu care te mândreai pe vremuri și nu se dădea fiecăruia..., amu nu știu de mai contează, de parcă oi fi muncit în altă lume..., oftează bătrânul

2 februarie 1966,Izbiște întâlnire cu scriitorul
Ion Bolduma(primul din stânga)
președ. sov.sătesc Mîrca Pantelimon
(al 5-lea în foto)

După pensie, a mai lucrat încă 5 ani la harbuzăria colhozului, conducător a unei brigăzi compuse din 16 oameni: creșteau harbuji și îi vindeau prin piețele și satele republicii, banii îi vărsau în caznaua colhozului, primind 40% din venitul incasat ca plată pentru muncă.

 -Dă mă rog... un fel de trecere lentă de la socialism la capitalism și lecții pentru orânduirea viitoare, glumește nea Pantelimon. Iar după destrămarea colhozului, am muncit ca toți țăranii , treziți peste noapte agricultori. Tehnică nu aveam, transort nici atâta: pe jos ne duceam cu familia la deal, lucram manual pământul și strângeam roada.... Ne descurcam încetișor.

29 sept. 1989, Jubileul „40 de ani”a colhozului
„G.I.Cotovschi”s. Cruglic. Expoziție de legume.
Mîrca Pantelimon în calitate de conducător
de zveno, brigada de legumicultură.

Timp de 18 ani, anual, din 1967 până în 1985 a fost ales deputat al Sovietului Sătesc Cruglic, aducându-și raportul personal în ce privește dezvoltarea satului natal: asigurarea cu cadre tinere, organizarea vieții culturale și artistice, bunăstarea și rezolvarea problemelor locale.

L-am întrebat la final de discuție dacă regretă ceva în viață sau de se mândrește cu ceva anume:

-         -  Nu știu…mi-a răspuns îngândurat moș Pantelimon, de regretat nu regret nimic fiindcă nu am ce regreta: toată viața mea am muncit și am crezut în faptul că munca mea este pentru un viitor mai bun, pentru țara mea, pentru copiii mei… Am muncit cinstit, nu am furat un capăt de ață! Cât despre mândrie… nu am făcut nimic ieșit din comun pentru sentimentu ista. Doar că atunci când am intrat pentru prima oară la lucru și mai târziu când am lucrat în calitate de brigadir, președinte de soviet sătesc, peste tot locul mă întrebau de „obrazovanie” adică de studii, eu tot timpul răspundeam răspicat și cu mândrie, fără să mă ascund:  - Șapte clase românești! – zice cu mâna pe inimă bătrânul. Chiar și atunci când am intrat de voie-de nevoie în partid ca să mă pot întoarce acasă (se are în vedere partitul comunist din URSS și  demersurile depuse pentru reântoarcerea în Basarabia),am spus că am școală românească. La care funcționarul rus, mi-a zis: Это хорошо! Румынская школа – хорошая школа!    

   

Certificatul ordinului „Veteran al muncii”Mîrca P.V.
Pentru cei peste 40 de ani munciți în colhoz.

Privesc la bătrânelul ista uscățiv și la mandatele de deputat, diplomele și meritele înșirate în fața sa și  mă întreb cine o fi mai patriot: cei ce se ascund   după slogane și lozinci frumoase, sau acest bâtrân  ce prin munca și onestitatea sa a făcut mult mai multe.         

Și mă mai întreb a cui CV este mai valoros - al nostru? Al tinerilor de azi, în care ne place să indicăm universități  și profesiuni în vogă, limbi străine, traininguri și proiecte la care am participat, sau cele „7 clase românești”... spuse cu mândrie de nea Pantelimon și valorificate din plin   pe tot parcursul vieții.

Pantelimon Mîrca și distincțiile obținute prin
muncă și dăruire.

„La filcă” … jocul bărbaților adevărați!

 

Independența înseamnă sacrificiu și patimă!

Îmi amintesc cu nostalgie viața de odinioară… zilele în care ne apucam de muncit, apoi munceam ca nebunii, iar când sărbătoream eram așa mai rușinoși, mai retrași, mai cu preț pe orice sărbătoare . Gospodinele prin casă, miros de plăcinte și bucate feluri, iar gospodarii, bărbați ce sunt, în drum, la o fântână, la o răscruce să mai pună țara la cale.

Dă…cum zice zicala „Jupâneasa ține casa, iar jupânul ține drumul” că așa e de când lumea și pământul la moldoveni, fără nici un fel de părere de rău sau discriminare de genuri.

Și apoi ce poți face la sat bărbat fiind de o sărbătoare fie ea zi de duminică sau zi națională?

Îmi amintesc și acum scăunelele de la porțile izbiștenilor, scăunele la care se adunau vecinii să mai schimbe o vorbă, să chibzuiască din evenimente, probleme, frământări.  Mai  la toate porțile exista o astfel de „platformă live de comunicare”. Dar cel mai important scaun era cel de la poarta celui mai în vârstă măhălean:  anume aici duminica sau în zilele de sărbătoare se adunau mai toți bărbații din mahala. Și fiți siguri că nu pentru a bârfi se adunau, ci la un pahar de vorbă bună moldovenească să pună pe cântar tot ce se face în țară, în sătuc. Era ca un fel de „divan sau gâlceava înțeleptului cu lumea” (vorba lui Cantemir)

•         Să stăm strâmb și să judecăm drept, cum zice nea Nicanor Jenerenco , unul din cei mai în vârstă mahalagii de ai mei.

