În „Lectura Central” se numără bobocii!

Spre finalul programului Național „Lectura Cenral” vreau să „număr bobocii” și să evidențiez câțiva cititori eroi” din biblioteca mea și cărțile lor „eroine”. De fapt bobocii sunt deja numărați, grație catalogului electronic și deservirea utilizatorilor conform acestui fișier simplu, executat în Excel.

Așadar în primele 9 luni ale anului 2019:

 - La capitolul cel mai activ cititor din rândul maturilor, întâietatea o deține domnul Chetrean Gavril Dumitru, născut în 1941, cu circa 40 de cărți împrumutate de la Biblioteca Izbişte;

 - La capitolul cel mai activ cititor cu vârsta de până la 16 ani, întâietatea o deține  Valeria Jenerenco, elevă cl.IX-a  Gimnaziul Izbiște cu circa 44 de cărți împrumutate;

 - Poziția a doua o deține Carolina Verdes, elevă clVI-a,Gimnaziul Izbiște, cu circa 24 de cărți împrumutate;

 - Poziția a treia, totodată întâietatea printre citorii claselor primare este deținută de Măntăluță Angela Mihail, cu 21 de cărți împrumutate de la bibliotecă;

La capitolul cele mai citite cărți în 9 luni ale anului 2019 menționăm:

Locul -  ”Drumul Către libertate” de Yesomny Park, cu 28 de împrumuturi;

Locul II - Gironimo Stilton cu „Banda motanului”, citită de circa 24 utilizatori, mai bine spus de copii.

Locul III - a revenit cărților„Izbiște - satul izvoarelor” de Eduard Gherciu, monografia satului natal a fost solicitată de 23 ori; și „Amintiri din viitor” de Andreea Russo, solicitată le fel de 23 de cititori.

Mai menționăm cărțile: „Jurnalul unui puști”Kinney Jeff(22 de solicitări); Russo Andreea”Fata cu vise alb-negru” și „Acolo ubde femeile sunt regi” de Watson Christine, ambele solicitate de 21 ori.

La bibliotecă în primele 8 luni ale anului s-au înscris circa 422 de utilizatori, dintre care 241 sunt copii, au efectuat circa 4608 de vizite la bibliotecă solicitând circa 3336 documente, dintre care cărți 2889.

Cam așa e cu număratul bobocilor...
Spor la lectură, dragii mei!

Paralela 38...

Cărțile marchează sorți, creează oameni...cărțile eliberează popoare...

Este greu de crezut că în viața unui om să nu existe o carte care l-a marcat, l-a făcut să se oprească puțin și să mediteze asupra vieții lui, existența, lupta și tot ceea ce înseamnă veșnicie,materialism,vise…

Ba mai mult – eu cred că la fiecare etapă a vieții este câte o carte care ne impresionează astfel încât o citim și o răscitim de nenumărate ori pe parcursul vieții, de parcă am căuta să simțim la nesfârșit acel fior care te-a cucerit când ai înțeles mesajul profund al cărții, mesaj care a fost doar pentru tine, mesaj pe care alții nu l-au înțeles sau l-au înțeles în felul lor. Dacă ai găsit un om pe care l-a marcat aceeași carte și ți-a completat gândurile, atunci bucură-te – nu ești singur. Dacă nu ai găsit pe nimeni, atunci bucură-te și mai mult - înseamnă că ești unic pe Terra!

Prima carte care m-a marcat, de fapt e și prima carte pe care am citito a fost „Ariciul în ceață” de Serghei Cozlov. Am citit cred în copilărie această carte de mai mult de 100 de ori, și pe câte eram eu de copil pe atât de mature erau întrebările pe care mi le-am dat după lectură. Adică eram și eu ca „un arici în ceață”, iar fraza dialogului dintre cei doi prieteni, ursulețul și ariciul:

 -Încearcă să-ți imaginezi că eu nu exist, în general, înțelegi?...m-a făcut să sar ca ars de pe cuptorul bunicii și să mă întreb singur pe mine: „Cum ar fi dacă eu nu aș fi…sau cum ar fi fost dacă eu nu eram???” Știu, e o întrebare cam ciudată pentru un băiețel de 6 ani, mai ales când încerci să pătrunzi imaginar într-o lume în care tu nu ești. E ca și cum ai încerca să privești Universul  dintr-o parte….

Cartea care mi-a marcat adolescența a fost „Galopul cailor de lut” de regretatul Victor Dumbrăveanu, mai bine zis acest „galop” e jurnalul unui adolescent sau „caietul de confesiuni a lui Marin A cu toate frământările și relațiile celei mai zbuciumate perioade ale vieții. Am început să-mi fac notițe despre viața mea și chiar mult timp am dus „jurnalul meu de bord” și visam că într-o zi îl voi face public ca și eroul meu – Marin A. … dar la un timp meandrele vieții au fost atât întortocheate, încât unele „confesiuni” proprii mă strădui nici să nu le rostesc  în gândul rugăciunii,  nemaivorbind să le fac ca cineva să se întrebe de e posibil să fi fost așa.

