90 de ani cu de toate...viața și bogăția mătușii Ana Țîmbălari din Izbiște

Ana Țîmbălari și căsuța sa

De fiecare dată când ascult povestea de viață a unui bătrân, mintea mea refuză să creadă... Câte poate să încapă în viața unui om? Câte poate îndura și înfrunta omul? Frig, foamete, război, zile muncite și nopți nedormite. Și mă întreb de fiecare dată care sunt cele mai mari bogății ale unui om cu care se mândrește? Și mă conving de fiecare dată cu sunt copiii mari și realizați în viață, nepoții educați în dragoste și stimă și desigur strănepoții, continuitatea neamului. 

       Vorbim astăzi despre soarta, viața și desigur bogăția mătușii Ana Țîmbălari de 90 de ani, locuitoare a satului Izbiște, care a crescut și educat 8 copii, are 17 nepoți și tocmai 15 strănepoți... dragostea cea mare a bunicii. Mătușa Ana Țîmbălari s-a născut în localitatea Izbiște pe 10 decembrie 1931, în familia lui Procopie și Mărioara Sprâncian, familie de țărani simpli în care s-au educat în total 8 copii: patru băieți și patru fete. În prezent din toți copiii familiei Sprâncean a rămas în viață doar mătușa Ana, ajunsă la o venerabilă vîrstă de 90 de ani. 

Ana Țîmbălari cu câțiva din copiii săi

Privesc la bunica Ana și nici nu-mi vine să cred că are nouă decenii: ageră la minte, independentă în toate, bagă ața în urechile acului fără ochelari, ține minte detalii mărunte din copilărie și tinerețe. Plus la acesta este iute în mișcări, singură își sapă grădina cu hărlețul, trebăluiește prin ogradă, are grijă de căsuța sa... Copilăria a fost așa ca pe vremuri: mulți copii la părinți dar toți înțelegători de mici, harnici deprinși cu lucrul, fiecare cu obligațiunea sa, cu multe bucurii mărunte și cu foarte multe neajunsuri. „Am învățat la școală doar 4 clase, dar și acelea încălcite din cauza războiului, schimbării puterilor și posibilitățile familiei. Am mers în clasa întăi desculț la școală, ca peste un timp să fie cu putință ca mama să-mi facă o pereche de „chirivici”din cînepă, tălpuiți cu bucăți dintr-un țol de pe prispă, încălțăminte care la fel nu prea făceau față căci venise frigurile iernii și chiar mi-au degerat degetele la picioare când am mers pe jos cu mai mulți copii din mahala la piața din Orhei ca să schimbăm câte ceva de acasă pe pâine și mâncare...”, își amintește cu tristețe mătușa Ana. 

 

Familia Țămbălari foto 1972

A urmat apoi războiul, iar după evacuarea temporară, revenirea acasă unde nu au găsit nici ferestre nici uși. Și pe urmă foametea din 1946, perioadă grea pentru tot neamul nostru. 

„Mama ne trimitea la pădure după steagă, un fel de buruiană, pe care o fărâmița, o amesteca cu cenușă, puțin macuc sau făină de porumb și ne făcea un fel de turte. Ca să mai schimbăm meniul mergeam la Zdoroca plină de stejari și strângeam ghindă pe care mama o dădea în cuptor, o suca, apoi tata o dădea prin rășniță și făcea un fel praf ca cimentul, pe care mama îl dezmierda „făină” din care mama cocea pâine.Și era duhoasă, și era dulce acea pâine...și ne durea burta, da nu ne alintam așa erau vremurile și am scăpat cu toții, doar tata a decedat în 1947. Îmi amintesc că sora mea mai mare avea cinci copii, trei dintre care măncau turte cu steagă și ghinzi, da doi nu voiau și cereau mereu pâine. - Dă pâine,dă pâine... plăngeau cei doi copii, unul din ei șezând pe pat s-a lăsat pe spate și a murit în ochii noștri de foame, peste câteva zile a pierit și celălat... Foamea e mare urgie, să nu dea Domnul nimănui!”