În mahalaua din satul nou, astfel de scaun era la poarta lui moș Filaret Jenerenco, gospodar în toată firea, părinte de băieți ca brazii. Nea Filaret aranjase chiar și un fel de foișor la poartă: la umbra viței de vie, cu măsuță, scaune împrejurul ei. Printre știri sau invers – bărbații mahalalei mele jucau cărți. Un joc specific pe care doar la Izbiște l-am întâlnit: „la filcă”!

„La filcă” sau „Filca” este un joc la cărți cu patru jucători,  doi câte doi formează două echipe, adică joacă în pereche. Este un joc de logică și viziune cu multe mișcări înainte. Iar cel mai important în acest joc sunt semnele, adică jucătorii perechi nu au voie să discute între ei, ci doar să se înțeleagă prin semne folosind degetele la mâini, semne cu ochii, sau felul cum a trântit ultima carte de joc. Cea mai mare în acest joc este șasele de coz(iapa), urmat de ghindari(valetul de cruce), apoi verdari(cel de verde), roșarul(cel de roșu) și tăbăcarul( cel de dobă). Adică o ierarhie întreagă și fiecărui deget de la mână în corespundea o carte de joc, iar prin dibăcia de gesticulare observată și înțeleasă doar de partenerul tău de joc, puteai face o strategie, știai cu exactitate cu ce carte să mergi, ce cărți are celălalt etc.

Se juca la interes, adică cum interes… câștiga acea echipă care reușea să facă adversarilor un „tăbac”, „trubă” sau un „Chișinău”, asta în dependență de numărul de cărți „bătute”.

Noi picii nu aveam voie să jucăm în aceste jocuri, ni se permitea doar să privim și să ne mândrim cu tații noștri dacă reușeau să câștige câteva partide la rând. Era o revelație pentru noi copiii și cea mai plăcută petrecere de timp. În lipsa internetului ,calculatoarelor și a rețelelor de socializare, jocul „la filcă” substituia toate jocurile online ce le urmăresc generațiile actuale de gheimeri. Ca și acum văd analiza, sfaturile și strategiile fiecărei partide: cine și cu ce a mers, unde a greșit, cum trebuia să strige, …

Bărbații…. Bărbații mahalalei mele!

Eram mândru de ei! De fiecare în parte! Eram mândru de hărnicia lor, de vorbele lor, de felul cum sărbătoresc … eram mândru de cum jucau „la filcă”!

Jucau câteodată de dimineață și până seara târziu, jucau și la lumina felinarelor când spiritele erau încinse și nimeni nu voia să piardă. Azi puneau totul pe joc, de mâine mizau totul pe munca lor.

Erau anii 90, independența abia se contura, iar războiul de pe Nistru începuse în ziua aceea.

Fiind aproape de Nistru(20 km) vedeam seara cum zboară proiectilele pe cerul nopții. Bărbații mahalalei au lăsat jocul și au înlemnit cu privirea la cer. Toți au înțeles că a început războiul . Cei ce au făcut serviciul în armată, arătau și explicau care și ce fel de proiectil zboară pe cer: care este de calibru mai mare sau care erau rachete antigrindină, -  „alazani” cum le ziceam noi, folosite pe larg în acest conflict.

Atunci bărbații mahalalei au sărit ca arși, gata pentru orice, gata pentru o chemare, gata pentru un sacrificiu.  Zaharia Jenerenco fiul lui nea Filaret, flăcău pe atunci, țin minte a făcut ferfeniță cărțile de joc, a spart un scaun cu piciorul în pornirea spiritului încins și în indignarea evenimentelor începute.

Erau gata să-și apere neamul… toți până la unul, bărbații mahalalei mele … simpli șoferi, tractoriști, agricultori… Pentru ei independența era satul, familia, scaunul de la poartă, „filca” și toți puștii ce îi numeau „tată”.

Trei decenii…

Am privit azi fascinat din nou cum bărbații joacă „filcă”. Bărbații altei mahalale. Mahalaua lui Lupan Leonid, Rotaru Vasile, Cațaveica Petru și desigur cel mai în vărstă, cel care mai păstrează scaunul de la poartă nea Leonid Muntean. Am stat puțin, timid ca un copil și am plecat grăbit ca un matur, fiind ocupat de treburi... treburi  în zi de sărbătoare 😞...

Dar totuși mai sunt bărbați.... se joacă încă „filca”

Porecle... izbiștene

Dacă e să citim Wikipedia atunci „poreclă este un nume descriptiv, familiar sau adițional dat pe lângă denumirea oficială a unei persoane, loc sau lucru. Aceasta poate fi o formă familiară sau nu a propriului nume,care uneori pot fi utilizată doar pentru confort (de exemplu "Bobby", "Bob", "Rob " sau "Bert" pentru numele de Robert). Alte porecle pot să nu aibă legătură cu numele real, referindu-se la înfățișare sau la temperament.

Dacă e să consultăm dexonline, atunci „poreclă este un supranume dat, de obicei în bătaie de joc, unei persoane, și urmașilor ei, uneori în legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului sau a activității sale (poreclire, poreclitură.