Tinerețea mi-a fost marcată de cronicarul istoric de înaltă aventură, neobositul -  Alexandre Dumas père, prin opera sa „Contele de Monte Cristo”. Viața lui Edmond Dantes, m-a făcut să nu dau nici un ban pe relațiile dintre oameni, naivul de mine, la acea vreme, a lumii ideale. Câteodată mă urăsc că am citit acea carte…reflecțiile căreia m-au făcut să nu am încredere în nimeni, iar frica de o „hârtie albă și un stilou”, arma trădării prin denunțul mârșav a tânărului căpitan, e și azi mai actuală ca oricând. Merecdes…frumoasa catalană … dragostea ei a durat doar 6 luni, cam atât trebuie să te încrezi și azi în acest sentiment. Dar nu e bine fără rău și rău fără bine: în viața fiecăruia dintre noi apare la un moment dat un „abate Faria”, pentru a evada de însă-și noi și de a ne metamorfoza pentru a face dreptate, răzbuna, pedepsi și de ce nu răsplăti un prieten adevărat…dacă mai sunt din ei și reali. Eu încă îl aștept pe „abatele” meu să mă scoată din „ceață”.

Cartea lecturată pe nerăsuflate , și care pot spune că mi-a marcat maturitatea este „Drumul către libertate” de Yeonmi Park.  Acest „drum” – reprezintă autobiografia unei refugiate din Coreea de Nord. Geografic vorbind este vorba despre câteva ore de drum, două- trei sute de kilometri pentru a ajunge dintr-o Coree în alta, dar de fapt pentru tânăra Yeonmi s-a transformat într-o evadare de mii de kilometri: prin China, deșertul Gobi, capitala Mongoliei, ca în sfârșit să fie liberă. Nici nu mai amintesc despre cele trăite în acest lung drum al libertății.

Nu! Nu mă gândeam atunci la „norocul” meu de a mă naște într-o țară democratică, că nu știu de foame, persecuții etc. Mă întrebam ce trebuie să facem noi, moldovenii, pentru a fi într-adevăr liberi? Nu avem de trecut nici o „paralelă 38”(linia de marcaj, hotarul de aproape șapte decenii  dintre Coreea de Nord și Coreea de Sud)pentru a fi liberi la noi acasă.

Unicul lucru ce trebuie să-l facem este să citim. Să citim despre cine suntem , cine au fost strămoșii noștri, de unde venim, încotro mergem…. Să citim despre lupta multor popoare în drumul lor către libertate … libertate în adevăratul sens al cuvântului.

Cartea este o armă puternică, singura armă care cucerind, eliberează.

Citiți pentru a fi liberi!

Don Quijote fantasticul!

Sfârșit de vacanță.

În bibliotecă intră trei adolescente, cititoare a bibliotecii. Returnează cărțile citite și încep a explora rafturile în căutarea altor cărți pentru lectură. 

Că doar e august! E augustul în care nu e nici o zi fără gândul la carte!

Fetele cunosc bine biblioteca, știu unde se află fiecare gen de literatură, accesul la fondul  de carte e liber,  așa că nu intervin. Cred că își vor alege câte un roman două de dragoste sau ceva de viață. Sunt  numai bune de citit în vacanță. Dar după ceva timp de căutare, fetele sunt în încurcătură.

„Numai să nu-mi ceară sfatul – mă gândesc eu, fiindcă întotdeauna dau greș atunci când recomand cărți pentru lectură adolescenților, mai ales pentru fete - că ele au gusturi prea fine sau prea rebele…

Dar, vorba ceea: ”De ce ți-e frică de aia nu scapi !”:

- Domnul bibliotecar recomandați-ne vă rugăm  niște romane de aventură, peripeții, mistică...

- Hmmm… v-aș putea recomanda câteva romane de aventură din clasicii universali, dar îmi e frică să nu vă pară prea „băiețești”…

- Nu...nu! Nu vă faceți griji - tocmai de astea și căutăm: un final de vacanță cât mai „băiețesc”!

- OK! Înțeles! Atunci vă sugerez să citiți „Stăpânul inelelor”, de J.R.R. Tolkien, „Douăzeci de mii de leghe sub mări”, de Jules Verne. „Don Quijote de la Mancha” de  Miguel de Cervantes, „Simbolul pierdut”de Dan Brown, aproape tot de Al. Dumas tatăl...

- O nu! Noi vrem ceva gen „Prințul Fractal”, „Agentul Cormac”,„Pământul lung” sau continuarea la „Mila 2.0”...

- Păi asta e fantastică pură!

