 |
| Domnul Gavril Chetreanu povestind tinerilor generații despre vremuri mai grele. |
Gavril Chetreanu…incredibil ce memorie are omul ăsta: ține
minte toate cu lux de amănunte de pe când era mic și de pe când istoria nu se
scria, ci se trăia…Azi o să încerc se redau o mică parte din enciclopedia
trăită de domnul Chetreanu…
Născut în anul 1941, în familia unor simpli țărani, familie
în care au mai crescut încă patru copii…„anume au crescut, că amu e la modă să
se zică s-au educat, dar de fapt a educație nici nu miroase…” oftează nea
Gavril. Și deoarece ultimele cărți luate din bibliotecă au fost ale
scriitorului Sven Hassel - „Generalul SS” și „Blindatele morții”, care au tematica
războiului II mondial povestită din alt unghi de vedere, vă voi relata în acest
articol impactul războiului asupra familiei lui dar și asupra vieții izbiștenilor.
Tatăl său, Dumitru Chetreanu, născut în 1921, a fost înrolat
în Armata Română îndată ce a împlinit 18 ani, în 1939, taman în pragul celui de-al II-lea război mondial. Soarta însă l-a ferit de
focul războiului și nu fost trimis pe front: …„dacă avea să fie trimis pe front,
avea să pierească pe la Odessa, că tare grele lupte s-au dus acolo, povestește
nea Gavril, a căzut să facă armată în ordonanță la un ofițer român, ofițerul
l-a ales pe el din toată divizia, fiindcă era mai exemplar, educat, harnic și
curat:
-Tu ești băiat tare la locul tău, îmi place că ești ordonat și harnic în
toate – îi zise ofițerul - o să te iau pe lângă mine, nu avea frică: nu-ți va fi
rău… Făcea de la curățenie prin curtea ofițerului, până la mâncare pentru
familia acestuia. Și astfel prin natura sa de om gospodăros a scăpat de urgia
frontului..”
În 1943 când deja
nemții se retrăgeau, iar armata sovietică trecuse Nistru, ostașul Dumitru
Chetreanu a fost demobilizat și lăsat să plece acasă în Basarabia, tot din mila
ofițerului la care era în ordonanță. Ajuns aici, a fost pîrît de „unii
consăteni” că „a slujit la români”, a fost prins în 1944 de NCVD-ul sovietic și
trimis de astă dată pe linia frontului, tocmai pe o insulă din marea Baltică.
Acolo a fost pus să sape tranșee și să construiască întăriri pentru Armata
Sovietică până în 1945.În cursul unui bmbardament aerian, a fost rănit de un
obuz nemțesc, dar dorul de casă totuna a făcut tot posibilul ca să revină acasă…asta
se întâmpla la sfârșitul anului 1946, venind mai mult pe jos tocmai din
apropierea cercului polar de Nord…
Războiul pentru d-l Gavril Chetreanu a fost ca un film de
acțiune privit de niște ochi de copil: cu nemți forfotind prin tot satul, cu tranșee
prin pădurea Măsărăului( la Păr și Sălcii), cu gardurile și pereții caselor
pline de gloanțe și urme ale acestora, cu schimbări de putere perindate: români,
ruși, nemți apoi iarăși ruși…
„În perioada anilor 1940, la începutul războiului, cînd
românii au fost impuși să se retragă și să cedeze Basarabia(pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939), iar rușii încă nu
veniseră și erau în apropiere de Nistru, aici în Izbiște a fost o scurtă
perioadă numită „svoboda”(adică libertate), relatează nea Gavril, adică nu era
nici o putere: nici primar, nici notar, nici jandarm – nimic. Da evreii în sat
conduceau cu comerțul, toți aveau dughene: care de cârnaț, care de covrigi, care
de cuie etc.,aveau și sinagoga lor.Socrul meu moș Ignat, D-zeu să-l ierte a
numărat circa 27 dughene evreiești în sat. Puteai să te duci la dughenele lor
măcar și în toiul nopții: ei se sculau și te deserveau…contra bani desigur.
Apoi iată că în timpul „svobodei” izbiștenii au dat năvală în dughenele
evreiești închise fiiindcă erau evacuați, furând tot ce cădea la îndemână: valuri de materie, covrigi, cutii cu
bomboane, chiroane…. Era în sat o spurcăciune de simpatizant a puterii
sovietice – un comunist, și a început el să facă ordine în sat:
- --- Hai, hai că iaca vin rușii! Totul de aici este a
lor! Nu puneți mâna că o să vă judece pe toți!