Și n-o să mă refer aici la supranumele vestite ale regilor "Richard Inimă de Leu": regele Angliei Richard I (1157-99)"Ivan cel Groaznic": țarul Rusiei Ivan IV Vasilievici (1530-84)" sau Vladislav al III-lea Basarab, domn al Ţării Româneşti  care avea tocmai două porecle :„ Țepeș” care i s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș). Și cea de a doua „Dracul” sau „Dracula” ar fi cam două origini: datorită apartenenței sale la Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Țepeș era supranumit Dracul. La rândul său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului Dragonului în 1431 la Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg. Sau cea de a doua ipoteză după Cartea Dracula (1897), a scriitorului irlandez Bram Stoker, o nuvelă prezentată în forma unei alegorii istorice, cu accent critic, ale cărei acțiuni se petrec în Transilvania și Anglia secolului XIX și nu se bazează numai pe faptele istorice locale din timpul domniei lui Vlad Drăculea. În urma succesului seriei de nuvele publicate de Stoker, Transilvania a rămas asociată personajului mitologiei moderne Dracula.

Vreau să mă refer în continuare la poreclele și supranumele … izbiștenilor.

Poreclele izbiștenilor…

Demult îmi stă în vârful minții să dezghioc puțin aici grăuntele adevărului. Cândva foarte populare și rar sătean nu „scăpa” fără de poreclă, pusă de măhăleni, colegi de muncă sau chiar rude în prezent însemnătatea și circulația „poreclelor” printre consăteni a scăzut… Dă, mă rog: suntem mai mândri, mai orgolioși, suntem Cineva și ni se pare că suntem ofensați dacă avem porecle.

Nu mi-am pus drept scop să le fac vreo clasificare(poate într-o viitoare carte), ci doar de a vi le relata pe scurt despre cauză și posesor, origine și semnificație,  pentru a imortaliza acest tezaur folcloric oral, unul din cele mai bogate pe tărâmul țării noastre, dar care nu prea am văzut să fi fost studiate undeva.

Poreclele izbiștenilor de cele mai multe ori se trag de la străbuneii noștri, adică puse lor dar transmise prin moștenire nouă. Sunt și porecle mai „proaspete”, recente, căpătate însăși de eroii despre care vă voi relata în continuare. Ele înviorează peisajul antroponimic local, încercând să concureze cu numele de familie. De aceea de cele mai multe ori ele erau folosite pentru identificare precisă. Cum ar fi exemplu dacă căutai un oarecare Verdeș N…, puține șanse să-l găsești dat fiind faptul că jumătate de sat poartă această familie frumoasă. Dar dacă specificai porecla, atunci pe loc capeți adresa exactă.

Poreclele izbiștenilor  nu fac nici o excepție de la globala geneza a lor: fie că sunt legate cu o trăsătură de caracter, fie că sunt legate de vreo activitate, loc sau altceva. Dar pot să afirm cu certitudine că nu sunt date în bătaie de joc și izbiștenii noștri din tată-n fiu își poartă cu mândrie poreclele. Și ca să dovedesc acest lucru voi începe cu dezghiocarea poreclelor nemijlocit a neamului și familiei mele și deoarece azi se face pomenirea Sf.M.Nucenici Chiriac și Iulita, o să relatăm și despre porecla în cinstea acestui sfânt…

Deci să-i dăm cu porecleala…

Constantin Rusu, tatăl meu(1954-2017) zis și „Costea șfichi”

ȘFICHI, conform DEX-ului este un cuvânt care imită șuieratul biciului, vorbă răutăcioasă, răutate, împunsătură. De ex: A lua (pe cineva) în șfichi = a înțepa cu vorba; a ironiza.  Subiectiv ar fi capătul subțire și neîmpletit al biciului; pleasnă, Lovitură dată cu vârful biciului. Altă noțiune ar fi mănunchi subțire de fire de păr.

Constantin Rusu(tatăl meu) nu a fost nici ascuțit la vorbă, nu a umblat cu intrigi sau ceva de felul și nici nu a avut de a face cu biciul sau componentele acestuia. Porecla a moștenit-o de la tatăl său: Vasile Rusu, născut 1922, orfan de părinți, fost păscător de vite la ferma colhozului.

Deoarece Vasile,mai tot timpul era pe deal, prin câmpii și crânguri bune de pășunat, lui îi plăcea la nebunie cum ciripesc păsările. Îndeosebi ciocârliile. Încercând să le imite cântecul toată ziua șuiera sub nas trilul lor. Chiar ajunse la o anumită măiestrie în fluieratul păsăresc. De aceea chiar de trebăluia pe acasă sau mergea prin sat nu se putea lăsa de șuierat frumos. Sătenii au observat această „îndeletnicire” mai puțin neobișnuită a lui, iar din melodia fluierată ce imita ciocârlia, ca să o relateze oral,  ei puteau desprinde doar expresia „șfichi-șfichi”, care spusă repede se asemănă cu un fluierat. Și deja îl cunoșteau de departe pe fluierat, chiar de mergea pe drum sau cu carul la deal, trilul său mergea cu mult înaintea sa, fiindu-i cartea de vizită:

-                

- Vine Vasile „Șfichi”! exclamau ei când auzeau șuieratul bunelului.

