суббота, 30 января 2021 г.

Un medic prin vocație și un izbiștean prin destin.

 

Foto: Un grup de copii împreună cu parohul bisericii în vizită la familia Chetrean.

Chetrean Gheorghe Ion….sau cum ne-am obișnuit să-i zicem noi sătenii -  Gheorghe Ivanovici. Rar izbiștean care nu îl cunoaște sau care nu s-a lecuit la unul din cei mai buni medici locali: născuți și crescuți aici și care și-au dedicat viața oamenilor acestui sat.

Născut la 30 ianuarie 1937 în familia lui Chetrean Ion Dumitru(a.n. 1896) - un țăran simplu înstărit de la Izbiște, participant la I război mondial. Mama sa, Eudochia(a.n. 1903) nici carte nu a vut posibilitate să învețe.  Iar însăși familia Chetrean era numeroasă ca pe timpuri cu 6 copii: Dumitru(n.1921), Vasile(n.1923),Andrei(n.1925),Ecaterina(n1931), Chiril(n.1936) și Gheorghe …mezinul familiei.

A trăit vremuri grele și mai puțin grele urmând destinul ca pe un prieten. Anii copilăriei, întrerupți de anii războiului, apoi schilodiți de faometea organizată și deportările în masă ale consătenilor. Familia lor, deoarece erau mai înstăriți nimeriseră și ei în lista pentru deportare, dar au scăpat fiindcă la raion iau șters deoarece trei feciori din familia lor, trei frați de-ai lui au participat la războiul II mondial: Dumitru, Vasile și Andrei. Cel din urmă, Andrei, a căzut în lupte pentru în orașul Königsberg(acum Kaliningrad). În 1944 de pe front au rpimit doar un petic micuț de hărtie în formă de triunghi pe care scria: «Ваш сын Кетрян Андрей Иванович пал при взятие города Кёнигсберг»…„...atât! Mai mult nimic! Grele vremuri mai erau”, oftează d-l  Gheorghe.

Din copiii familiei Chetrean doar el și Chiril au finisat 7 clase la școala din sat: „Ecaterina, sora mea, citea așa pe silabe, mama deloc, iar tatăl meu știa limba rusă, puțini din sat o cunoșteau la acea perioadă, așa că când sosea vreo delegație din raion, îi cazau la Ion Chetreanu , fiindcă acolo găseau și de mâncare și căldurică, povestește d-l Gheorghe. Din 1947 până în 1954 am învățat la școala construită de români prin anii 1923 și din toți absolvenții din anul cela doar trei am mers să învățăm mai departe. Valodea lui moș Tudose Maros, Morărescu Alexandru Ion și eu. Și am mers toți trei la Colegiul(tehnicum) de vin și vinificație, pe atunci era la Botanica în deal. Am avut două probe în scris. Prima probă: Constituția URSS, pe care am susținut-o pe nota 5, apoi a urmat matematica, probă pe care am prăvălit-o. Dar și așa aveam puține șanse: dacă pretendenți de a învăța la acest colegiu erau vreo 300 de băieți, apoi fete erau vreo 3 000! Plus la asta mai mari șanse de a intra la învățat aveau copiii fără părinți, care după război și foamete erau foarte mulți. Erau cumplite vremuri...am văzut cu ochii mei cum omul mergea pe stradă, cădea jos râpus de foame.  Deci la colegiu au primit doar fete orfane, iar noi băieții am umplut lumea.”

Nu s-a dat bătut deoarece voia să învețe cu orice preț, așa că a depus actele la Universitatea de Educație Fizică și Sport, care la acea vreme se afla pe strada Serghei Lazo din capitală. A învățat o jumate de an până la sesia de iarnă, la care a avut rezultate foarte bune. Dar totuși ceva nu se potrivea cu aspirațiile lui. A hotărât atunci să schimbe școala și a mers la o jumate de an la Colegiul de veterinărie de la Cricova, unde a învățat până în 1957, în acel an s-a îmbolnăvit de trahomă(o infecție ce afectează ochii) și după câteva săptămâni de boală a hotărât că nu va mai merge la colegiu.

„Papucii cui te are, a reacționat tatăl meu, nu vrei să înveți?! Atunci vei mergi la lucru în colhoz: iată este un loc la lemnărie și de mâine vei merge acolo!”

