Tema pentru acasă... a lui Pantelimon Mârca din Cruglic.

- Bună ziua. Domnul Pantelimon Mîrca? intru și întind mâna unui bătrânel înalt și încă puternic la cei 94 de ani ai săi. Se vede că a fost un flăcău înalt și voinic în tinerețe.

- Bună ziua...bună ziua ... îmi răspunde nesigur bătrânelul și din priviri îi citesc nedumerirea și întrebarea de cine sunt, ce caut și cu ce scop am venit în vizită.

- Sunt ...ăăăă...și aici un pic eu deja sunt nesigur fiindcă nu știu cum să mă prezint deoarece am venit pe nepus în masă, fără să anunț, fără să programez o întâlnire

- Am venit să vă iau un interviu,o iau eu mai pe scurt, vreau să scriu un articol despre dumneata.

- Rusu? Sunteți A.Rusu? îmi zice el singur spre uimirea mea, prenumele și inițialele numelui, fără ca eu să mă prezint...Da eu de când vă aștept! Știam că o să veniți și pe la mine! Am citit toate articolele dumitale din ziar despre noi, oamenii în vârstă, despre frământările noastre și soarta deloc ușoară...

Și îndată ne așezăm, pornesc reportofonul și începem...de parcă ne e frică că am pierdut atâta timp și vom mai pierde câteva minute prețioase în zadar.

Am aflat acum un an despre Mîrca Pantelimon Vasile, locuitor al s.Cruglic, și tot planificam o vizită la el ca să scriu despre vremurile de altă dată, dar din lipsă de timp nu am reușit să-l vizitez acasă.

Mîrca Pantelimon Vasile, născut la 25 iunie 1925 în familia lui Mîrca Vasile Ion(1904) și Anica sau Ana(1904) A fost cel mai mare din cei 7 copii ai familiei:

„Ehe! Noi încă am fost puțini în familie. Iată în familia bunelului meu au crescut tocmai 10 copii., iar bunica mea Efimia a primit titlul de mamă eroină, deja pe timpul sovietic, fiind cea mai numeroasă familie din Cruglic., zâmbește nea Pantelimon.

A avut o copilărie obișnuită pentru acele timpuri, adică muncind cot la cot cu părinții cele 4 hectare pe care le aveau în proprietate, pentru a se putea hrăni. La școala din satul natal a învățat pe sărite: adică primele 6 clase a învățata în școala construită de români în 1928, ca mai apoi în 1940 odată cu venirea rușilor să fie retrogradat în clasa a 4-a, deoarece s-a introdus o nouă programă școlară

„Probabil nu coincideau științele și de aceea am rămas cu toții clasa 2 ani consecutiv” glumește bătrânul, în 1941 s-au întors românii și am finisat în sfârșit cele 7 clase fiind, din nou transferați în clasele corespunzătoare. Dar așa și nu am nici până în ziua de azi un atestat, fiindcă în 1944 când din nou au venit rușii, directorul școlii s-a evacuat luând cu el toată arhiva școlii, iar pe mine noua putere m-a crezut pe cuvânt înscriindu-mi cele 7 clase învățate de mine.

Anul 1943 începe cu pregătirile pentru înrolare în rândurile armatei. Centrul de instruire se afla la Izbiște la fel ca și primăria, Casa de Obște, Șeful de post(jandarmeria). Eram comuna Izbiște, satul Cruglic. Instructor militar ne-a fost sergentul major, d-l Nicolae Prodan. Dar așa și nu am fost luat la front … m-am îmbolnăvit grav de tif și am zăcut mai mult mort decât viu mai mult de un an de zile.”

De îndată după război, l-au luat la lucru și fiindcă bărbați erau puțini, deținuți în schimb mulți, a fost pus paznic la pușcăria din Chișinău. Aici a și cunoscut-o pe Irina…o fată simplă din Sîngerei, ce lucra în acea vreme bucătăreasă. Se spune că drumul spre inima unui bărbat trece prin stomac…poate o fi fost și așa,  ei însă au simțit din prima clipă că au un suflet la doi și încă mult timp au păstrat această revelație în inimă, fără să vorbească unul cu altul.  S-au căsătorit peste doi ani, în 1948, iar ulterior s-au născut și cei doi copii ai lor.

”Pușcării erau multe, da nu avea cine păzi și pe atunci nu te întreba nimeni dacă vrei sau nu vrei sau dacă-ți place sau nu acest lucru, erai pus așa cam cu dea sila…așa că m-am resemnat, unde mai pui că și vremurile erau grele, familia trebuia de hrănit. Tocmai 5 ani am lucrat la pușcărie! 

În 1951 a venit un ordin semnat de Beria și împreună cu alți 50 de paznici de la penitenciarele din Moldova  ne-au luat împreună cu familiile și ne-au dus tocmai în regiunea Permi, raionul Solikamsc, tot la păzit pușcării acolo. Un fel de ridicare semiforțată aș zice eu…ne-au urcat în tren și ne-au dus până unde s-a sfârșit linia ferată și încă 50 de km în taiga. Acolo erau numai pușcării.. Am lucrat acolo 2 ani și trăiam cu dorul de casă și sentimentul că nu eu păzesc pușcăriași ci însă-și eu eram închis. Trăiam în barăci din lemn, și copii s-au îmbolnăvit de tusă-măgărească, medicii  nu le găseau leac și au intuit că din cauza condițiilor climaterice. Am dat peste niște medici buni și au recomandat să plecăm acasă pentru a nu pierde copiii. Am scris hârtii peste tot, dar nu ne permiteau să plecăm, totuși am obținut ca soția să vină acasă cu copiii, mie însă nu mi-au permis și am rămas singur acolo. 

Greu mi-a mai fost…o zi trecea cât un an, îmi era dor, nu știam nimic despre ai mei, voiam să mă pornesc pe jos acasă. Peste vreo 4 luni însă ea, soția mea Irina, a apărut din nou la Solikamsk, a venit din nou la mine, cu riscul să îmbolnăvim din nou copiii…Nu puteam trăi unul fără altul și gata! 

Peste vreo jumătate de an am scris din nou pe la procuratură, pe la organe și nu știu ce a ajutat mai mult scrisorile mele sau moartea lui Stalin, dar în august 1953, am obținut permisiunea de a ne întoarce cu toată familia integral acasă…la Cruglic, și iată că atunci consider că m-am născut a doua oară… ”oftează nea Pantelimon.

Au trăit împreună suflet în suflet 47 de ani... Niciodată nu au avut frică de greutăți, în doi le reușeau pe toate.

„De-acu e mai greu , oftează nea Pantelimon, de ceva timp Irinuca mea m-a părăsit, a plecat în lumea celor drepți și ca să vă zic drept, trăiesc de atunci cu golul din suflet ce l-am simțit la Solikamsk, doar că nu va mai apărea ca altădată în prag...așa...doar în vis mai vine...”