Alexandru Platon(bunelul meu pe linia mamei) zis și „Lixandru Scânteie”, născut  în 1929 în familia lui Trifan și Fevronia Platon, familie simplă de țărani cu mulți copii.

SCÂNTEIE(DEX) la sens direct înseamnă particulă solidă incandescentă care sare din foc, dintr-un corp aprins, din ciocnirea unor corpuri dure etc. sau care însoțește o descărcare electrică, și care se stinge foarte repede. Sau lumină slabă, de-abia întrezărită, cu sclipiri intermitente; licărire. Dar dacă e să privim figurat este un fapt în aparență neînsemnat care declanșează o acțiune, un sentiment, o zvâcnire, un impuls

S-a căsătorit cu Domnica(Domnuța) Ermurache  prin 1946-1948. Și-a zidit o casă cum zic moldovenii cu mâna lui: cu verandă din lemn gravat, cu horboțică la streșină făcută manual, cu uluce, beci în coasta vacii și fântână … fântână în beci ca să fie apa mai rece și mai proaspătă.

Comunist în sensul bun al cuvântului(dacă există așa ceva),nu cu acte sau omul sistemului ci un adept al verticalității și egalității totale. Sătenii îl cunoșteau ca старший охранник(paznicul principal al colhozului) sarcina principală a căruia era paza bunurilor, activelor materiale, roadei de pe dealurile colhozului, implementarea protecției  și ordinii publice pe întreg teritoriul satului. Umbla ziua și noaptea cu brișca cu un cal, cu arma la el și păzea lanurile colhozului și doamne ferește să fi prins pe cineva la furat. Și ce este important că nu conta dacă îi ești nepot, văr sau rudă – toți erau egali în fața lui. Pentru un sac de porumb furat, puteai să te alegi cu o bătaie bună cu biciușca.

Și foarte avan și năprasnic era la mânie. Se aprindea repede.

Domnica Ermurache(1932-2002) povestea cum rareori el stătea cu pușca descărcată. Chiar și în casă: o ținea sub laiță să fie gata de plecare, gata de orice. Da așa de avan și năprasnic era că odată certându-se cu soția cam pe care perete de pus covorul nou(raritate și bogăție mare pentru acele vremuri), și deoarece Ea, femeia, nu era de acord cu argumentele lui, a pus mâna pe armă și a descărcat-o de câteva ori în covorul nou-nouț de pe perete făcându-l ferfeniță.

-              -  Iaca amu îi numai bun de pus pe perete, a exclamat el după ce s-a împrăștiat fumul și mirosul de praf de pușcă, hai ia-l de aici că amuș o să sară și scânteile din el… nu numai ițele…

-              -Offf…. Bunătate de covor ai stricat… Scântei! Tu ești Scânteie!ia reproșat bunica

De aici și porecla Scânteie…Licsandru Scânteie.

Valeriu Cabaniuc, zis și „Chirică”

CHIRICĂ(DEX)numele popular al sfântului Chiril, serbat la 18 Ianuarie. Se mai zice că este un Sfânt ce ține dracii de păr. Deseori unui copil năzbâtios îl întrebau în glumă dacă nu cumva este botezat de sfântul Chirică Șchiopu, care ține dracii de păr;

CHIRIC figurat: Copil vioi și neastâmpărat.

Porecla de „Chirică” Valeriu și-a dobândit-o singur, adică „și-a făcut-o cu mâna lui”, cum zic moldovenii. Iar cel ce l-a poreclit astfel a fost însuși bunelul lui – moș Xenofon Cabaniuc.

Moș Xenofon, fiind deja în vârstă, avea meșterită colibă în grădinile din apropierea satului, pe care le lucra cu mare drag. Avea moșneagul acolo de toate: și soiuri de poamă alese, și harbuji, și cireșe …. Mai în scurt tot anul la-mprejur era de muncă, era de cules și desigur era ce și de păzit. Așa că moșneagul era mai tot timpul acolo, la păzit, cu pușca. Fiind om bun la suflet, nepoții se lipeau de el și mergeau des la grădina lui, iar bunelul îi îndulcea cu cele mai coapte și mustoase fructe. Cel mai des „trăgea cu piciorul” pe la grădina moșului, Valerică – cel mai zbânțuit și năzbîtios nepot a lui.

Și iată că într-o zi, mai după masă, băiatul poposi la grădina bunelului. Bunelul bucuros de nepot, hai să-l servească cu niște cireșe coapte. Și deoarece pe poale deja nu mai erau, iar bunelul nu ia dat voie să urce în copac nepotului, s-a urcat singur să culeagă cu grijă. Nepotul a rămas jos în așteptarea gustării. Și deoarece era din cei ce nu stau nici o clipă fără treabă, a început a studia coliba bunelului, dând de pușca încărcată de sub pat. A luat-o, a ieșit cu ea afară și vrând să se joace un pic, din greșeală a apăsat pe trăgaci. A urmat un foc, alicele zburând pe lângă moș Xenofon, iar din bubuitura de la câțiva metri moșneagul mai nu a căzut din copac:

-               -Tifu ducă-se pe pustii! Sfinte Chirică …ai scăpat dracii, exclamă moșneagul neînțelegând ce a fost asta.