 

Bunica Ana coace plăcinte pentru nepoți

S-a căsătorit la 24 de ani, soțul Serghei Țămbălari, a fost nevoit să o lase singură cu un singur copil și să plece la armată, căci așa erau cerințele. Când s-a întors primul lor copil nu mai era, decedase din cauza meninghitei și a posibilităților reduse din acele vremuri. Au muncit împreună toată viața la colhoz, și în ploaie și în vânt pe câmp. Au zidit împreună o casă, au durat o gospodărie

        „Am lucrat cot la cot cu bărbatu-meu la casă, că așa eau vremurile, el clădea piatra, eu găteam lutul... Mult lut am mai cărat cu sacul în spate de la lucniță, transport nu aveam, ajutor puțin... Numai unul Dumnezeu știe cât lut au plămădit aceste mâini și picioare, își aruncă privirea în sus mătușa Ana, fiecare centimetru din casă l-am mângăiat muruind pereții și podul casei” 

Căsuța mătușii Ana merită și ea o atenție deosebită, în ea parcă timpul s-a oprit în loc: icoana din colț îmbibată de credința neamului, o măsuță într-un colț pe care sau pus cele mai gustoase și sănătoase bucate cu marca „ca la mama acasă” , ceasul de perete care din cauza liniștii îi auzi până și mersul acului, câteva țoluri în „vrâste” pe jos ca pe vremuri, nici pomină de televizor, un scăunel la gura pliții cu focul arzând în vatră, soba caldă și desigur „lijăncuța” sau cuptorașul mic ca din poveste pentru care poți jura pe orice că aici încap să doarmă 8 copii unul lângă altul. Da, da! Opt copii au crescut și educat soții Țîmbălari împreună. Opt nașteri, dintre care două au fost de gemănări: în 1967 a născut două fete de gemene, iar peste trei ani în 1970 li s-au născut doi băieți gemeni. 

Gemenele Valentina și Galina

Gemenii Boris și Anatolie

         „Îmi era greu?! Nici nu știu cum să zic...ne povestește mătușa Ana, de fapt nici nu mă întrebam despre asta. Știama ce trebuie de făcut și atât. Știam că aveam de legănat și alăptat doi noi născuți, mai erau încă gemenele de trei ani care nu trebuiau lăsate singure, în plus și celalți copii mai mari trebuiau hrăniți, spălați, o mulțime de treburi prin casă, ograda pe mine... Unica susținere de la stat era laptele gratuit și atât.Când aud acuma că tineretul se jăluie că au câte un copil și le este greu, au neajunsuri... nu pot să înțeleg deloc. Poate gândirea e alta...”

Înainte de plecare întreb de vriun secret al vieții, un sfat ceva pentru noi și generațiile viitoare :

„Nu e nici o recetă și nici un secret la mijloc. Credința în Dumnezeu și dragostea de oameni m-a întărit mereu. În viața mea nu am primit nici o injecție. Nici nu mă gândeam la sănătate. Munca și grija față de copii și nepoți a fost toată preocuparea mea. Iată și auma ard de nerăbdare ca să-i văd pe toți din nou grămăjoară. Mi se umple inima de bucurie când mă gândesc că cămăruța asta va fi foarte strâmtă pentru cei vor veni la ziua mea. După calculele mele trebuie să vină cam peste 40 de oameni dragi sufletului... copii, nepoți și strănepoți.” 

Copiii și nepoții în vizită la bunica Ana Țîmbălari

Ana Țîmbălari este bunica Lilei Cazacu din Criuleni, profesoară de pictură și arte plastice, deținătoare a numeroase premii și distincții în domeniul artei și picturii, membră a Uniunii Artiștilor Plastici din România. Pentru nepoți casa bunicii este un loc de întâlnire la sărbători, însăși bunica fiind acea verigă a neamului care îi leagă de rădăcini și baștină, este un model de femeie puternică, mamă grijulie și bunică de neprețuit. „Bunica si strabunica noastră,este o poartă de învățare a trecutului și o resursă pentru modelarea viitorului. Ea este rădăcina ,sufletul și inima familiei noastre numeroase.Este întruchiparea bunătății, înțelepciunii, puterei și rezistenței.O iubim, ne mândrim o apreciem și stimăm!La multi și binecuvântati ani!„ Cazacu Lilia 

Mulți Ani sănătoși doamnei Ana Țîmbălari!

