Satul Izbiște a avut
mulți veterani din cel de al Doilea război Mondial. În Biblioteca Publică
Izbiște se păstrează o fotografie în care erau peste 40 de veterani. Azi, 9 mai
2018, la 73 de ani de la sfârșitul războiului, a mai răpmas în viață doar unul
- Alexandru Vozian, ajuns la o vărstă onorabilă d e92 ani.
Născut pe 19 septembrie
1926, a plecat pe front în anul 1944, când a împlinit 18 ani. Primii ani de
majorat nu-i va putea uita niciodată fiind plini de amintiri amare: frig, ploi,
lupte nocturne, camarazi pierduți pe câmpul de luptă, răni și nopți nedormite
în multe zile deja pașnice...
Înrolat în armata
sovietică pe atunci, a aflat că la cei 18 ani ai săi era cel mai tănăr ostaș din
divizie, iar arma din dotare un pistol-mitralieră PPȘ-41 rusesc, i se
părea grea, dar în toiul luptelor
devenea ușoară ca o pană și se contopeau ambii: omul și mitraliera.
A nimerit direct în
Polonia, pe linia I-âi a frontului, acolo și-a primit botezul de ostaș, pe
câmpiile poloneze, luptând cot la cot cu ostași de diferite naționalități:
ruși, ucraineni, georgeni, basarabeni, poloneji, cehi etc. A participat la
eliberarea orașului Varșovia, capitala Poloniei:
„Două săptămâni am luptat
pe străzile Varșoviei, își amintește domnul Vozian, de fapt nici nu le puteai
spune străzi. De atâta bombardamente orașul era tot în ruine, nu se înțelegea
nici în cer nici în pământ. Tare au mai bombardat nemții Varșovia....„
Pentru eliberarea acestui
oraș, împreună cu alți camarazi de arme a fost decorat cu ordinul „Pentru
vitejie”. După ce au eliberat Varșovia au mers mai departe și chiar luptând
împreună cu soldați poloneji au avut ocazia de a înfăptui o manevră reușită și
au încercuit o divizie întreagă germană, luândui prizonieri de război.
„Am luptat pentru fiecare
metru până în Berlin... unde chiar pot spune că am văzut iadul pe pământ.
Berlinul a fost cucerit greu, fiecare clădire era ca o fortăreață:
lunetiști, mitraliere, străzi minate...moartea era peste tot. Era dificil să te
deplasezi de la o fereasră la alta nu încă să mai treci și strada. Aproape
toată divizia noastră a căzut acolo. Eu însumi la sfărșitul lui aprilie 1945,
am fost rănit la cap și la picior de un obuz nemțesc: am scăpat ca prin minune
cu o gaură în picior și cu o schijă de asupra ochiului, ne povestește
veteranul, așa că Ziua Victoriei am întâlnit-o stând într-un spital improvizat
într-o margine din Berlin. Ziua capitulării Germaniei a fost sărbătorită cu o
canonadă din toate tunurile și armele armatelor învingătoare. Toți la auzul
cestor bubuituri ale victoriei au ieșit din spital și au început a se îmbrățișa
și plânge de bucurie...inclusiv eu cu capul bandaj și piciorul rănit săream în
sus de fericire...”
„După război, a fost greu
să revin la o viață liniștită: tot timpul parcă eram în așteptare că ceva are
să se întâmple. Iar rănile, mai ales cea de la picior, mi-au dat de știre încă
mulți ani. Iar odată, deja peste vreo 20 de ani de după război, mă întorceam de
la spital de la raion șchiopătând: tratamentul pentru rana de la picior nu-și
avea efectul nici într-un fel, rana fiind mereu deschisă ca pe timpul
războiului. M-a văzut o bătrână cum șchiopătam, s-a apropiat de mine și m-a
întrebat de ce merg așa. Iam povestit istoria mea și necazul că nu mi se
vindecă rana. Ea m-a privit lung și mi-a spus un leac vechi, pentru care
trebuia să prind un arici și din el am preparat unguientul cu care chiar m-am
vindecat. Cred că Dumnezeu a scos în fața mea acea bătrânică și abia când rana
de la picior s-a tămăduit m-am mai liniștit și eu un pic la suflet...E pace
deja, am simțit și eu în sfârșit...”
Bătrânul ostaș pare
obosit, doar ochii îi sclipesc de bucurie la văzul copiilor care sunt lângă el
cu flori în mână...la văzul cerului senin de asupra capului...
E pace deja ...sau poate
încă mai e pace...