După ce a coborât repede și a văzut arma jos și nepotul fugind de spaimă, a zis:

-             - He tuț¢Chirică a cui te are….tu erai nepoate

Și iaca așa nepotul s-a pricopsit cu porecla unui sfânt de năzbîtios ce era.

Tema pentru acasă... a lui Pantelimon Mârca din Cruglic.

- Bună ziua. Domnul Pantelimon Mîrca? intru și întind mâna unui bătrânel înalt și încă puternic la cei 94 de ani ai săi. Se vede că a fost un flăcău înalt și voinic în tinerețe.

- Bună ziua...bună ziua ... îmi răspunde nesigur bătrânelul și din priviri îi citesc nedumerirea și întrebarea de cine sunt, ce caut și cu ce scop am venit în vizită.

- Sunt ...ăăăă...și aici un pic eu deja sunt nesigur fiindcă nu știu cum să mă prezint deoarece am venit pe nepus în masă, fără să anunț, fără să programez o întâlnire

- Am venit să vă iau un interviu,o iau eu mai pe scurt, vreau să scriu un articol despre dumneata.

- Rusu? Sunteți A.Rusu? îmi zice el singur spre uimirea mea, prenumele și inițialele numelui, fără ca eu să mă prezint...Da eu de când vă aștept! Știam că o să veniți și pe la mine! Am citit toate articolele dumitale din ziar despre noi, oamenii în vârstă, despre frământările noastre și soarta deloc ușoară...

Și îndată ne așezăm, pornesc reportofonul și începem...de parcă ne e frică că am pierdut atâta timp și vom mai pierde câteva minute prețioase în zadar.

Am aflat acum un an despre Mîrca Pantelimon Vasile, locuitor al s.Cruglic, și tot planificam o vizită la el ca să scriu despre vremurile de altă dată, dar din lipsă de timp nu am reușit să-l vizitez acasă.

Mîrca Pantelimon Vasile, născut la 25 iunie 1925 în familia lui Mîrca Vasile Ion(1904) și Anica sau Ana(1904) A fost cel mai mare din cei 7 copii ai familiei:

„Ehe! Noi încă am fost puțini în familie. Iată în familia bunelului meu au crescut tocmai 10 copii., iar bunica mea Efimia a primit titlul de mamă eroină, deja pe timpul sovietic, fiind cea mai numeroasă familie din Cruglic., zâmbește nea Pantelimon.

A avut o copilărie obișnuită pentru acele timpuri, adică muncind cot la cot cu părinții cele 4 hectare pe care le aveau în proprietate, pentru a se putea hrăni. La școala din satul natal a învățat pe sărite: adică primele 6 clase a învățata în școala construită de români în 1928, ca mai apoi în 1940 odată cu venirea rușilor să fie retrogradat în clasa a 4-a, deoarece s-a introdus o nouă programă școlară

„Probabil nu coincideau științele și de aceea am rămas cu toții clasa 2 ani consecutiv” glumește bătrânul, în 1941 s-au întors românii și am finisat în sfârșit cele 7 clase fiind, din nou transferați în clasele corespunzătoare. Dar așa și nu am nici până în ziua de azi un atestat, fiindcă în 1944 când din nou au venit rușii, directorul școlii s-a evacuat luând cu el toată arhiva școlii, iar pe mine noua putere m-a crezut pe cuvânt înscriindu-mi cele 7 clase învățate de mine.

Anul 1943 începe cu pregătirile pentru înrolare în rândurile armatei. Centrul de instruire se afla la Izbiște la fel ca și primăria, Casa de Obște, Șeful de post(jandarmeria). Eram comuna Izbiște, satul Cruglic. Instructor militar ne-a fost sergentul major, d-l Nicolae Prodan. Dar așa și nu am fost luat la front … m-am îmbolnăvit grav de tif și am zăcut mai mult mort decât viu mai mult de un an de zile.”

De îndată după război, l-au luat la lucru și fiindcă bărbați erau puțini, deținuți în schimb mulți, a fost pus paznic la pușcăria din Chișinău. Aici a și cunoscut-o pe Irina…o fată simplă din Sîngerei, ce lucra în acea vreme bucătăreasă. Se spune că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomac…poate o fi fost și așa,  ei însă au simțit din prima clipă că au un suflet la doi și încă mult timp au păstrat această revelație în inimă, fără să vorbească unul cu altul.  S-au căsătorit peste doi ani, în 1948, iar ulterior s-au născut și cei doi copii ai lor.

”Pușcării erau multe, da nu avea cine păzi și pe atunci nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu vrei sau dacă-ți place sau nu acest lucru, erai pus așa cam cu dea sila…așa că m-am resemnat, unde mai pui că și vremurile erau grele, familia trebuia de hrănit. Tocmai 5 ani am lucrat la pușcărie! 

