Quo vadis domnilor bibliotecari? Mai sunteți pădurari?

        Îmi amintesc cu o oarecare nostalgie primii ani de muncă în Biblioteca Publică Izbiște…ani în care aveam fișa postului cu obligațiunile exacte stipulate în ea. Eram doar  eu, fondul de carte, activitățile culturale și Măria Sa – Cititorul. Da! Da! Anume cititorul și nu utilizatorul.

       Îmi amintesc primii pași prin lumea cărților: studierea CZU-ul, aranjarea și rearanjarea fondului de carte ca să corespundă întocmai recomandărilor. Am reclasificat unele cărți, am calculat valoarea totală a fondului de carte, am alcătuit cărți noi de inventar. Știam aproape la perfecție ce cuprinde fondul de puțin peste 9 000 de exemplare, orice compartiment, orice tip de literatură, autorii de carte, operele etc. Tabelele de autor, semnele de autor și cărei compartiment de literatură artistică îi aparține conform țării din care provine. Era pentru mine ceva nou și misterios, voiam să memorez totul. 
Și chiar de nu țineam minte autorul unei cărți, apoi știam exact ce culoare are cartea, dimensiunile ei și unde exact stă pe raft. Ajunsesem la așa performanțe că puteam să închid ochii, să merg direct spre raft și să pun mâna cu exactitate pe cartea solicitată. Și dacă este peste puterile unui bibliotecar să cunoască tematica fiecărei cărți, pentru a-i face o recomandare bună, totuși îmi făceam unele notițe din cuprinsul scurt al cărților sau din discuțiile cu cititorii care deja le citiseră. Lunar făceam inspecția fondului de carte rearanjând cărțile la locul lor, cele pe care unii cititorii le schimbau locul în căutarea unei cărți după ce le răsfoiau.

Adică eram ca un pădurar: cunoșteam la perfecție pădurea mea, cunoșteam orice poiană, orice potecă, orice arbore, știam unde  cad ghinzile din care vor crește stejari, vedeam cum crește pădurea… Cunoșteam toate izvoarele, toți ghioceii…cunoșteam orice firicel de iarbă. 

Astăzi, la aproape 7 ani de atunci, mi-am amintit cu tristețe de acea perioadă după o întâmplare recentă când un cititor fidel, care mi-a solicitat să-i împrumut toate operele gen comedie ce sunt în bibliotecă. Am mers intuitiv la compartimentul literatură română știind că n-o să dau greș dacă o să-l recomand pe I.L.Caragiale cu noaptea lui furtunoasă sau  scrisoarea pierdută. Apoi am luat de pe raft „Nunta lui Figaro” de Beaumarchais. Am mai recomandat și isprăvile lui Tartarin din Tarascon de Daudet. În acel moment cititorul meu mi-a solicitat pe lângă cele recomandate de mine și  opera „Divina comedie”, cu toate că ea nu are nimic comic în ea ci mai degrabă este un poem filosofic.  Am răspuns că este în bibliotecă dar nu-mi puteam aminti nicidecum autorul pentru a o găsi…știam că este un italian dar... Am căutat la 821.131.1, dar nu am găsit-o, hotărând să renunț la ea. Eu încă mă luptam cu memoria încercând să presupun un autor francez, dar aici, spre rușinea mea, a intervenit cititorul spunând că autorul este italianul Dante Alighieri.

Poate s-ar părea că e un fleac, o scăpare, dar pentru mine este o înfrângere totală, un pas enorm înapoi în ce privește deservirea cititorilor.

Și înțeleg că aceasta este plata pentru era tehnologică și epoca postmodernismului nesățios și stupid uneori. Înțeleg că aceasta este tributul plătit pentru conceptul unei biblioteci rurale moderne în care am devenit universali…fără prea mult timp pentru a fi bibliotecari. Recunosc că sunt un pic epuizat după perioada de activism, nesăbuit uneori,  pentru modernizarea ei….
Proiectele implementate, serviciile noi dezvoltate, promovarea în sursele informaționale, crearea și dezvoltarea blogurilor și site-urilor bibliotecii, parteneriatele și cluburile, lucrul asupra catalogului și evidenței electronice în bibliotecă etc.,etc…. astfel încât uneori îmi rămânea puțin timp pentru fondul de carte... adică pentru pădurea mea...

Totuși recunosc că a fost o perioadă extrem de rodnică și benefică pentru viitorul acestei instituții și prestigiul acestei meserii. Ziceam că eu personal prin avântul meu îmi aduc aportul la fortificarea uneia din cele mai vechi instituții. Alergam, căutam, modificam...nu conta nimic în afară de schimbare, trăgeam cu ochiul prin alte țări să văd dacă i-am ajuns din urmă ....  Am devenit vânători, exploratori călcând cu mult peste crângurile pădurii. 

 Scriu aceste rânduri, dar gândul îmi este la volumele din „Divina comedie” de Dante Aligheri…volume ce sunt pe masa de lucru…volume pe care totuși le-am găsit(cineva din cititori le-a mutat pe alt raf)…le-am găsit dar deja cititorul meu plecase fără ele. 

Și mă gândesc că mâine voi merge personal la el acasă să i le duc. Fiindcă indiferent dacă voi fi pădurar sau explorator, indiferent dacă este stipulat asta în fișa de post sau nu, eu cunosc și nu uit cum e să lucrez doar din plăcere, pentru a duce lumina cărții în sufletele oamenilor. Restul mai puțin contează...

Contează doar faptul că pe lângă tot ce se cheamă bibliotecă modernă, totuși cea mai mare satisfacție a noastră, a bibliotecarilor, rămâne a fi împrumutul de carte. Nu are margini bucuria noastră atunci când oamenii citesc.

Și nu poți lucra în bibliotecă fără entuziasm și dragoste nebună față de bibliotecă și carte... Dragoste de care m-am îmbolnăvit și eu...