În căutarea vestigiilor...

Începem un nou proiect de promovare a istoriei locale 

și dezvoltare a turismului rural.

Ne propunem ca să mergem pe urmele strămoșilor noștri,

 în locurile care ar prezenta un interes pentru istoria și turismul local.

Azi vom vorbi despre movilele funerare.

Un loc deosebit între siturile funerare din spațiul pruto-nistrean îl ocupă movilele scitice, dintre care unele sunt dispuse izolat, pe când altele alcătuiesc adevărate necropole tumulare. Un anumit număr de movile au fost ridicate în diferite regiuni ale țării și în primele secole ale erei noi de către triburile nomade ale sarmaților Cele mai târzii movile funerare de pe teritoriul Republicii Moldova datează din sec. al XIV-lea. Până în prezent, din câte cunoaștem, a fost cercetat doar un singur tumul în spațiul pruto-nistrean datând din această perioadă.

 Răspândiți în diferite regiuni geografice ale Republicii Moldova, cei peste 6100 de tumuli sunt monumentele arheologice și cele mai mult afectate, fiind aplatizate sau aproape complet distruse din cauze mai ales antropice decât naturale. Multe dintre aceste movile abia dacă mai pot fi observate azi în teren, fiind identificate pe baza hărților topografice vechi sau, mai ales, cu ajutorul imaginilor din satelit

Dar, așa cum dovedesc săpăturile arheologice, aceste obiective arheologice puternic deteriorate conțin complexe și vestigii arheologice importante, uneori deosebit de valoroase, de aceea se impune imperios documentarea, inventarierea și protejarea lor.

Conform informației din volumul 7 „Localitățile Moldovei” aflăm că pe moșia satului Izbiște sunt 4 movile făcute din pământ, mărturie că pe aceste locuri au colindaty cete de nomazi. Cei care au căzut în lupte sau au decedat aici erau înmormântați aici, făcânduilse movile mari de pământ peste morminte. Studiere lor ar permite când au fost aici hoinarii din câmpie și câți din ei nu s-au mai întors pe câmpiile siberiene. Unele din ele posibil să fi fost vandalizate sau nivelate dea lungul anilor.

Am hotărât să culegem date de la localnici și să purcedem în căutarea lor și să identificăm movilele funerare pomenite în cartea „Localitățile Molodvei” vol 7, și Izbiște satul izvoarelor” de Eduard Gherciu.

Ghidul meu de azi a fost d-l Chetrean Gavril, localnic născut prin anii 40, ai secolului trecut ce ține minte în detalii aproape toate evenimentele generației sale, un bun cunoscător al locurilor natale.

Primul loc vizitat a fost Moclicul de la Zdoroca, movilă de dimensiuni medii cu o suprafață de câteva sute de metri patrați situată în pădurea Zdorocii. Cel mai ușor o găsiți ridicând drumul de la iazuri la deal prin pădure.

Traseul și poziția Moclic-ului

Vedere înspre sat de pe Moclic

În preajma ei era pe timpuri o poiană în care se adunau boierii din împrejurimi pentru a sărbători diferite evenimente familiale la natură. În timpul Războiului Doi Mondial, acest Moclic era un punct strategic fiind dosit printre arbori, totodată fiind un minunat punct de observație și control al părții de sud-vest  localității. În prezent este greu dă identificat și evaluat, deoarece este crescut cu arbori și arbuști ce limitează vederea, dar după estimările și cercetările la fața locului am constatat că Moclicul are o suprafață de câteva sute de metri pătrați, iar panta lui spre sat e de circa 45°, cea din partea sudică însă e platoul ideal pentru un picnic în natură. Deci părerea mea e că această semi-movilă este mai degrabă o formă de relief de origine naturală apărută probabil în urma unor alunecări de teren de pe versantul Zdorocii.