În 1951 a venit un ordin semnat de Beria și împreună cu alți 50 de paznici de la penitenciarele din Moldova  ne-au luat împreună cu familiile și ne-au dus tocmai în regiunea Permi, raionul Solikamsc, tot la păzit pușcării acolo. Un fel de ridicare semiforțată aș zice eu…ne-au urcat în tren și ne-au dus până unde s-a sfârșit linia ferată și încă 50 de km în taiga. Acolo erau numai pușcării.. Am lucrat acolo 2 ani și trăiam cu dorul de casă și sentimentul că nu eu păzesc pușcăriași ci însă-și eu eram închis. Trăiam în barăci din lemn, și copii s-au îmbolnăvit de tusă-măgărească, medicii  nu le găseau leac și au intuit că din cauza condițiilor climaterice. Am dat peste niște medici buni și au recomandat să plecăm acasă pentru a nu pierde copiii. Am scris hârtii peste tot, dar nu ne permiteau să plecăm, totuși am obținut ca soția să vină acasă cu copiii, mie însă nu mi-au permis și am rămas singur acolo. 

Greu mi-a mai fost…o zi trecea cât un an, îmi era dor, nu știam nimic despre ai mei, voiam să mă pornesc pe jos acasă. Peste vreo 4 luni însă ea, soția mea Irina, a apărut din nou la Solikamsk, a venit din nou la mine, cu riscul să îmbolnăvim din nou copiii…Nu puteam trăi unul fără altul și gata! 

Peste vreo jumătate de an am scris din nou pe la procuratură, pe la organe și nu știu ce a ajutat mai mult scrisorile mele sau moartea lui Stalin, dar în august 1953, am obținut permisiunea de a ne întoarce cu toată familia integral acasă…la Cruglic, și iată că atunci consider că m-am născut a doua oară… ”oftează nea Pantelimon.

Au trăit împreună suflet în suflet 47 de ani... Niciodată nu au avut frică de greutăți, în doi le reușeau pe toate.

„De-acu e mai greu , oftează nea Pantelimon, de ceva timp Irinuca mea m-a părăsit, a plecat în lumea celor drepți și ca să vă zic drept, trăiesc de atunci cu golul din suflet ce l-am simțit la Solikamsk, doar că nu va mai apărea ca altădată în prag...așa...doar în vis mai vine...”

He tuț´coronavirusu cui te are…

Am zis că nu mă tem…

N-o să intru în panică sau alte stări ale spiritului: mă informez să fiu la curent, respect toate recomandările de igienă și protecție, fără contacte, călătorii etc. și desigur fără panică. Am zis că cel mai rău face frica, în absolut orice situație. Am zis că sunt imun la frică.

Asta am zis eu … da  subconștientul?

Sediul unei bănci. Stau în rând să intru. Este prima oară după o perioadă de timp când am părăsit localitatea. Am fost nevoit să fac această „ieșire” din teritoriu și deoarece unele măsuri de securitate sunt mai lejere, a fost să fie azi această „incursiune” pe teritoriul inamicului.

Stăm afară…adică eu și încă câțiva cetățeni. Respectăm distanța, toți cu măști – inclusiv și eu, așteptăm să intrăm câte unul. Deja știu că undeva la intrare îmi voi dezinfecta mâinile, nu mă voi apropia prea mult de casă și alte acțiuni fără de care nu-mi închipui viața de acum încolo. Adică e tot aceiași viață dar noi suntem deja alții..

În fața mea intră un domn, iar paza instituției îl oprește ducând în dreptul frunții un obiect electronic cu o lumină roșietică de laser.

Ooooo! Ceva nou! E bun! Se scanează temperatura! Măsuri eficiente și necesare eu cred. E ceva normal și nu-mi fac griji.

Așa am zis eu … da subconștientul?

Se apropie rândul meu.

Fără să-mi dau seama începe să mă dea în călduri…la fel ca înaintea examenelor: emoții, agitație interioară. Ho ce e cu tine? E un simplu scanner de temperatură! Sunt ani buni de când nici nu ai avut temperatură sau alte simptome,boli etc. Dă-te un pic la umbră de ți-e frică de soarele de afară. Nu are a face! E o simplă formalitate!

Așa am zis eu … da subconștientul?

Da subconștientul este deja afectat: atâtea informații, atâtea bătăi cap în cap, atâtea zumzet zi și noapte încât am început a înjura mai puțin pe „moldovenește”:

•          He tuț´coronavirusu cui te are…

Via lu bunelu

În timp ce unii se luptă cu tristețea și gândurile la ziua cea de mâine ca nu cumva să fie ultima, iar unii beau și mănâncă bine de parcă chiar mâine e ultima… alții muncesc cu zor de parcă există doar azi da mai încolo deja cum o vrea Domnul. 

Eu, ca orice moldovean am zis că tre¢ să reușesc să leg azi via, că nu e frumos în nici un caz și nici o situație ca via să rămână nelegată.

Via lu¢bunelu

Foarte greu îmi vine să îngrijesc de această vie… Mulți trecând pe drum se crucesc, alții mă întreabă la ce-mi trebuie . E bătrână deja și sădită într-un mod diferit de celelalte. Sădită prin anii 1960, în timpul când eram  în cadrul URSS și era restricție la terenuri cultivate cu viță de vie și o luptă aprigă cu consumul de alcool: «Сухо́й зако́н» ( „Legea uscată” - un termen colectiv care include o interdicție parțială sau completă a circulației substanțelor care conțin etanol (cu excepția scopurilor medicale, științifice și industriale) Noi, popor harnic care nici odată nu am avut probleme cu alcoolul și noi unii din cei mai iscusiți viticultori ne luptam cu noi înșine.

