Dacă e să citim Wikipedia atunci „poreclă este un nume
descriptiv, familiar sau adițional dat pe lângă denumirea oficială a unei
persoane, loc sau lucru. Aceasta poate fi o formă familiară sau nu a propriului
nume,care uneori pot fi utilizată doar pentru confort (de exemplu
"Bobby", "Bob", "Rob " sau "Bert"
pentru numele de Robert). Alte porecle pot să nu aibă legătură cu numele real,
referindu-se la înfățișare sau la temperament.
Dacă e să consultăm dexonline, atunci „poreclă este un supranume
dat, de obicei în bătaie de joc, unei persoane, și urmașilor ei, uneori în
legătură cu o trăsătură caracteristică a aspectului său exterior, a psihicului
sau a activității sale (poreclire, poreclitură.
Și n-o să mă refer aici la supranumele vestite ale regilor "Richard
Inimă de Leu": regele Angliei Richard I (1157-99)"Ivan cel
Groaznic": țarul Rusiei Ivan IV Vasilievici (1530-84)" sau Vladislav
al III-lea Basarab, domn al Ţării Româneşti care avea tocmai două porecle :„ Țepeș” care i
s-a atribuit de pe urma execuțiilor frecvente prin tragere în țeapă pe care le
ordona. Chiar turcii îl denumeau Kazıklı Bey, (Prințul Țepeș). Și cea de a doua
„Dracul” sau „Dracula” ar fi cam două origini: datorită apartenenței sale la
Ordinul Dragonului, tatăl lui Vlad Țepeș era supranumit Dracul. La rândul
său, Vlad va fi înnobilat în numărul membrilor Ordinului Dragonului în 1431 la
Nürnberg de către Sigismund de Luxemburg. Sau cea de a doua ipoteză după Cartea
Dracula (1897), a scriitorului irlandez Bram Stoker, o nuvelă prezentată în
forma unei alegorii istorice, cu accent critic, ale cărei acțiuni se petrec în
Transilvania și Anglia secolului XIX și nu se bazează numai pe faptele istorice
locale din timpul domniei lui Vlad Drăculea. În urma succesului seriei de
nuvele publicate de Stoker, Transilvania a rămas asociată personajului
mitologiei moderne Dracula.
Vreau să mă refer în continuare la poreclele și supranumele …
izbiștenilor.
Poreclele izbiștenilor…
Demult îmi stă în vârful minții să dezghioc puțin aici grăuntele
adevărului. Cândva foarte populare și rar sătean nu „scăpa” fără de poreclă, pusă
de măhăleni, colegi de muncă sau chiar rude în prezent însemnătatea și
circulația „poreclelor” printre consăteni a scăzut… Dă, mă rog: suntem mai
mândri, mai orgolioși, suntem Cineva și ni se pare că suntem ofensați dacă avem
porecle.
Nu mi-am pus drept scop să le fac vreo clasificare(poate
într-o viitoare carte), ci doar de a vi le relata pe scurt despre cauză și
posesor, origine și semnificație, pentru
a imortaliza acest tezaur folcloric oral, unul din cele mai bogate pe tărâmul
țării noastre, dar care nu prea am văzut să fi fost studiate undeva.
Poreclele izbiștenilor de cele mai multe ori se trag de la
străbuneii noștri, adică puse lor dar transmise prin moștenire nouă. Sunt și
porecle mai „proaspete”, recente, căpătate însăși de eroii despre care vă voi
relata în continuare. Ele înviorează peisajul antroponimic local, încercând să
concureze cu numele de familie. De aceea de cele mai multe ori ele erau folosite pentru
identificare precisă. Cum ar fi exemplu dacă căutai un oarecare Verdeș N…,
puține șanse să-l găsești dat fiind faptul că jumătate de sat poartă această
familie frumoasă. Dar dacă specificai porecla, atunci pe loc capeți adresa
exactă.
Poreclele izbiștenilor nu fac nici o excepție de la globala geneza a
lor: fie că sunt legate cu o trăsătură de caracter, fie că sunt legate de vreo
activitate, loc sau altceva. Dar pot să afirm cu certitudine că nu sunt date în
bătaie de joc și izbiștenii noștri din tată-n fiu își poartă cu mândrie
poreclele. Și ca să dovedesc acest lucru voi începe cu dezghiocarea poreclelor
nemijlocit a neamului și familiei mele și deoarece azi se face pomenirea Sf.M.Nucenici Chiriac și Iulita, o să relatăm și despre porecla în cinstea acestui sfânt…
Deci să-i dăm cu porecleala…
Constantin Rusu, tatăl meu(1954-2017) zis și „Costea șfichi”
Constantin Rusu(tatăl meu) nu a fost nici ascuțit la vorbă,
nu a umblat cu intrigi sau ceva de felul și nici nu a avut de a face cu biciul
sau componentele acestuia. Porecla a moștenit-o de la tatăl său: Vasile Rusu,
născut 1922, orfan de părinți, fost păscător de vite la ferma colhozului.
Deoarece Vasile,mai tot timpul era pe deal, prin câmpii și
crânguri bune de pășunat, lui îi plăcea la nebunie cum ciripesc păsările.