Altă movilă vizitată și cercetată la fața locului a fost Movila Spănzurați, situată în apropiere de pădurea Halocea, la hotar între satele Boșcana, Zăicana și Izbiște, cam la aproximativ 8 km de localitate și în apropiere de traseul M21, șoseaua Poltava.

Poziția și traseul din localitate spre Movila Spânzurați

Movila este situată pe un deal consemnată pe unele hărți de război româno-germane și americane ca înălțimea cu cota de 227,9m și probabil era un punct strategic militar important, deoarece în zilele noastre în preajma ei este situată fosta bază militară „Bereozca”.

Fragment hartă topografică militară germană,1937 cu înălțimea Movila Spănzuraților
Sursa: Gherciu Eduard „Izbiște satul izvoarelor”, pag.16

Sunt o mulțime de legende ce se învârt în jurul acestei movile. De la legende despre comorile tătărești și turcești îngropate în părțile locului, până la oameni rătăciți din senin pe acest loc deschis și până la diferite zicale și blesteme locale ca: „Să te duci la Spănzurați” sau „Să te spănzuri ca Tonea”, utimul nume fiind feminin și din spusele localnicilor ar fi primul om spânzurat în acest loc, o femeie pe nume Tonea(Antonina), perioada când anume s-a întâmplat suicidul nu se cunoaște(o sută – două de ani în urmă),iar mai târziu aici au început să fie aduși și înhumați sinucigașii din Izbiște, departe de localitate ca în semn de neacceptare a unor astfel de cazuri.

Movila Spânzurați

În diametru această movilă este de circa 15 m, iar înălțimea ei e de circa 2,5 m. Tot ce este posibil ca în trecut să fie fost mult mai înaltă și mai mare, dar în urma factorilor de eroziune s-a diminuat în mărime și volum.

Vedere înspre sat de pe Movila Spânzurați

După spusele lui nea Gavril Chetreanu, movila era îngrijită de fostul colhoz: se tăiau puieții ce creșteau haotic, se cosea și chiar era îngrădită de părușteți  din lemn înfipți cam la 2 metri unul e altul în jurul  movilei. Fiind socotită ca punct de hotar între localitățile sus menționate, în vârful ei era ridicat și un soi de construcție obelisc, ce servea drept orientir. În prezent sunt doar bucățile din beton mărturie acestei construcții și probabil căutătorii de comori au muncit cu sârg, fiindcă toată movila e plină de gropi și săpături destul de pronunțate, inclusiv și în centrul movilei se văd urmele unei găuri săpate probabil în ultimele decenii.

Evident și fără îndoială că această movilă este de origine antropogenă, și are cel puțin câteva secole, ea fiind prezentă în mărturiile și amintirile multor generații de izbișteni. Și tot ce e posibil să fie una din cele patru movili funerare pomenite de cercetători, corespunzând și din punct de vedere al așezării fizico-geografice(loc înalt), și încărcătura istorică pe care o are(în apropiere de Iepurărie, presupusa vatră străveche a satului)

Iepurărie, vatra străveche a satului

Este un loc greoi, o atmosferă neplăcută și vrei să părăsești imediat acest loc, cu toate că curiozitate nu-ți permite. Nea Gavril povestește că tractoriștii arând la colhoz chiar și după miezul nopții, deseori se dezorientau urcând cu tractorul pe movilă sau dând cu botul în ea, cu toate că movila se poate desluși clar în vecinătatea masivul agricol. Și chiar când am hotărât să plecăm, automobilul cu care venisem nu voia să pornească și pace, cu toate că nu avusem probleme până atunci cu pornirea motorului. Și fără să veri te panichezi cu toate că era ziua în amiaza mare , iar noi doi eram oameni maturi deja...

Istoria dă fiori...

