Despre educație, respect și relații umane ....pe înțelesul generațiilor moderne:

Frații Cabaniuc: Valera și Veaceslav

Anii 1970, școala veche de 8 clase din satul Izbiște, construită în anii 1937, director în acea perioadă era Verdeș Zaharia Pavel. tânăr specialist la conducerea instituției(din 1969 în această funcție). Clasele în acele timpuri erau numeroase, cu circa 35-40 elevi în ele. Iar în școală activa un colectiv profesoral foarte puternic, unul din cele mai puternice din raion și chiar republică.

Pe acea vreme băieții din clasele mari, erau deja bărbați adevărați, dezvoltați fizic din cauza greutăților vieții și lucrul fizic de la țară. Umblau toți cu frizuri mari, pletoși...fiindcă așa era la modă. Gen legendara formație engleză de muzică „Beatles”. Se socoteau maturi deja și „își mai permiteau” să facă câte o glumă, două la adresa tinerelor profesoare.Adică „mai șuguiau” cum se zice în popor, dar așa în limitele bunului simț. Unele din profesoarele tinere mai roșeau la complimentele „flăcăilor”, altele mergeau cu jalbe la directorul școlii.

Ca tânăr specialist, în școală a venit să activeze o profesoară pe nume Ludmila Iașciuc. Ea fiind domnișoară, proaspăt absolventă a universității, s-a adresat într-o zi plângând la directorul școlii din motive că are probleme cu clasele mari și anume băieții din clasa VIII-a, cu rugămintea ca directorul școlii să ia măsuri urgente.

Verdeș Zaharia Pavel, fiind și el tânăr, doar de un an în acestă funcție nu avea încă experiența vieții și pedagogică necesară de relații cu băieții din clasele mari, care se socoteau deja independenți.

Ce să facă? Pur și simplu o discuție nu era deajuns. O mustrare? Nu avea să-și facă efectul dorit...Să lasă totul așa, avea să-și piardă din autoritatea de director...Dilemă...

Atunci, tânărul director, merge direct în clasa cu pricina se uită atent la fiecare „flăcău” și știind că un lider neformal din acea clasă era elevul Valeriu Cabaniuc, îl chemă direct în cancelarie.Valeriu era unul din cei mai înalți din clasă, cu o frizură lungă, niște plete de toată frumusețea la acea vreme. Ajunși în cancelarie, directorul l-a rugat pe Valeriu să ia loc pe scaun, a cos din sertar o mașină manuală de tuns și doar atât a întrebat:

- Cu „ciupcic” sau fără? („cu ciupcic” era un fel de frizură pentru copiii mai mici, și consta în faptul că se lăsa un smoc de păr în frunte , iar restul se tundea chilug)

- Fără....a răspuns trist băiatul...și a stat cuminte până ce directorul nu l-a tuns chilug.

- Du-te în clasă și spune următorului să vină în cancelarie.

Și uite așa a tuns Verdeș Zaharia, directorul școlii din Izbiște, o clasă întreagă de băieți. Sigur că ei nu „s-au cumințit” chiar așa cum și-ar fi dorit directorul, dar în orice caz a fost o lecție de viață în care ei s-au comportat ca niște adevărați bărbați și și-au primit pedeapsa pe tăcute„bărbătește. Tânăra profesoară a înțeles câte ceva din relațiile umane și ia iertat, iar pe viitor nu mai reacționa la „glumele” lor ci le lua așa ca pe niște complimente făcute de niște bărbați adevărați.

Ce ține de tânărul director, el și-a întărit poziția de conducător al unei instituții, iar băieții frezați nu au purtat ură niciodată din cauza frizurilor stricate.

Morala?

Deja fiecare o ticluiește în felul său...

Dar eu personal aș fi vrut să trăiesc asemenea relații umane😉

Quo vadis domnilor bibliotecari? Mai sunteți pădurari?

        Îmi amintesc cu o oarecare nostalgie primii ani de muncă în Biblioteca Publică Izbiște…ani în care aveam fișa postului cu obligațiunile exacte stipulate în ea. Eram doar  eu, fondul de carte, activitățile culturale și Măria Sa – Cititorul. Da! Da! Anume cititorul și nu utilizatorul.

       Îmi amintesc primii pași prin lumea cărților: studierea CZU-ul, aranjarea și rearanjarea fondului de carte ca să corespundă întocmai recomandărilor. Am reclasificat unele cărți, am calculat valoarea totală a fondului de carte, am alcătuit cărți noi de inventar. Știam aproape la perfecție ce cuprinde fondul de puțin peste 9 000 de exemplare, orice compartiment, orice tip de literatură, autorii de carte, operele etc. Tabelele de autor, semnele de autor și cărei compartiment de literatură artistică îi aparține conform țării din care provine. Era pentru mine ceva nou și misterios, voiam să memorez totul. 
Și chiar de nu țineam minte autorul unei cărți, apoi știam exact ce culoare are cartea, dimensiunile ei și unde exact stă pe raft. Ajunsesem la așa performanțe că puteam să închid ochii, să merg direct spre raft și să pun mâna cu exactitate pe cartea solicitată. Și dacă este peste puterile unui bibliotecar să cunoască tematica fiecărei cărți, pentru a-i face o recomandare bună, totuși îmi făceam unele notițe din cuprinsul scurt al cărților sau din discuțiile cu cititorii care deja le citiseră. Lunar făceam inspecția fondului de carte rearanjând cărțile la locul lor, cele pe care unii cititorii le schimbau locul în căutarea unei cărți după ce le răsfoiau.

Adică eram ca un pădurar: cunoșteam la perfecție pădurea mea, cunoșteam orice poiană, orice potecă, orice arbore, știam unde  cad ghinzile din care vor crește stejari, vedeam cum crește pădurea… Cunoșteam toate izvoarele, toți ghioceii…cunoșteam orice firicel de iarbă. 