Îndeosebi ciocârliile. Încercând să le imite cântecul toată ziua șuiera sub nas
trilul lor. Chiar ajunse la o anumită măiestrie în fluieratul păsăresc. De
aceea chiar de trebăluia pe acasă sau mergea prin sat nu se putea lăsa de
șuierat frumos. Sătenii au observat această „îndeletnicire” mai puțin
neobișnuită a lui, iar din melodia fluierată ce imita ciocârlia, ca să o
relateze oral, ei puteau desprinde doar
expresia „șfichi-șfichi”, care spusă repede se asemănă cu un fluierat. Și deja
îl cunoșteau de departe pe fluierat, chiar de mergea pe drum sau cu carul la
deal, trilul său mergea cu mult înaintea sa, fiindu-i cartea de vizită:
-
- Vine Vasile „Șfichi”! exclamau ei când auzeau șuieratul bunelului.
Alexandru Platon(bunelul meu pe linia mamei) zis și „Lixandru Scânteie”,
născut în 1929 în familia lui Trifan și
Fevronia Platon, familie simplă de țărani cu mulți copii.
S-a căsătorit cu Domnica(Domnuța) Ermurache prin 1946-1948. Și-a zidit o casă cum zic
moldovenii cu mâna lui: cu verandă din lemn gravat, cu horboțică la streșină
făcută manual, cu uluce, beci în coasta vacii și fântână … fântână în beci ca
să fie apa mai rece și mai proaspătă.
Comunist în sensul bun al cuvântului(dacă există așa ceva),nu
cu acte sau omul sistemului ci un adept al verticalității și egalității totale.
Sătenii îl cunoșteau ca старший охранник(paznicul principal al colhozului)
sarcina principală a căruia era paza bunurilor, activelor materiale, roadei de
pe dealurile colhozului, implementarea protecției și ordinii publice pe întreg teritoriul
satului. Umbla ziua și noaptea cu brișca cu un cal, cu arma la el și păzea
lanurile colhozului și doamne ferește să fi prins pe cineva la furat. Și ce
este important că nu conta dacă îi ești nepot, văr sau rudă – toți erau egali
în fața lui. Pentru un sac de porumb furat, puteai să te alegi cu o bătaie bună
cu biciușca.
Și foarte avan și năprasnic era la mânie. Se aprindea
repede.
Domnica Ermurache(1932-2002) povestea cum rareori el stătea
cu pușca descărcată. Chiar și în casă: o ținea sub laiță să fie gata de
plecare, gata de orice. Da așa de avan și năprasnic era că odată certându-se cu
soția cam pe care perete de pus covorul nou(raritate și bogăție mare pentru
acele vremuri), și deoarece Ea, femeia, nu era de acord cu argumentele lui, a
pus mâna pe armă și a descărcat-o de câteva ori în covorul nou-nouț de pe
perete făcându-l ferfeniță.
- - Iaca amu îi numai bun de pus pe perete, a
exclamat el după ce s-a împrăștiat fumul și mirosul de praf de pușcă, hai ia-l
de aici că amuș o să sară și scânteile din el… nu numai ițele…
- -Offf…. Bunătate de covor ai stricat… Scântei! Tu
ești Scânteie!ia reproșat bunica
De aici și porecla Scânteie…Licsandru Scânteie.
Valeriu Cabaniuc, zis și „Chirică”
CHIRICĂ(DEX)numele popular al sfântului Chiril, serbat la 18
Ianuarie. Se mai zice că este un Sfânt ce ține dracii de păr. Deseori unui copil năzbâtios îl întrebau în glumă dacă nu cumva este botezat de sfântul Chirică Șchiopu, care ține dracii de
păr;
CHIRIC figurat: Copil vioi și neastâmpărat.
Porecla de „Chirică” Valeriu și-a dobândit-o singur, adică „și-a făcut-o cu mâna lui”, cum zic moldovenii. Iar cel ce l-a poreclit astfel a
fost însuși bunelul lui – moș Xenofon Cabaniuc.
Moș Xenofon, fiind deja în vârstă, avea meșterită colibă în
grădinile din apropierea satului, pe care le lucra cu mare drag. Avea moșneagul
acolo de toate: și soiuri de poamă alese, și harbuji, și cireșe …. Mai în scurt
tot anul la-mprejur era de muncă, era de cules și desigur era ce și de păzit.
Așa că moșneagul era mai tot timpul acolo, la păzit, cu pușca. Fiind om bun la
suflet, nepoții se lipeau de el și mergeau des la grădina lui, iar bunelul îi
îndulcea cu cele mai coapte și mustoase fructe. Cel mai des „trăgea cu
piciorul” pe la grădina moșului, Valerică – cel mai zbânțuit și năzbîtios nepot
a lui.
Și iată că într-o zi, mai după masă, băiatul poposi la
grădina bunelului. Bunelul bucuros de nepot, hai să-l servească cu niște cireșe
coapte. Și deoarece pe poale deja nu mai erau, iar bunelul nu ia dat voie să
urce în copac nepotului, s-a urcat singur să culeagă cu grijă. Nepotul a rămas
jos în așteptarea gustării. Și deoarece era din cei ce nu stau nici o clipă
fără treabă, a început a studia coliba bunelului, dând de pușca încărcată de
sub pat. A luat-o, a ieșit cu ea afară și vrând să se joace un pic, din greșeală
a apăsat pe trăgaci. A urmat un foc, alicele zburând pe lângă moș Xenofon, iar din bubuitura de
la câțiva metri moșneagul mai nu a căzut din copac:
- -Tifu ducă-se pe pustii! Sfinte Chirică …ai
scăpat dracii, exclamă moșneagul neînțelegând ce a fost asta.
După ce a coborât repede și a văzut arma jos și nepotul fugind
de spaimă, a zis:
- - He tuț¢Chirică
a cui te are….tu erai nepoate
Și iaca așa nepotul s-a pricopsit cu porecla unui sfânt de
năzbîtios ce era.