Casele tradiţionale de la Izbiște - perle ale patrimoniului arhitectural local

            Prispa, pridvorul, tinda sau veranda sunt cele mai îndrăgite elemente arhitecturale ale caselor tradiționale  vechi  moldovenești. Nu poți trece fără emoții pe lângă o căsuță bătrânească cu prispă sau pridvor. Te cucerește din prima și rămâi vrăjit întotdeauna de simplețea și armonia linilor, albeața pereților văruiți, „horboțica” din lemn de la streașina casei. Dimensiunile acestor case sunt optime  pentru traiul unei generații, iar ferestrele lor mici privesc ademenindu-te într-o altă lume. Și e nevoie doar să pășești pragul porții că deja începi să auzi vocile zglobii ale copiilor ce altă data umpleau ogrăzile, mirosul pâinii proaspăt coapte  și sunetul ciocanului de gospodar ce meșterește ceva prin ogradă. Multe ar putea povesti aceste căsuțe…

Am numărat în Izbiște, sat cu o istorie de peste 560 de ani, cam 30 de căsuțe tradiționale, căsuțe  de altădată  care pe zi ce trece îmbătrânesc tot mai mult și sunt pe cale de dispariție, din ele doar câteva sunt în stare bună, și mai puține sunt locuibile. Am hotărât să scriu despre câteva din ele, cât încă ne privesc cu ferestrele lor triste.

Cum se construiau în trecut astfel de căsuțe? Evident că cu grijă ca după un ritual întreg, la fel cum făceau orice muncă gospodarii de altă dată.

În primul rând totul începea de la alegerea locului pentru casă - ales cu grijă ca să fie în apropiere de apă potabilă, izvoare și fântâni, să nu fie pe culmi ridicate ca să nu te rupă vântul iernile geroase și desigur să fie în fața soarelui casă te lipești de perete și să simți căldura soarelui.. De aceea cele mai multe din casele vechi și în general vatra satului s-a întins de-a lungul râulețului de altă data din localitate și în apropiere de izvoarele bogate în apă. Și cel mai important într-o familie cu mulți copii, regula de aur era ca mezinul să rămână în casa părintească sau să-și construiască propria casă în ograda părinților ca să aibă cine avea grijă de bătrânețile lor.

Construcția casei începea cu sfințitul locului, iar în temelia casei, la primul rând de piatră clădit, se zidea în perete o candela aprinsă și o stiblă de busuioc ca să vegheze mereu lumina credinței în acea casă.

Poziția și locul casei în ogradă era la fel primordială. Era important ca casa să fie mai în spatele ogrăzii, ca să nu fie răscolită de privirile multor drumeți curioși, iar până la poartă să fie un drumeț, potecă umbrită din părți și deasupra de vița de vie. „Balcon” cum îi mai zic sătenii. Iar însăși casa numaidecât trebuia să fie cu fața la amiază, iar dormitorul sau odaia de locuit mai bine zis, trebuia să fie la răsărit, ca primele raze ale soarelui să servească drept ceasornic pentru stăpâni. Știau rostul în toate buneii noștri.

Cel mai important element al construcției era fundamentul casei: săpat în jos cam de jumate de metru și aranjat cu pietre bine cioplite aduse cu carele și căruțele, tocmai din Șăbana, o mica carieră locală de piatră aflată cam la vreo 4-5 km de sat, în masivul de pădure Măsărău.

Materialele de construcție pentru pereți erau și ele cam aceleași pentru fiecare familie. Principalul material de construcție era desigur argila sau chiar pământul din ogradă. Rareori casele erau construite din piatră, ceea ce vorbea despre statutul gospodarului. Însă cel mai des din lampaci din lut sau pământ în două cu paie.

Construcția propriu zisă începea cu o clacă cu „neamurile” pentru a face lampaci din „călcătura” de lut și paie pregătite din timp. Lutul se „călca” neapărat cu calul sau vitele, ca copita sub greutatea animalului să ajungă până la fund. Lutul deja amestecat cu paie trebuia lăsat cam o săptămână, ca paiele să putrezească un pic și să se înmoaie ca să nu înghimpe când avea să fie lucrat manual.

 O altă metodă de construcție era  - „în valcă”, adică umplerea și mutarea  treptată scândurilor ce serveau drept fețe pentru pereți, cu lut și „din când în când” câte o piatră. Casele inițial erau acoperite cu stuh, rareori cu oale roșii prea scumpe pentru multe familii de țărani. Pe urmă pe la mijlocul sec XX, se acopereau cu oale sure din ciment, care se turnau în colhozul de pe atunci, ca până în final mai toți să treacă la foi de ardezie mai ieftină , accesibilă și ușor la  montare.