- Hmmm... pentru noi „Don Quijote” e fantastică pură... da așa despre oameni androizi, lumi paralele etc., - e ceva normal.

Daaaa….mă scarpin eu la ceafă: nebănuite sunt preferințele pentru lectură și pe cât de reală pe atât e de și fantastică lumea cărților!

August - un sfârșit de vacanță fantastic!

Tinerețe fără bătrânețe și carte fără de moarte…

Margareta Bobeico, fostă profesoară,
e unul din cei mai activi cititori vârstnici.

"Intr-o zi vei fi indeajuns de batran pentru a incepe din nou sa citesti basme."

C.S. Lewis

Bătrânii…Enigmaticii și cuminții noștri bătrâni…

Când intră pe ușa bibliotecii, se schimbă totul: timpul se oprește pe loc. Lăs orice activitate și sunt ochi și urechi la tot ce spun, la tot ce doresc și mai ales la tot ce vor să citească.

Cel mai mult îmi place să-i admir cum își aleg cărțile pentru lectură. Atent, cumpătat, pipăind, răsfoind fiecare carte. Câteodată am impresia că vor să le simtă și mirosul. Se opresc la câte o pagină citesc un fragment, meditează, răsfoiesc mai departe, citesc alt fragment, o închid cu grijă, o pun alături. Din vreo 10-12 cărți selectate, pun deoparte vreo 2-3. Nu se grăbesc deloc: alegerea cărții pentru lectură pentru ei nu este un proces ci mai degrabă un ritual în care trebuie evidențiată fiecare mișcare. Aleg în așa fel de parcă de conținutul și tematica cărții pe care urmează să o citească depinde viața lor de mai departe. Poate o fi așa…da poate ei mai caută în cărți viața de odinioară? La final se uită cu jale la brațul de cărți rămas pe masă. Eu le propun să ia mai multe cărți, ei refuză politicos:

-          Îmi ajung…și apoi voi veni mai des la bibliotecă, îmi place aici. Aș citi aici dar parcă incomodez. Și încă ceva: cartea trebuie să stea în bibliotecă, dacă întreabă cineva de ea?

…Interesantă abordare, până mă și sfiesc să răspund ca să nu dau greș la mersul gândurilor.

Alteori  încerc să le propun câte o carte să o citească:

-      Ştii dragul moşului viaţa s-a schimbat,este mai greu de trăit, şi cărţile de acum nu prea le înţeleg, dar aş vreau să citesc o carte care am citit-o de mai multe ori în tinereţe:”Pămînt desţelinit” de M. Şolohov,dar nu cred că este în bibliotecă,este veche tare”- la care eu rapid î-i ofer cartea: 

-      Ţine nea Costache, această carte va pleca din bibliotecă odată cu plecarea „ultimului mohican” din generaţia care s-a născut într-un  sistem şi încearcă să supravieţuiască în alt sistem.

Am un cititor care în fiecare an printre alte cărți citește una și aceeași carte: «Вечный зов» de Anatolii Ivanov, chiar am fost curios și am întrebat ce a găsit interesant în acea carte de o citește a câta oară?

-               -  Ehe….citeșteo și tu și o să vezi cum au trâit, iubit, urât  și creat oamenii, totodată supraviețuind unei revoluții și trecând prin două războaie, mi-a răspuns nea Nichita.

Da și într-adevăr, răsfoind am dat de un fragment și am îțeles de ce totuși e „Veșnica chemare„ la care răspunde bătrânelul meu: „….зло существует вековечно, оно очень цепкое, оно пустило длинные корни, и борьба с ним будет еще долгой, упорной и жестокой. Она будет кропотливой. Будут еще, может быть, и войны, страшные и разрушительные, во всяком случае - намного страшнее и разрушительнее.Но в конце концов победит добро, потому что в этом именно и суть и смысл жизни.”

Mătușa Alexandra, vine întotdeauna cu un bilețel, sau trimite pe cineva. În bilețel e scris titlurile și autorii și întotdeauna sunt curios ce e scris acolo, fiindcă întotdeauna solicită cărți de care chiar nu prea am auzit, spre regretul și rușinea mea.

      -   De unde te inspiri, mătușă Alexandra?

-                   --  N-o că n-o să-ți spun! N-o că n-o să mă crezi. De la Radio Moldova! În lumea internetului și televiziunii sunt o ascultătoare fidelă a radioului.

Așa și nu am făcut încă rost de recenta ei solicitare: „La cântatul cocoșilor” de Ana Lupan și „Pelinul, iarba văduvei” de Lidia Mișcenko.

Doamna Margareta Bobeico(în fotografie), fostă profesoară, e unul din cei mai activi cititori vârstnici. Iubește să citească doar cărți apărute recent și este o pasionată a romanelor detective. Când îi propun vreun detectiv mă avertizează îndată:

-                  --  Numai să nu fie de Agatha Christie, că le știu pe de rost deja!