Da Chirilă Buhaiul(tatăl
lui Iacob Chetreanu) ia tras o înjurătură :
- --- Hă-tuț Dumnezeii cui te are! Iaca amuș te
lămuresc eu! Și a dat fuga acasă, a luat „obrezul”-o armă de vînătoare cu țeava
tăiată- și ia tras un foc de armă drept în frunte …l-a omorât pe loc. Apoi a fugit și s-a ascuns. Cînd
puterea sovietică s-a stabilit, a fost prins și deportat.
Și la magazinul din vale, unde înainte era o magazie mare a
unui evreu bogat, lumea se bătea de la marfă…veniseră și de la Cruglic, că la
ei nu prea erau dughene. Și iaca taman în acest moment a apărut o mașină plină cu soldați ruși:
-- Что
такое?Свобода?Мы сейчас покажем вам кто здесь хозяин!..și au înconjurat
magazinul..
-- Руки вверх!Все
в кузов машины!Быстро!
În timpul ista, nu știu cine din săteni, o alergat la bunica
mea – Ioana Loghin, și ia zis că rușii l-au arestat și pe feciorul ei…„pe Păvălaș
a ei” l-au arestat și îl duc în Siberia. Baba o alergat cât o țineau picioarele
în vale la magazin, ca să vadă de este adevărat. Ajunsă aici, bunica Ioana
începe a boci prin împrejurul mașinii în care erau izbiștenii noștri arestați:
- --- Măi Pavlușa mamei…cei făcut? Tovarăși soldați…dații
drumu…că e un copchil încă…
- --- А ты кто? Se răstesc la ea soldații…
- --- Eu îs mama băietului ista…dații drumu vă rog
acasă…
- --- Ааааа!Мать?Мать врага народа!...Iau baba de
subțiori și o aruncă în mașină…
Și iaca așa, bunica Ioana, o făcut 6 anișori de deport tocmai la
Irkutsc, din 1940 până în 1946. A făcut mai toate muncile posibile: a tăiat și
pădure, a fost și la prins pește pe rău, a construit case, a cărat cărbune…și
pe ploaie, și pe frig…Și am întrebato odată cînd eram mic:
- --- Și cum ai scăpat mîcă Ioană?
-
--- Apu iaca
norocul meu,dragu mîcîi, că am fost harnică și gospodină la ale mele…Un
„nacialnic”a observat asta și mi-a zis:Ты хорошая хозяйка!
Și a luat-o acasă la dânsu ca
slujancă…la fel cum tata a fost în ordonanță la români…așa și bunica a fost ca
slugă la ruși…Rusul avea copii mici, bunica avea grijă de ei, făcea
mîncare,curat, spăla…Și așa pănă în 1946…„Nacialnicul” a început a o cerceta:
cine ești, de unde ești, cum de ai ajuns aici, că nu prea semeni să fii vriun
culac bogat ci o simplă femeie…Ia povestit de unde vine, că a lăsat acasă un soț
și 5 copii, că ii dor de casă…Atunci „nacialnicul” ia scris caracteristică…lungă
cam de vreo două foi că e femeie bună, harnică, s-a purtat frumos etc. și o
trimis„ходатайство”(rugăminte oficială) mai sus…
Și iaca așa în 1946 bunica Ioana
a fost lăsată să plece acasă, venind cu un săculeț plin cu semințe de conuri de
pin, din care am mâncat vreo săptămână toți nepoții. Mare bucurie pentru niște
copii înfometați…”își amintește cu tristețe d-ul Gavril Chetreanu…
„Mai târziu, cînd nu mai era foamete deja și aveam vreo 10
ani, mergeam primăvara cu toți nepoții la bunica să o ajutăm la săpat în
grădină. Și mai găseam câte un cartof în pământ,lăsat din toamnă, nefiind atins
de geruri. Bunica îl lua, îl ștergea cu marginea șorțului, și ne îndemna să
mâncăm așa crud…Noi gustam…ne oțăram…scuipam pe jos…Da bunica mânca de parcă
era cel mai gustos cartof de până acum…zâmbește nea Gavril…cine o îndurat
foame, nu o va uita niciodată!”
„Și uite așa și tata și bunica o scăpat cu viață doar
datorită hărniciei și cumsecădeniei lor…ca de fapt și tot întreg neamul nostru
a supraviețuit întotdeauna datorită acestor două calități…” concide trist Gavril Chetreanu.
Va urma....