Ferestrele, ușile dar și numeroasele elemente decorative din lemn, erau făurite de numeroșii meșterii locali, ca de exemplu:Vatavu Tudor, Chetrean Grigore, Chetrean Feodosie, Rotari Anatolie, Stanila Alexei, Ermurache Ștefan etc.

Câteva din aceste perle arhitecturale, căsuțe de cel puțin un secol vechime, care s-au păstrat bine le puteți admira și astăzi în Izbiște.

Spre exemplu casa regretatului Petru Cebotari, născut în 1918, casă construită prin anii 1890, încă de către Grigore Cibotari, tatăl său. Casa în care au trăit trei generații: tată, fiu și nepotul Alexei Cebotari, decedat timpuriu.

Familia lui Cebotari Petru în fața casei, foto 1959

Cebotari Fevronia, moștenitoarea Casei Cebotari, foto prezent

„Socrul meu a fost muzicant, la fel și tatăl său și soțul meu – toți erau trompetiști, dar casa și-au construit-o singuri. Doar la pridvor au adus un pietrar din Mașcăuți, la fel și piatra moale, calcaroasă de cioplit, de acolo au aduso. E făcută din lampaci de țărână cu paie, dar încă mai ține și azi după cum vedeți, ne mărturisește Fevronia Cebotari, stăpâna casei. Noi, ai casei îi spunem mai în glumă mai în serios „casă muzeu”, dar am locuit o vreme chiar în ea, până soțul nu a ridicat  o casă alături, mai modernă și mai încăpătoare.

Elemente decorative casa Cebotari Fevronia

O altă casă din centrul satului este casa construită de Xenofon Cabaniuc, născut în 1878. Fiind mai înstărit,cu pământuri pe moșia satului, a construit casă mare cu beci sub ea, acoperită cu oale roșii românești, cu pridvorul făcut la comandă de meșteri din Trebujeni. Crescând doar unul singur la părinți, Xenofont Cabaniuc, însă și-a făcut o casă mare, încăpătoare, deoarece a avut împreună cu soția Lucheria(Kira) tocmai 13 copii! Casa a fost locuită până în anii 2000, când mezinul familiei Cabaniuc a plecat în lumea celor drepți, iar nepoții s-au împrăștiat în lume.

Pridvorul casei Cabaniuc Xenofont, foto prezent

Familia lui Xenofont și Lucheria(Chira) Cabaniuc
(colțul drepta de jos)

Elemente decorative casa Cabaniuc

Într-un loc foarte pitoresc, mahalaua numită Salcânei și-a făcut casa și Sprincean Mitrofan Filip a.n 1894, socrul Anei Sprincean, născută în 1940, proprietara casei în prezent.

Casa lui Sprincean Mitrofan, construită în 1916. Foto prezent

Elemente decorative casa Sprincean

„Casa a fost construită în anul 1916, clădită în valcă, adică lut cu pietre. Inițial a fost acoperită cu șindrilă din lemn, ca mai apoi  prin anii 1950, să fie acoperită cu oale sure din ciment, făcute în colhoz, povestește mătușa Ana. Coloanele, piatra și ornamentul pridvorului au fost aduse de la Mașcăuți, la fel și meșterii care au sculptat în piatră au fost de acolo. Foarte bun loc de casă și-a ales tata-socru Mitrofan: dosit de vânturi, lângă pădure, departe de centrul satului. De aceea a rămas fără stricăciune în timpul războiului, cât am fost evacuați. Pitorească mahala…în prezent rămasă pustie pe jumate…

O altă casă, dar deja locuită până în prezent este casa familiei Cebotari Ghenadie și Vergilia, casă veche la fel de peste un secol, dar exact de cine și când a fost construită nu au cunoștință. Cunosc, doar că a fost procurată prin anii  1950, de către bunelul lor, moș Cebotari Mihail.