Le cunosc la toți preferințele: bătrânica Vera iubește să citească povești, cel mai mult se bucură când împrumută din colecția veche povești populare maghiare, engleze, indiene etc.; nea Simion îi place să citească despre război; lui nea Nichita îi plac poeziile și literatura scriitorilor clasici ruși; moș Vasile adoră cărțile lui Nicolae Esinenco, d-lui Gavril îi place politica și geografia, ș.a.

Bătrânii…Enigmaticii și cuminții noștri bătrâni…

Cei ce au rămas tineri în suflet și sunt o carte ce trebuie citită măcar din când în când. Cele mai multe lecții de viață le poți împrumuta de la ei. Ador să stau la taifas cu „mohicanii” de altă dată. De nenumărate ori am rescris istoria ascultându-i, istoria pe care nu o veți găsi în manuale.

Viața nu a fost cruntă cu ei, viața e cruntă cu noi, generațiile actuale…  așa consideră Ei. Și cine știe poate chiar au dreptate.

Războiul de după război a ostașilor necunoscuți...

 „Când omenirea va uita acest război,
 imediat va începe altul”

„Mormântul soldaților necunoscuți” cu monumentul în vârful căruia era o stea.
Aici izbiștenii sărbătoreau 9 mai cam de prin 1969 până în 1985

Primăvara, anii 70 ai secolului trecut, elevi cu flori, profesori, veterani de război, săteni participă la marșul dedicat celui de-al II-lea război mondial, sau Marelui Război pentru Apărarea Patriei cum i se mai spunea atunci. Marșul, cu strigăte de „Ura! Ura! Ura!”,pornea din fața școlii vechi, mai târziu din fața școlii noi construite în 1973. Coloana solemnă defila pe șosea pe lângă magazinele din vale, apoi cotea la deal pe drumul ce duce spre cimitirul vechi, la Gherciu, cum îi mai zic sătenii. Acolo în colțul dinspre asfințit, vreo 3 metri de la gard, se afla mormântul soldaților necunoscuți: un obelisc cam de vreo 1,5 m, având o stea în vârf. Mormântul era îngrădit cu un gărducean mic din lemn, vopsit în alb.

Aici izbiștenii la acest monument, au sărbătorit multe decenii la rând încheierea celui mai sângeros război din istoria omenirii… Aici, la acest mormânt, care de altfel se afla printre crucile multor săteni decedați din 1900 până în acele timpuri, sărbătorea ziua de 9 mai. Istoria acestui obelisc este destul de încurcată și greu de stabilit circumstanțele în care a fost luată hotărârea de a cinsti memoria eroilor anume aici, la acest mormânt. Cei mai vârstnici, martori ai acelor timpuri, au păreri diferite, dar adevărul poate fi doar unul. Am încercat să dezghioc această istorie, stabilind unele circumstanțe: de ce se numea mormântul soldaților necunoscuți și de ce unii consăteni evitau să vorbească despre această istorie.

Elevii școlii medii din Izbiște la arada de 9 mai, anii 1975

Se spunea că aici sunt îngropați doi ostași sovietici necunoscuți , parașutiști, cercetași probabil găsiți ciuruiți de gloanțe și atârnați în copaci, prin vara anului 1944. Au fost găsiți în pădurea Măsărăului, de către  pădurarul de atunci, Cozma Ermurache și îngropați aici în cimitirul sătesc. Probabil de la aceste mărturii s-a și luat hotărârea ca să fie înălțat acest mic obelisc, și de a se sărbători Ziua Victoriei, anume aici. Până la această hotărâre, izbiștenii mergeau să depună flori la monumentul din satul vecin - Cruglic, deoarece împreună cu Ohrincea, Cruglic și Izbiște formau gospodăria colectivă (colhozul) „Kotovschi”, iar paradele erau comune cu punctul final de la monumentul din spatele primăriei actuale care era în cinstea mamelor ce își plâng feciorii, „Скорбящчая мать”

Cu destrămarea colhozului comun cu Cruglic și Ohrincea, în 1969, s-a luat hotărârea să fie organizate parade separate, și atunci această istorie despre parașutiștii sovietici a ieșit la iveală, fiind luată hotărârea de a se înălța obeliscul și de a petrece sărbătoarea dedicată zilei de 9 mai anume aici. Mai mult de 15 ani, „Ziua Victoriei” a fost celebrată la acest obelisc.

Veteranii de război la parada de 9 mai.

