пятница, 28 августа 2020 г.

„La filcă” … jocul bărbaților adevărați!

 


Independența înseamnă sacrificiu și patimă!

Îmi amintesc cu nostalgie viața de odinioară… zilele în care ne apucam de muncit, apoi munceam ca nebunii, iar când sărbătoream eram așa mai rușinoși, mai retrași, mai cu preț pe orice sărbătoare . Gospodinele prin casă, miros de plăcinte și bucate feluri, iar gospodarii, bărbați ce sunt, în drum, la o fântână, la o răscruce să mai pună țara la cale.

Dă…cum zice zicala „Jupâneasa ține casa, iar jupânul ține drumul” că așa e de când lumea și pământul la moldoveni, fără nici un fel de părere de rău sau discriminare de genuri.

Și apoi ce poți face la sat bărbat fiind de o sărbătoare fie ea zi de duminică sau zi națională?

Îmi amintesc și acum scăunelele de la porțile izbiștenilor, scăunele la care se adunau vecinii să mai schimbe o vorbă, să chibzuiască din evenimente, probleme, frământări.  Mai  la toate porțile exista o astfel de „platformă live de comunicare”. Dar cel mai important scaun era cel de la poarta celui mai în vârstă măhălean:  anume aici duminica sau în zilele de sărbătoare se adunau mai toți bărbații din mahala. Și fiți siguri că nu pentru a bârfi se adunau, ci la un pahar de vorbă bună moldovenească să pună pe cântar tot ce se face în țară, în sătuc. Era ca un fel de „divan sau gâlceava înțeleptului cu lumea” (vorba lui Cantemir)

  •         Să stăm strâmb și să judecăm drept, cum zice nea Nicanor Jenerenco , unul din cei mai în vârstă mahalagii de ai mei.

În mahalaua din satul nou, astfel de scaun era la poarta lui moș Filaret Jenerenco, gospodar în toată firea, părinte de băieți ca brazii. Nea Filaret aranjase chiar și un fel de foișor la poartă: la umbra viței de vie, cu măsuță, scaune împrejurul ei. Printre știri sau invers – bărbații mahalalei mele jucau cărți. Un joc specific pe care doar la Izbiște l-am întâlnit: „la filcă”!

„La filcă” sau „Filca” este un joc la cărți cu patru jucători,  doi câte doi formează două echipe, adică joacă în pereche. Este un joc de logică și viziune cu multe mișcări înainte. Iar cel mai important în acest joc sunt semnele, adică jucătorii perechi nu au voie să discute între ei, ci doar să se înțeleagă prin semne folosind degetele la mâini, semne cu ochii, sau felul cum a trântit ultima carte de joc. Cea mai mare în acest joc este șasele de coz(iapa), urmat de ghindari(valetul de cruce), apoi verdari(cel de verde), roșarul(cel de roșu) și tăbăcarul( cel de dobă). Adică o ierarhie întreagă și fiecărui deget de la mână în corespundea o carte de joc, iar prin dibăcia de gesticulare observată și înțeleasă doar de partenerul tău de joc, puteai face o strategie, știai cu exactitate cu ce carte să mergi, ce cărți are celălalt etc.

Se juca la interes, adică cum interes… câștiga acea echipă care reușea să facă adversarilor un „tăbac”, „trubă” sau un „Chișinău”, asta în dependență de numărul de cărți „bătute”.

Noi picii nu aveam voie să jucăm în aceste jocuri, ni se permitea doar să privim și să ne mândrim cu tații noștri dacă reușeau să câștige câteva partide la rând. Era o revelație pentru noi copiii și cea mai plăcută petrecere de timp. În lipsa internetului ,calculatoarelor și a rețelelor de socializare, jocul „la filcă” substituia toate jocurile online ce le urmăresc generațiile actuale de gheimeri. Ca și acum văd analiza, sfaturile și strategiile fiecărei partide: cine și cu ce a mers, unde a greșit, cum trebuia să strige, …

Bărbații…. Bărbații mahalalei mele!

Eram mândru de ei! De fiecare în parte! Eram mândru de hărnicia lor, de vorbele lor, de felul cum sărbătoresc … eram mândru de cum jucau „la filcă”!

Jucau câteodată de dimineață și până seara târziu, jucau și la lumina felinarelor când spiritele erau încinse și nimeni nu voia să piardă. Azi puneau totul pe joc, de mâine mizau totul pe munca lor.

Erau anii 90, independența abia se contura, iar războiul de pe Nistru începuse în ziua aceea.

Fiind aproape de Nistru(20 km) vedeam seara cum zboară proiectilele pe cerul nopții. Bărbații mahalalei au lăsat jocul și au înlemnit cu privirea la cer. Toți au înțeles că a început războiul . Cei ce au făcut serviciul în armată, arătau și explicau care și ce fel de proiectil zboară pe cer: care este de calibru mai mare sau care erau rachete antigrindină, -  „alazani” cum le ziceam noi, folosite pe larg în acest conflict.

Atunci bărbații mahalalei au sărit ca arși, gata pentru orice, gata pentru o chemare, gata pentru un sacrificiu.  Zaharia Jenerenco fiul lui nea Filaret, flăcău pe atunci, țin minte a făcut ferfeniță cărțile de joc, a spart un scaun cu piciorul în pornirea spiritului încins și în indignarea evenimentelor începute.

Erau gata să-și apere neamul… toți până la unul, bărbații mahalalei mele … simpli șoferi, tractoriști, agricultori… Pentru ei independența era satul, familia, scaunul de la poartă, „filca” și toți puștii ce îi numeau „tată”.

Trei decenii…

Am privit azi fascinat din nou cum bărbații joacă „filcă”. Bărbații altei mahalale. Mahalaua lui Lupan Leonid, Rotaru Vasile, Cațaveica Petru și desigur cel mai în vărstă, cel care mai păstrează scaunul de la poartă nea Leonid Muntean. Am stat puțin, timid ca un copil și am plecat grăbit ca un matur, fiind ocupat de treburi... treburi  în zi de sărbătoare 😞...

Dar totuși mai sunt bărbați.... se joacă încă „filca”