Ieșise atunci o directivă că nimeni nu trebuia să aibă mai mult de 5 ari de viță de vie pe lângă casă.Da ce face moldoveanu cu doar 5 ari de vișă de vie?  Și atunci bunelul  meu găsi o soluție genială: a plantat butașii de viță de vie la  câte 1 m distanță dintre rânduri și 0,5 m între butași. Aceasta în condițiile când distanțele de plantare sunt de 2m - 2,20m și chiar 3m între rânduri și de 1,00 m pe rând, în cazul suprafețelor mai mari, care urmează să fie lucrate mecanizat, și de 1,50/1,00 m pe suprafețe mici, întreținute manual. Vă dați seama cât de dese sunt tufele de viță de vie în via lu¢bunelu? Astfel că pe un lot de 25 pe 25 m au încăput peste 600 de butuci de viță de vie. Nu am nici o șansă să mă folosesc măcar de cel mai simplu motocultor pentru a afâna solul, iar vara când lăstarii sunt întinși și via e în frunză este greu să te deplasez nu că să mai faci ceva lucrări.

Soiurile de poamă de aici sunt din cele mai vechi, tradiționale moldovenești: tărasă, zaibără, țârțâră, crască, busuioacă, castel…adică din cele care nu prea se întind. Pe timpuri bunelul lua cam vreo 38 de panere de poamă(o tonă, o tonă jumătate de poamă) dar acum abia de dă 15 panere cu poamă(400-500 kg), din cauza bătrâneților și a secetelor din ultimul deceniu.

Și să fiu dat naibii, dar nu vreau să schimb nimic în modul manual de a lucra această vie mică, în soiurile de poamă, în lățimea rândurilor… Cele 6-7 zile primăvăratice de muncă cât durează curățitul, săpatul și legatul viei sunt pentru mine o adevărată revelație. În fiecare an aud cucul prima dată aici și ca de obicei sunt fără un ban în buzunar… Doar aici la vie în fiecare an văd pentru prima dată cum se întorc cocostârcii și ca de obicei sunt singur…Și doar aici înțeleg că a venit primăvară odată cu zborul primilor bondari dolofani la suprafața gliei și ca întotdeauna sunt trist că nu mă pot bucura ca un copil de acești vestitori ai primăverii.

 Doar aici singur îmi pot aduna încet gândurile și întreba  pământul, via, natura cum de am ajuns să nu observăm cu crește un lăstar, cum ciripește o pasăre, cum strigă un fazan… Și doar aici simt că sunt cineva ... doar sunt în via lu¢bunelu…bunelul Alexandru, al cărui nume port…

Alexandru Platon(1929-1973)

Alexandru Platon, născut  în 1929 în familia lui Trifan și Fevronia Platon, familie simplă de țărani cu mulți copii. Puține cunosc despre copilăria și tinerețea lui. A cunoscut-o pe bunica Domnica(Domnuța) Ermurache  prin 1946-1948, ca mai apoi să fie luat la armată… armată lungă tocmai de 5 ani (1948-1953), în regiunea  Arhanghelsc , Cercul Polar de Nord . A venit de acolo bolnav de plămâni: frigul și condițiile și-au făcut efectul. Și-a zidit o casă cum zic moldovenii cu mâna lui: cu verandă din lemn gravat, cu horboțică la streșină făcută manual, cu uluce, beci în coasta vacii și fântână … fântână în beci ca să fie apa mai rece și mai proaspătă.

A fost unul din primii comuniști din sat pe timpurile când se formau colhozurile. Și da – nu mi-e rușine să spun asta fiindcă nu a fost comunist cu acte, nu a fost comunist prin ideologie sau omul sistemului. A fost unul din țăranii amărâți care a crezut că noua ordine socială va pune capăt exploatării omului de către om și sfârșitul decalajului social imens dintre oameni în goana după avuție… De fapt comunismul în sine cam asta prevede: un sistem social în care nu există stat, clase sociale și proprietate privată asupra mijloacelor de producție și care are scopul de a realiza o societate egalitară.

Platon Alexandru(dreapta) cu ajutorul său Chetrean Ionaș

în brișcă, la postul de muncă. 1965

Sătenii îl cunoșteau ca старший охранник(paznicul principal al colhozului) sarcina principală a căruia era paza bunurilor, activelor materiale, roadei de pe dealurile colhozului, implementarea protecției  și ordinii publice pe întreg teritoriul satului. Umbla ziua și noaptea cu brișca cu un cal, cu arma la el și păzea lanurile colhozului și doamne ferește să fi prins pe cineva la furat. Și ce este important că nu conta dacă îi ești nepot, văr sau rudă – toți erau egali în fața lui. Mulți săteni îmi zic: măi da rău mai era bunelul acela al tău -am mâncat bătaie de la el pentru un sac de porumb. 

Și foarte avan și năprasnic era la mânie. Se aprindea repede.

De aici și porecla Scânteie…Licsandru Scânteie.

Se temeau mulți de el.

Nea Gavril Chetreanu, născut în 1942, îmi povestea cum prin anii 1960 clubul sătesc și dansurile se organizau în incinta fostei Sinagogi evreiești, flăcăii se adunau aici seara să-și mai petreacă tinerețile. Într-o seară unul din flăcăii veniți la dansuri, cam un pic aghezmuit de vreo două-trei păhărele de tulburel, s-a dezbrăcat de pufoaică(un fel de palton) și a așternut-o în fața ușii la intrare zicând:

• -         Cine calcă pe această pufoaică, are să aibă de furcă cu mine! Jur că-i trag una la ureche!