În anii 1985, dat fiind faptul că cimitirul era prea strâmt și nu se putea defila printre crucile consătenilor(cu toate că obeliscul era în margine) s-a luat hotărârea de a se construi actualul Monument al Eroilor, pe care să fie inscripționate numele tuturor consătenilor căzuți în Cel de al Doilea Război Mondial. Construcția nu a durat așa de mult, așa că deja în 1986, la 9 mai, se planifica de a fi prima paradă cu punctul final în parcul Casei de Cultură, la monumentul recent edificat. Totul era gata: monumentul, aleea dintre castani ce ducea la monument era pavată, în fața memorialului era chiar și o stea care ardea simbolizând focul veșnic în memoria eroilor.

Monumentul Eroilor, edificat în anii 1985-1986
și un 9 mai din acele vremuri.

Rămânea un mic detaliu: Ce e de făcut cu vechiul monument? La Comitetul Raional al Partidului din acea perioadă, s-a luat hotărârea de a se deshuma rămășițele umane ale ostașilor sovietici  necunoscuți cu înhumarea lor ulterioară în fața memorialului din parc, pentru a încununa importanța evenimentului. Consăteanul nostru, Verdeș Zaharia, activând atunci în calitate de Secretar al Organizației Teritoriale de partid, a început pregătirile pentru deshumare, chiar special au fost asamblate două sicrie mici cam de vreo 60 pe 40 de centimetri, pentru oseminte. De deshumarea propriu zisă s-a ocupat Maros Vasile, care era pe atunci secretarul organizației locale de comsomoliști(organizație de tineret la acea vreme).

Deci, d-l Maros, având pe atunci 23 de ani, împreună cu încă câțiva tineri, au purces la deshumarea rămășițelor ostășești. Săpând, ei  într-adevăr au dat de oseminte umane, împreună cu resturi de îmbrăcăminte și diferite obiecte. Însă mare le-a fost uimirea să descopere că toate obiectele găsite acolo era de proveniență….germană, și nicidecum sovietică! Cureaua, lefturile de la pantaloni, încălțămintea și chiar un medalion ce îl purtau la gât ofițerii germani, cu datele personale gravate pe el  au fost ridicate de ei în acea zi. Plus la asta după spusele dumnealui au fost găsite și două pachete de țigări care sau păstrat de minune și chiar denumirea a fost posibil de descifrat: „Drezden”, o mare fabrică de tutun germană, care furniza produse de tutun pentru necesitățile soldaților germani.

Țigări germane produse de fabrica de tutun din Dresden în anii Războiului II Mondial
foto: pikabu.ru

Deci fiasco total: ostașii sovietici necunoscuți erau … nemți! Au fost trimise la raion toate artefactele găsite, iar de acolo a venit și planul de mai departe: obeliscul dezasamblat, totul de dat uitării, 9 mai de desfășurat în continuare la monumentul din parc.

 Interesantă istorie… Am încercat să mai caut ceva mărturii pentru a găsi adevărul despre ostașii îngropați și cum de s-a putut comite o așa eroare în timpul socialismului dezvoltat.

N-o să mă adâncesc în istoria Celui de-al Doilea Război Mondial  și rolul izbiștenilor sau a Izbiștei în general în această filă tristă de istorie, dar o să enumer unele mărturii culese de la consătenii mai în vârstă. În primul rând o să relatez despre faptul că Izbiște ca localitate a figurat pe harta războiului din vara 1941 până în august 1944, până la operația Iași-Chișinău. Conform relatărilor lui Nicanor Jenerenco și Gavril Chetreanu, reiese că trupele germane aveau întărituri în Șăbana și toată pădurea Măsărăului, iar în sat era improvizat punctul de conducere al trupelor germane, iar prin casele sătenilor trăiau soldați sau ofițeri germani, se aflau cantinele militare, depozite etc. Conform mărturiilor în pădurea de la Măsărău sau dus lupte prin anul 1944, trupurile multor nemți căzuți acolo erau aduse cu căruțele în sat, apoi îngropate în cimitirul satului, lângă gardul de lângă intrarea principală, de la „storojcă” la deal. Îi îngropau acolo fiindcă era în primul rând liber, adică nu erau mormintele consătenilor. Mărturii despre acest fapt sunt o mulțime: începând de la cele verbale povestite de Ion Chetreanu, Verdeș Zaharia,Anton Gașco. În zilele noastre în acel loc lângă gard,  sunt deja îngropați consăteni de ai noștri decedați în perioada postbelică, înmormântați fiindcă cimitirul era plin.

Cimitirul „La Gherciu” s.Izbiște și locurile locurile presupuselor morminte:
crucea -ostași germani, steaua galbenă- obeliscul, steaua albastră - loculdescris de Alexei Supceanu unde sunt îngropați parașutiștii sovietici. steaua lui david - locul unde chipuriel este îngropat lunetistul evreu căzut în 1941.

Iar bătrânii mai povestesc că în vremea secetei anii 1947-1948 copii se udau cu apă chemând ploaia, iar părinții le sugerau să meargă în cimitir să facă gropi mici anume sub gard unde știau că sunt îngropați oameni străini, pentru a chema ploaia de pe meleaguri străine.