A mers acolo și a început lucru: „Într-o bună zi au venit în lemnărie Mihail Mândru, Alexandru Platon și Alexandru Verdeș(comuniști cu acte) și au zis așa: Măi Gheprghiță tu nu ești pentru lemnărie. Și m-au pus să fiu „vesovșcic” responsabil pe cântar la depozitul colhozului. Am lucrat și acolo mai bine o jumate de an. Apoi am ajuns la concluzia că lucru în colhoz e lucru în colhoz: asta pot mulți, dar eu pot mai multe. Așa că am hotărât să mă întorc la studii, își amintește d-l Gheorghe.

A mers înapoi la colegiul de veterinărie de la Cricova și și-a continuat studiile mai departe, până în 1960.  După colegiu a început lucru în caliatte de felcer în raionul Râbnița, de unde l-au și luat în armată cu toate că era mezinul familiei. A făcut serviciul militar 3 ani în Abhazia orășelul Tuapse malul mării Negre, în calitate de felcer al serviciului medical. Am avut grad de căpitan în armată.

„În 1962 am venit în concediu din armată, deja mai copt la minte,  am mers la Universitatea de medicină. Am mers direct în uniforma miliatară la rector și am explicat pe scurt situația cu serviciul militar și aspirațiile mele.Am trimis actele pentru universitate direct din armată, unde am și primit înștiințaare că sunt înmatriculat pentru anul viitor de studii. Am învățat 6 ani la medicină, după care un an, până în 1969 1 an internatura la Orhei. După aceea a început și lucru propriu zis...la Izbiște în calitate de medic de sector.

Spitalul era unde acuma este fosta clădire a ambulatorului de la Izbiște și conform standartelor trebuiau să fie 12 lucrători medicali, dar nu erau nici jumate din personal. Din 1969 medic șef devine  d-l Chetrean Gheorghe. Pe atunci 9 sate erau pe seama lui: Izbiște,Ohrincea, Cruglic, Stețcani, Miclești, Hârtopul Mare, Hârtopul Mic, Ișnoăț și Râșcova. Circa 20 000 de oameni!

În 1973 s-a pus întrebarea să se construiască un nou spital. Conform poziției geografice și după numărul de populație, dar și reeșind din istoricul dezvoltării medicinei locale spitalul trebuia să se construiască pe teritoriul satului Izbiște.„Chiar discutasem despre acesată întrebare cu medicul șef de la Criuleni, d-l Grabovic și chiar cu președintele colhozului de la Cruglic, d-l Bairac, care era și nașul meu de cununie, pe care l-am convins că spitalul trebuie construit la Izbiște, povestește d-l Gheorghe, dar tot izbiștenii s-au opus acestei construcții. Câțiva consăteni din sovetul sătesc de la acea vreme, și-au exprimat temerile că colhzul nu va putea să ducă la bun sfârșit acest proiect deoarece deja se începuse tărăgănarea construcției noii școli din Izbiște. Cu toate că la construcția spitalului trebuia să pună umărul toate satele din jur...nu numai Izbiște. Ei dacă izbiștenii au fost îmoptrivă, atunci Bairac a hotărât că spitalul va fi construit pe teritoriul Cruglicului și chiar singuri l-au și construit....”

„Și iaca așa Izbiște, un sat cu istorie și tradiții în medicină a rămas actualmente cu un punct medical amenajat temporar într-o casă particulară...oftează unul din cei mai buni medici pe care ia avut Izbiștea. La spitalul cel nou de la Cruglic am început a lucra din 1980, dar niciodată în semn de protest nu am acceptat să fiu medice șef cu toate că am fost și la perfecționare în Minsk, Belarus și m-am  calificat ca șef de spital.Și chiar am scris câteva cereri de transfer la spitaul din Dubăsari”

Din 1961(încă din armată) a fost membru de partid(Partidul Comuniștilor), dar nu din convingere sau simpatizare, ci din motiv că altfel nu aveai cum reuși în acele vremuri.A depus cerere de ișire din partid după o săptămână cînd Boris Elițîn(președintele Federației Ruse) și-a dat demisia...în 1998.

Iar din cei 4 copii ai domnului Gheorghe Chetrean, 2 fete au călcat pe urmele rtatălui: cea mai mare fată este farmacistă în or.Chișinău, iar altă fiică este un cardiochirurg renumit în Timișoara, România.

„Acum, ajuns la o onorabilă vârstă parcă am văzut de toate, dar mai am o dorință: să merg la mormântul fratelui Andrei căzut în război...Nimeni dintr-ai noștri nu a fost niciodată să plece fruntea la mormântul lui,” oftează d-l Gheorghe.