Mă rog … așa se mai dădeau viteji unii băieți în fața fetelor mari. Toți băieții s-au cam dat pe la pereți.  E și cazul: flăcăul dat era unul din cel mai zdraveni din sat, cu peste 190 cm înălțime și cam 90-95 kg greutate și cam toți se temeau de el știindu-l dus un pic cu pluta. 

Și atunci, ca înadins prin fața sinagogii trecea Licsandru Scânteie cu brișca. A oprit calul cu gândul să vadă ce mai fac flăcăii pe la dansuri. A coborât jos, a băgat biciușca în tureatca cizmei, a pus mâinile în buzunar și a mers direct la sinagogă. Când să intre vede pufoaica așternută în prag, iar mai toți băieții palizi pe la pereți: nici nu intrau nici nu ieșeau…doar unul așa mai zdrăveor, și semidezbrăcat avea ochii roșii și nările umflate. Atunci bunelul face un pas și se oprește fix în mijlocul pufoaicei așternute:

•           Ce se aude măi băieți? - a întrebat el - E tot normal la voi aici?

Drept răspuns s-a auzit un murmur de adeverire și priviri ațintite când la bunelu, când la flăcăul zdravăn…

•           Bine că-i bine…hai vedeți, fiți băieți de treabă, zis-a bunelul ieșind din club..

Zdrahonu cu pufoaica nici câr nu a zis, cu toate că promisese bătaie celui ce-i va călca haina. Și asta în condițiile în care Licsandru Scânteie avea o fire uscățivă, cam 160 cm înălțime și vreo 50-55 kg greutate!

Familia și rudele lui Platon Alexandru(în centru)

Sunt și momente foarte negre în biografia sa, pe care bunica nu prea voia să mi le povestească. De exemplu noaptea când prin sat umblau activiștii centrali și raionali ai partidului și căutau icoane, cruci și alte obiecte religioase. El știind dinainte despre «облава»(control inopinat) a însărcinat-o pe bunica să ascundă cele trei icoane din casă. Bunica, femeie ea fiind, le-a luat așa de pe perete și le-a pus  pur și simplu pe o fereastră din casa mare.  Activiștii au intrat în casa bunelului fără prea multe dubii că vor găsi ceva religios la Alexandru Platon, un om de-al lor cum îl considerau ei: comunist și ateu cum ar fi trebuit să fie un старший охранник. Și marele-a fost mirarea când au găsit cele trei icoane pe fereastră. Au început să-l certe și să-i citească lecții: Cum așa?Cum se luptă el pentru puterea sovietică și de ce ține icoane în casă? Și ce fel de exemplu este el pentru ceilalți săteni?

Bunelul tăcea cu capul plecat și primea ocara ca pe ceva meritat. Dar la a câta întrebare cum se luptă el cu credința, fiind avan din fire, nu a mai rezistat, a luat cele trei icoane a ieșit afară, le-a sfărâmat de o piatră și a răcnit:

•          Iată așa mă lupt! Îi bun așa? Sunteți împliniți acuma?

Activiștii au notat ceva într-un carnețel și au plecat bolmojind. După acel episod bunelul a intrat în beci și nu a ieșit de acolo doar după ce s-a făcut beat criță. A mers la cioburile de la icoane a căzut în genunchi și a plâns ca un copil, le-a strâns apoi cu grijă și le-a urcat în podul casei. Mai târziu le-a făcut rame noi, le-a sticluit, le-a bodrit cum a putut… dar totuși se simțea gol:

•          Rău lucru am mai făcut Domnuță hăi - ia zis el bunicii, în ultimele clipe de viață, m-am făcut strâmb cu Dumnezeu ca să fiu drept  cu oamenii… Da Dumnezeu e mare și iertător , poate m-a ierta El și pe mine…

  

  Platon Domnica(1932-2002)

   soția lui Alexandru Platon

A decedat timpuriu la 44 de ani, în 1973, boala căpătată din timpul armatei și-a făcut efectul l-a cosit până a-și vedea nepotul… cel care-i va purta numele și cel care-i va lucra via…

Vinul din via lu¢bunelu…

Bun vin se mai primește din via lu¢bunelu. Fac puțin vin – da bun! Nu mă laud eu, o spun oamenii care-mi trec pragul casei. Soiurile de poamă străvechi moldovenești îi dau o culoare ca de cerneală, foarte greu te speli pe mâini de ai scâpat o picătură, și o vîscozitate înaltă de parcă e ulei. Iar soiurile de poamă mai actuale ca Lidia, Moldova îi dau o aromă plăcută și îl mai subțiază un pic. Un fel de arhaic combinat cu modern.

De unde soiuri mai moderne? Păi am sădit și eu cu mâna mea o vie, lângă via lu¢ bunelu, mai modernă cu rânduri largi de 2 metri, butuci tineri în floarea roadei…

Las¢să fie.

Că cine știe poate vreun nepot o va lucra și va spune: E via lu bunelu… Bunelu Alexandru Bibliotecaru...