Dr obeliscul dat nu era sub gard, și nici măcar în al doilea rând de morminte, ci era în rândul trei de la gard. Deci e un pic de mister de ce au fost îngropați nemți mai într-o parte.Să fi greșit locul sau nu au existat ostași sovietic căzuți pe melagurile izbiștene?

De fapt mai este o istorie despre un ostaș sovietic,lunetist, căzut  pe meleagurile izbiștene, căzut prin 1941 când sovieticii se retrăgeau. Și conform mărturiilor lui Alexandru Vozianu, născut în 1926, care încă nu era plecat pe front fiind flăcău la acea vreme, reiese că  a fost îngropat undeva mai la deal de „storojcă”.  Deci - cu mult mai la vale de obeliscul instalat prin anii 1970.

Alexandru Vozianu, cel care a relatat despre lunetistul sovietic căzut în 1941,
 îngropat undeva pe lângă „storojcă” 

Dar cea mai veridică și mai credibilă versiune despre ostașii necunoscuți o avem de la Supceanu Dumitru, fiul lui Supcean Alexei Petru,veteran de război, decedat în 2010. Născut în 1924, nea Alexei a fost înrolat în Armata Română, din 1942 până în 1944, după care a fugit acasă în Basarabia. Pe la începutul verii anului 1944, se apropia linia frontului și în pădurile de la Măsărău,Râșcova, Ivancea au fost desantați un grup de 7 parașutiști sovietici, care aveau misiunea de organizarea a rezistenței partizane în aceste păduri. Misiunea grupului de parașutiști parțial a eșuat: doi dintre ei aterizând cu mult mai la răsărit de locul stabilit, în apropiere de pozițiile nemților, fiind împușcați încă din aer, ceilalți și-au pierdut urma. Cei doi parașutiști sovietici au fost găsiți atârnați în copaci de către Cozma Ermurache pădurarul, și  aduși cu căruța în sat, iar aici, au fost îngropați de către Supcean Alexei și Pavel Chirivic(probabil după poreclă). Domnul Alexei așa și nu a reușit să arate fiului locul exact unde a îngropat cei doi parașutiști sovietici, dar din spusele lui au fost îngropați lângă gardul cimitirului, cam tot în rând cu nemții, undeva pe la jumătatea gardului de lângă storojcă. Și chiar ținea minte numele lor, fiindcă a văzut actele lor pe care le-a pus pe pieptul trupurilor neînsuflețite: pe unul îl chema Nohim(evreu de naționalitate), iar altul era Alexandru, Rusu după familie.  Această istorie a ieșit la iveală prin anii 2008 când mormântul unuia acești soldați a fost căutat prin intermediul emisiunii «Жди меня», de niște rude din Israel. Conform mărturiilor preotului Victor Gangan,  cei ce se interesau de soarta acestui soldat, aveau informație exactă că el au căzut în lupte, anume aici, pe teritoriul localității.

Dumitru Supceanu, fiul lui Supceanu Alexei, relatând mărturiile tatălui său,
despre locul înmormântării celor doi parașutiști sovietici

Probabil știind despre mormântul lor, a și fost luată hotărârea de a fi înălțat aici un mic obelisc în memoria lor, dar de ce el a fost amplasat cu mult mai la deal, rămâne o enigmă.

După sfârșitul războiului, prin 1946, germanii, având probabil vreun tratat cu sovieticii, au venit în localitate și au dezgropat rămășițele ostașilor nemți îngropați în cimitirul  „La Gherciu”. La dezgroparea lor au participat locuitori ai satului. Acest fapt l-am aflat tot de la Supceanu Dumitru, mărturii culese de la mama lui, Supceanu Nina, născută în 1924, care povestea că nemții au sosit prin mai ca să dezgroape osemintele camarazilor. În timpul lucrului sătenii își puneau liliac la nas, fiindcă mirosea urât.

Dar cred că nu iau dezgropat pe toți, în orice caz despre acești doi nemți de sub obelisc nu au știut. Plus la asta sunt mărturii despre faptul că săpând groapa unor consăteni, s-au găsit oseminte și obiecte ce aparțineau ostașilor nemți. Vladimir Rusu a relatat clar despre o astfel de „descoperire” în timp ce săpa groapa pentru înmormântarea unei rude, lîngă gardul cu pricina.

Această istorie nu are morală și nici sfârșit fericit…Am scris pentru generațiile tinere aceste mărturii ale unor consăteni, mărturii privind ororile războiului, iar noi încă mult timp vom simți consecințele acestor erori a acelor timpuri.

E un mijloc de cinstire a memoriei celor care au avut parte de cea mai cruntă moarte:dispăruți fără urme în avalanșa răzbiului..
E un mijloc de a ține minte...

