Prispa, pridvorul, tinda sau veranda sunt cele mai îndrăgite elemente arhitecturale ale caselor tradiționale vechi moldovenești. Nu poți trece fără emoții pe lângă o căsuță bătrânească cu prispă sau pridvor. Te cucerește din prima și rămâi vrăjit întotdeauna de simplețea și armonia linilor, albeața pereților văruiți, „horboțica” din lemn de la streașina casei. Dimensiunile acestor case sunt optime pentru traiul unei generații, iar ferestrele lor mici privesc ademenindu-te într-o altă lume. Și e nevoie doar să pășești pragul porții că deja începi să auzi vocile zglobii ale copiilor ce altă data umpleau ogrăzile, mirosul pâinii proaspăt coapte și sunetul ciocanului de gospodar ce meșterește ceva prin ogradă. Multe ar putea povesti aceste căsuțe…
Am numărat în Izbiște, sat cu o istorie de peste 560
de ani, cam 30 de căsuțe tradiționale, căsuțe
de altădată care pe zi ce trece
îmbătrânesc tot mai mult și sunt pe cale de dispariție, din ele doar câteva
sunt în stare bună, și mai puține sunt locuibile. Am hotărât să scriu despre
câteva din ele, cât încă ne privesc cu ferestrele lor triste.
Cum se construiau în trecut astfel de căsuțe? Evident
că cu grijă ca după un ritual întreg, la fel cum făceau orice muncă gospodarii
de altă dată.
În primul rând totul începea de la alegerea locului
pentru casă - ales cu grijă ca să fie în apropiere de apă potabilă, izvoare și
fântâni, să nu fie pe culmi ridicate ca să nu te rupă vântul iernile geroase și
desigur să fie în fața soarelui casă te lipești de perete și să simți căldura
soarelui.. De aceea cele mai multe din casele vechi și în general vatra satului
s-a întins de-a lungul râulețului de altă data din localitate și în apropiere
de izvoarele bogate în apă. Și cel mai important într-o familie cu mulți copii,
regula de aur era ca mezinul să rămână în casa părintească sau să-și
construiască propria casă în ograda părinților ca să aibă cine avea grijă de
bătrânețile lor.
Construcția casei începea cu sfințitul locului, iar
în temelia casei, la primul rând de piatră clădit, se zidea în perete o candela
aprinsă și o stiblă de busuioc ca să vegheze mereu lumina credinței în acea
casă.
Poziția și locul casei în ogradă era la fel primordială.
Era important ca casa să fie mai în spatele ogrăzii, ca să nu fie răscolită de
privirile multor drumeți curioși, iar până la poartă să fie un drumeț, potecă
umbrită din părți și deasupra de vița de vie. „Balcon” cum îi mai zic sătenii.
Iar însăși casa numaidecât trebuia să fie cu fața la amiază, iar dormitorul sau
odaia de locuit mai bine zis, trebuia să fie la răsărit, ca primele raze ale
soarelui să servească drept ceasornic pentru stăpâni. Știau rostul în toate
buneii noștri.
Cel mai important element al construcției era
fundamentul casei: săpat în jos cam de jumate de metru și aranjat cu pietre
bine cioplite aduse cu carele și căruțele, tocmai din Șăbana, o mica carieră
locală de piatră aflată cam la vreo 4-5 km de sat, în masivul de pădure
Măsărău.
Materialele de construcție pentru pereți erau și ele
cam aceleași pentru fiecare familie. Principalul material de construcție era desigur
argila sau chiar pământul din ogradă. Rareori casele erau construite din
piatră, ceea ce vorbea despre statutul gospodarului. Însă cel mai des din
lampaci din lut sau pământ în două cu paie.
Construcția propriu zisă începea cu o clacă cu
„neamurile” pentru a face lampaci din „călcătura” de lut și paie pregătite din
timp. Lutul se „călca” neapărat cu calul sau vitele, ca copita sub greutatea
animalului să ajungă până la fund. Lutul deja amestecat cu paie trebuia lăsat
cam o săptămână, ca paiele să putrezească un pic și să se înmoaie ca să nu
înghimpe când avea să fie lucrat manual.
O altă metodă
de construcție era - „în valcă”, adică umplerea
și mutarea treptată scândurilor ce
serveau drept fețe pentru pereți, cu lut și „din când în când” câte o piatră. Casele
inițial erau acoperite cu stuh, rareori cu oale roșii prea scumpe pentru multe
familii de țărani. Pe urmă pe la mijlocul sec XX, se acopereau cu oale sure din
ciment, care se turnau în colhozul de pe atunci, ca până în final mai toți să treacă
la foi de ardezie mai ieftină , accesibilă și ușor la montare.