Mihail și Eudochia Cebotari în ograda casei lor.
cu fiul Ion petrecându-l la armată(foto 1967)

Casa familie Cebotari Ghenadie(foto prezent)

„O păstrăm ca pe ochii din cap: soțul voia să facem ceva schimbări, să schimbăm acoperișul ferestrele, dar eu sunt categoric împotrivă, relatează d-na Vergilia Cebotari, în fiecare an de sărbători o dau cu var, vopsesc prispa, pridvorul, o gătesc de sărbătoare ca pe un membru al familiei.”

Case vechi, cu pridvoare cioplite în piatră mai sunt încă multe în Izbiște. Din ele putem menționa: casa Cozma Ermurache, casa Vatavu Pelagheia; casa Verdeș Profira, Casa Vladimir Stănilă, casa Stănilă Chirilă, casa Vatavu Tudor etc.

Alexandru Rusu

 

Donația de carte „EliBook” – la Izbiște

A ține o carte în mână mi se pare cel mai frumos miracol!                                           Pentru locul în care sper că voi reveni!

a scris pe o carte donată bibliotecii, d-ra Alexandra Dănuță, 

președintele Senatului Elevilor LT „M.Eliade”

În data de 12 martie 2021, biblioteca Publică Izbiște a primit o donație de carte în număr de 62 de exemplare prin intermediul proiectului lansat de către Senatul Elevilor Instituției Publice Liceul Teoretic „Mircea Eliade” din Chișinău.

Denumirea proiectului vine de la prefixul cuvântului „Eliade”  și termenul „book” – carte (din engleză). Proiectul constă din două etape: prima etapă este colectarea cărților prin intermediul unei campanii de colectare lansată de către Senatul Elevilor, etapă desfășurată anul acesta în perioada 10 februarie-24 februarie.În această perioadă, elevii au avut posibilitatea de a face schimb de cărți, conform regulamentului stabilit, iar în ultima săptămână cei mai mulți au donat diferite cărți, astfel încât să fie posibilă realizarea unui act caritabil.

Și a doua etapă - donarea acestor cărți unei biblioteci publice din țară. În prima ediție a proiectului, cărțile au fost donate unei biblioteci din Ștefan Vodă, iar anul acesta președintele Senatului, d-ra Alexandra Dănuță, împreună cu vicepreședintele organizației Nicoleta Pojogă au ales drept destinație Biblioteca Publică Izbiște, grație activităților și serviciilor prestate de instituție și promovării active a acestora.

Printre exemplarele donate se numără cărți din literatura universală, literatura română, biblioteca școlarului și chiar literatură în limbi străine: engleză, rusă și turcă. Printre titluri sunt ediții ale scriitorilor mult îndrăgiți de copii și elevi: Ioan Slavici, Mircea Eliade, Lucian Blaga ,Nicolae Dabija, Mark Twain, Jules Verne  etc. Dar sunt și titluri din literatură cognitivă,dicționare și desigur povești și literatură pentru copii.

Tipul și valoarea cărților diferă, însă scopul proiectului rămâne același: cel de a oferi altcuiva șansa de a descoperi ceva nou și cu totul special. Donația de carte din cea de a II-a ediție a acestui minunat proiect a fost oferită anume cititorilor Bibliotecii Publice Izbiște.

„EliBook este proiectul cu scopul de a împărtăși dorința de lectură, de a face schimb de cărți între elevi și de a realiza un act de donație unei biblioteci rurale, ne mărturisește Alexandra Dănuță, președintele Senatului Elevilor LT„Mircea Eliade”, Moto-ul proiectului este „De la o carte până la un suflet” și sperăm din inimă ca prin intermediul donației noastre, cititorii și vizitatorii bibliotecii din Izbiște să se bucure de magia lecturii și lumea cărților”
Senatul elevilor IPLT „M.Eliade” este organul reprezentativ al elevilor acestei instituții și are mai multe subdiviziuni: departamentul cultură, departamentul asistență socială și voluntariat,departamentul disciplină,mass-media, sport etc. și are ca scop crearea oportunităților de dezvoltare și implicare a elevilor în activitățile instituției cât și implementarea altor proiecte ce au s-au extins și în afara pereților liceului, așa ca de exemplu EliBook!