Să ne rugăm de pace…

Despre educație, respect și relații umane ....pe înțelesul generațiilor moderne:

Frații Cabaniuc: Valera și Veaceslav

Anii 1970, școala veche de 8 clase din satul Izbiște, construită în anii 1937, director în acea perioadă era Verdeș Zaharia Pavel. tânăr specialist la conducerea instituției(din 1969 în această funcție). Clasele în acele timpuri erau numeroase, cu circa 35-40 elevi în ele. Iar în școală activa un colectiv profesoral foarte puternic, unul din cele mai puternice din raion și chiar republică.

Pe acea vreme băieții din clasele mari, erau deja bărbați adevărați, dezvoltați fizic din cauza greutăților vieții și lucrul fizic de la țară. Umblau toți cu frizuri mari, pletoși...fiindcă așa era la modă. Gen legendara formație engleză de muzică „Beatles”. Se socoteau maturi deja și „își mai permiteau” să facă câte o glumă, două la adresa tinerelor profesoare.Adică „mai șuguiau” cum se zice în popor, dar așa în limitele bunului simț. Unele din profesoarele tinere mai roșeau la complimentele „flăcăilor”, altele mergeau cu jalbe la directorul școlii.

Ca tânăr specialist, în școală a venit să activeze o profesoară pe nume Ludmila Iașciuc. Ea fiind domnișoară, proaspăt absolventă a universității, s-a adresat într-o zi plângând la directorul școlii din motive că are probleme cu clasele mari și anume băieții din clasa VIII-a, cu rugămintea ca directorul școlii să ia măsuri urgente.

Verdeș Zaharia Pavel, fiind și el tânăr, doar de un an în acestă funcție nu avea încă experiența vieții și pedagogică necesară de relații cu băieții din clasele mari, care se socoteau deja independenți.

Ce să facă? Pur și simplu o discuție nu era deajuns. O mustrare? Nu avea să-și facă efectul dorit...Să lasă totul așa, avea să-și piardă din autoritatea de director...Dilemă...

Atunci, tânărul director, merge direct în clasa cu pricina se uită atent la fiecare „flăcău” și știind că un lider neformal din acea clasă era elevul Valeriu Cabaniuc, îl chemă direct în cancelarie.Valeriu era unul din cei mai înalți din clasă, cu o frizură lungă, niște plete de toată frumusețea la acea vreme. Ajunși în cancelarie, directorul l-a rugat pe Valeriu să ia loc pe scaun, a cos din sertar o mașină manuală de tuns și doar atât a întrebat:

- Cu „ciupcic” sau fără? („cu ciupcic” era un fel de frizură pentru copiii mai mici, și consta în faptul că se lăsa un smoc de păr în frunte , iar restul se tundea chilug)

- Fără....a răspuns trist băiatul...și a stat cuminte până ce directorul nu l-a tuns chilug.

- Du-te în clasă și spune următorului să vină în cancelarie.

Și uite așa a tuns Verdeș Zaharia, directorul școlii din Izbiște, o clasă întreagă de băieți. Sigur că ei nu „s-au cumințit” chiar așa cum și-ar fi dorit directorul, dar în orice caz a fost o lecție de viață în care ei s-au comportat ca niște adevărați bărbați și și-au primit pedeapsa pe tăcute„bărbătește. Tânăra profesoară a înțeles câte ceva din relațiile umane și ia iertat, iar pe viitor nu mai reacționa la „glumele” lor ci le lua așa ca pe niște complimente făcute de niște bărbați adevărați.

Ce ține de tânărul director, el și-a întărit poziția de conducător al unei instituții, iar băieții frezați nu au purtat ură niciodată din cauza frizurilor stricate.

Morala?

Deja fiecare o ticluiește în felul său...

Dar eu personal aș fi vrut să trăiesc asemenea relații umane😉

Quo vadis domnilor bibliotecari? Mai sunteți pădurari?

        Îmi amintesc cu o oarecare nostalgie primii ani de muncă în Biblioteca Publică Izbiște…ani în care aveam fișa postului cu obligațiunile exacte stipulate în ea. Eram doar  eu, fondul de carte, activitățile culturale și Măria Sa – Cititorul. Da! Da! Anume cititorul și nu utilizatorul.