Ferestrele, ușile dar și numeroasele elemente
decorative din lemn, erau făurite de numeroșii meșterii locali, ca de
exemplu:Vatavu Tudor, Chetrean Grigore, Chetrean Feodosie, Rotari Anatolie,
Stanila Alexei, Ermurache Ștefan etc.
Câteva din aceste perle arhitecturale, căsuțe de cel
puțin un secol vechime, care s-au păstrat bine le puteți admira și astăzi în
Izbiște.
Spre exemplu casa regretatului
Petru Cebotari, născut în 1918, casă construită prin anii 1890, încă de către
Grigore Cibotari, tatăl său. Casa în care au trăit trei generații: tată, fiu și
nepotul Alexei Cebotari, decedat timpuriu.
 |
| Familia lui Cebotari Petru în fața casei, foto 1959 |
 |
| Cebotari Fevronia, moștenitoarea Casei Cebotari, foto prezent |
„Socrul meu a fost muzicant, la fel și tatăl său și
soțul meu – toți erau trompetiști, dar casa și-au construit-o singuri. Doar la
pridvor au adus un pietrar din Mașcăuți, la fel și piatra moale, calcaroasă de
cioplit, de acolo au aduso. E făcută din lampaci de țărână cu paie, dar încă
mai ține și azi după cum vedeți, ne mărturisește Fevronia Cebotari, stăpâna
casei. Noi, ai casei îi spunem mai în glumă mai în serios „casă muzeu”, dar am
locuit o vreme chiar în ea, până soțul nu a ridicat o casă alături, mai modernă și mai
încăpătoare.
 |
| Elemente decorative casa Cebotari Fevronia |
O altă casă din centrul satului este casa construită de Xenofon Cabaniuc, născut în 1878. Fiind mai înstărit,cu pământuri pe moșia satului, a construit casă mare cu beci sub ea, acoperită cu oale roșii românești, cu pridvorul făcut la comandă de meșteri din Trebujeni. Crescând doar unul singur la părinți, Xenofont Cabaniuc, însă și-a făcut o casă mare, încăpătoare, deoarece a avut împreună cu soția Lucheria(Kira) tocmai 13 copii! Casa a fost locuită până în anii 2000, când mezinul familiei Cabaniuc a plecat în lumea celor drepți, iar nepoții s-au împrăștiat în lume.
 |
| Pridvorul casei Cabaniuc Xenofont, foto prezent |
 |
| Familia lui Xenofont și Lucheria(Chira) Cabaniuc (colțul drepta de jos) |
 |
| Elemente decorative casa Cabaniuc |
Într-un loc foarte pitoresc, mahalaua numită Salcânei și-a făcut casa și Sprincean Mitrofan Filip a.n 1894, socrul Anei Sprincean, născută în 1940, proprietara casei în prezent.
 |
| Casa lui Sprincean Mitrofan, construită în 1916. Foto prezent |
 |
| Elemente decorative casa Sprincean |
„Casa a fost construită în anul 1916, clădită în
valcă, adică lut cu pietre. Inițial a fost acoperită cu șindrilă din lemn, ca
mai apoi prin anii 1950, să fie
acoperită cu oale sure din ciment, făcute în colhoz, povestește mătușa Ana.
Coloanele, piatra și ornamentul pridvorului au fost aduse de la Mașcăuți, la
fel și meșterii care au sculptat în piatră au fost de acolo. Foarte bun loc de
casă și-a ales tata-socru Mitrofan: dosit de vânturi, lângă pădure, departe de
centrul satului. De aceea a rămas fără stricăciune în timpul războiului, cât am
fost evacuați. Pitorească mahala…în prezent rămasă pustie pe jumate…
O altă casă, dar deja locuită până în prezent este
casa familiei Cebotari Ghenadie și Vergilia, casă veche la fel de peste un
secol, dar exact de cine și când a fost construită nu au cunoștință. Cunosc,
doar că a fost procurată prin anii 1950,
de către bunelul lor, moș Cebotari Mihail.
 |
| Mihail și Eudochia Cebotari în ograda casei lor. cu fiul Ion petrecându-l la armată(foto 1967) |
 |
| Casa familie Cebotari Ghenadie(foto prezent) |
Case vechi, cu pridvoare cioplite în piatră mai sunt
încă multe în Izbiște. Din ele putem menționa: casa Cozma Ermurache, casa
Vatavu Pelagheia; casa Verdeș Profira, Casa Vladimir Stănilă, casa Stănilă
Chirilă, casa Vatavu Tudor etc.
Alexandru Rusu