       Îmi amintesc primii pași prin lumea cărților: studierea CZU-ul, aranjarea și rearanjarea fondului de carte ca să corespundă întocmai recomandărilor. Am reclasificat unele cărți, am calculat valoarea totală a fondului de carte, am alcătuit cărți noi de inventar. Știam aproape la perfecție ce cuprinde fondul de puțin peste 9 000 de exemplare, orice compartiment, orice tip de literatură, autorii de carte, operele etc. Tabelele de autor, semnele de autor și cărei compartiment de literatură artistică îi aparține conform țării din care provine. Era pentru mine ceva nou și misterios, voiam să memorez totul. 
Și chiar de nu țineam minte autorul unei cărți, apoi știam exact ce culoare are cartea, dimensiunile ei și unde exact stă pe raft. Ajunsesem la așa performanțe că puteam să închid ochii, să merg direct spre raft și să pun mâna cu exactitate pe cartea solicitată. Și dacă este peste puterile unui bibliotecar să cunoască tematica fiecărei cărți, pentru a-i face o recomandare bună, totuși îmi făceam unele notițe din cuprinsul scurt al cărților sau din discuțiile cu cititorii care deja le citiseră. Lunar făceam inspecția fondului de carte rearanjând cărțile la locul lor, cele pe care unii cititorii le schimbau locul în căutarea unei cărți după ce le răsfoiau.

Adică eram ca un pădurar: cunoșteam la perfecție pădurea mea, cunoșteam orice poiană, orice potecă, orice arbore, știam unde  cad ghinzile din care vor crește stejari, vedeam cum crește pădurea… Cunoșteam toate izvoarele, toți ghioceii…cunoșteam orice firicel de iarbă. 

Astăzi, la aproape 7 ani de atunci, mi-am amintit cu tristețe de acea perioadă după o întâmplare recentă când un cititor fidel, care mi-a solicitat să-i împrumut toate operele gen comedie ce sunt în bibliotecă. Am mers intuitiv la compartimentul literatură română știind că n-o să dau greș dacă o să-l recomand pe I.L.Caragiale cu noaptea lui furtunoasă sau  scrisoarea pierdută. Apoi am luat de pe raft „Nunta lui Figaro” de Beaumarchais. Am mai recomandat și isprăvile lui Tartarin din Tarascon de Daudet. În acel moment cititorul meu mi-a solicitat pe lângă cele recomandate de mine și  opera „Divina comedie”, cu toate că ea nu are nimic comic în ea ci mai degrabă este un poem filosofic.  Am răspuns că este în bibliotecă dar nu-mi puteam aminti nicidecum autorul pentru a o găsi…știam că este un italian dar... Am căutat la 821.131.1, dar nu am găsit-o, hotărând să renunț la ea. Eu încă mă luptam cu memoria încercând să presupun un autor francez, dar aici, spre rușinea mea, a intervenit cititorul spunând că autorul este italianul Dante Alighieri.

Poate s-ar părea că e un fleac, o scăpare, dar pentru mine este o înfrângere totală, un pas enorm înapoi în ce privește deservirea cititorilor.

Și înțeleg că aceasta este plata pentru era tehnologică și epoca postmodernismului nesățios și stupid uneori. Înțeleg că aceasta este tributul plătit pentru conceptul unei biblioteci rurale moderne în care am devenit universali…fără prea mult timp pentru a fi bibliotecari. Recunosc că sunt un pic epuizat după perioada de activism, nesăbuit uneori,  pentru modernizarea ei….
Proiectele implementate, serviciile noi dezvoltate, promovarea în sursele informaționale, crearea și dezvoltarea blogurilor și site-urilor bibliotecii, parteneriatele și cluburile, lucrul asupra catalogului și evidenței electronice în bibliotecă etc.,etc…. astfel încât uneori îmi rămânea puțin timp pentru fondul de carte... adică pentru pădurea mea...

Totuși recunosc că a fost o perioadă extrem de rodnică și benefică pentru viitorul acestei instituții și prestigiul acestei meserii. Ziceam că eu personal prin avântul meu îmi aduc aportul la fortificarea uneia din cele mai vechi instituții. Alergam, căutam, modificam...nu conta nimic în afară de schimbare, trăgeam cu ochiul prin alte țări să văd dacă i-am ajuns din urmă ....  Am devenit vânători, exploratori călcând cu mult peste crângurile pădurii. 

 Scriu aceste rânduri, dar gândul îmi este la volumele din „Divina comedie” de Dante Aligheri…volume ce sunt pe masa de lucru…volume pe care totuși le-am găsit(cineva din cititori le-a mutat pe alt raf)…le-am găsit dar deja cititorul meu plecase fără ele. 

Și mă gândesc că mâine voi merge personal la el acasă să i le duc. Fiindcă indiferent dacă voi fi pădurar sau explorator, indiferent dacă este stipulat asta în fișa de post sau nu, eu cunosc și nu uit cum e să lucrez doar din plăcere, pentru a duce lumina cărții în sufletele oamenilor. Restul mai puțin contează...

Contează doar faptul că pe lângă tot ce se cheamă bibliotecă modernă, totuși cea mai mare satisfacție a noastră, a bibliotecarilor, rămâne a fi împrumutul de carte. Nu are margini bucuria noastră atunci când oamenii citesc.

Și nu poți lucra în bibliotecă fără entuziasm și dragoste nebună față de bibliotecă și carte... Dragoste de care m-am îmbolnăvit și eu...