Astăzi, la aproape 7 ani de atunci, mi-am amintit cu tristețe de acea perioadă după o întâmplare recentă când un cititor fidel, care mi-a solicitat să-i împrumut toate operele gen comedie ce sunt în bibliotecă. Am mers intuitiv la compartimentul literatură română știind că n-o să dau greș dacă o să-l recomand pe I.L.Caragiale cu noaptea lui furtunoasă sau  scrisoarea pierdută. Apoi am luat de pe raft „Nunta lui Figaro” de Beaumarchais. Am mai recomandat și isprăvile lui Tartarin din Tarascon de Daudet. În acel moment cititorul meu mi-a solicitat pe lângă cele recomandate de mine și  opera „Divina comedie”, cu toate că ea nu are nimic comic în ea ci mai degrabă este un poem filosofic.  Am răspuns că este în bibliotecă dar nu-mi puteam aminti nicidecum autorul pentru a o găsi…știam că este un italian dar... Am căutat la 821.131.1, dar nu am găsit-o, hotărând să renunț la ea. Eu încă mă luptam cu memoria încercând să presupun un autor francez, dar aici, spre rușinea mea, a intervenit cititorul spunând că autorul este italianul Dante Alighieri.

Poate s-ar părea că e un fleac, o scăpare, dar pentru mine este o înfrângere totală, un pas enorm înapoi în ce privește deservirea cititorilor.

Și înțeleg că aceasta este plata pentru era tehnologică și epoca postmodernismului nesățios și stupid uneori. Înțeleg că aceasta este tributul plătit pentru conceptul unei biblioteci rurale moderne în care am devenit universali…fără prea mult timp pentru a fi bibliotecari. Recunosc că sunt un pic epuizat după perioada de activism, nesăbuit uneori,  pentru modernizarea ei….
Proiectele implementate, serviciile noi dezvoltate, promovarea în sursele informaționale, crearea și dezvoltarea blogurilor și site-urilor bibliotecii, parteneriatele și cluburile, lucrul asupra catalogului și evidenței electronice în bibliotecă etc.,etc…. astfel încât uneori îmi rămânea puțin timp pentru fondul de carte... adică pentru pădurea mea...

Totuși recunosc că a fost o perioadă extrem de rodnică și benefică pentru viitorul acestei instituții și prestigiul acestei meserii. Ziceam că eu personal prin avântul meu îmi aduc aportul la fortificarea uneia din cele mai vechi instituții. Alergam, căutam, modificam...nu conta nimic în afară de schimbare, trăgeam cu ochiul prin alte țări să văd dacă i-am ajuns din urmă ....  Am devenit vânători, exploratori călcând cu mult peste crângurile pădurii. 

 Scriu aceste rânduri, dar gândul îmi este la volumele din „Divina comedie” de Dante Aligheri…volume ce sunt pe masa de lucru…volume pe care totuși le-am găsit(cineva din cititori le-a mutat pe alt raf)…le-am găsit dar deja cititorul meu plecase fără ele. 

Și mă gândesc că mâine voi merge personal la el acasă să i le duc. Fiindcă indiferent dacă voi fi pădurar sau explorator, indiferent dacă este stipulat asta în fișa de post sau nu, eu cunosc și nu uit cum e să lucrez doar din plăcere, pentru a duce lumina cărții în sufletele oamenilor. Restul mai puțin contează...

Contează doar faptul că pe lângă tot ce se cheamă bibliotecă modernă, totuși cea mai mare satisfacție a noastră, a bibliotecarilor, rămâne a fi împrumutul de carte. Nu are margini bucuria noastră atunci când oamenii citesc.

Și nu poți lucra în bibliotecă fără entuziasm și dragoste nebună față de bibliotecă și carte... Dragoste de care m-am îmbolnăvit și eu...

Japonia, moldovenii și lectura...

Nea Gavril Chetreanu…

Cu siguranță pot să-i atribui titlul de cel mai bun cititor al Bibliotecii Publice Izbiște. Anume CITITOR și nu utilizator fiindcă el întotdeauna vine la bibliotecă cu o geantă sau sacoșă pentru a lua următoarea partidă de cărți pentru lectură.

Da, da…anume așa pot să-i zic: cel mai bun cititor din toate timpurile și vârstele(până la prezent desigur)

Ador să vorbesc cu omul acesta: este o enciclopedie vie în ce privește evenimentele de după 1940 în istoria localității. Chiar și am înregistrat povestirile despre sat, despre vremurile de război de pe meleagurile noastre, despre cum trăiau izbiștenii în colhoz etc.. Am scris și un articol foarte interesant despre cum au fost deportați primii izbișteni.

Dar cel mai mult îmi place să discut despre lectură cu domnul Gavril.

-          Bre da câte afli din cărți…Eu nu pot fără să nu citesc seara un pic, se destăiunie nea Gavril, iaca toți la televizor, la televizor….da acolo numai minciuni ne spun de la o seamă de vreme. Doar cărțile… în ele se ascunde adevărul…

Da câte discuții pe marginea conținutului cărților am avut. Îmi aduc și acum aminte cum a venit într-o zi bulversat la bibliotecă zicând că nu a crezut că așa ceva poate fi scris într-o carte. Asta după ce a citit „Cele o sută douăzeci de zile ale Sodomei ” de Marchizul Sade:

-    Doamne ferește de acele zile și de ce e scris aicea, zicea atunci nea Gavril, da mi se pare că începem să le trăim și noi acuma fix ca în cartea asta…

Mult am vorbit vizavi de cărțile”Cetățile blindate” și „Generalul SS”: de Sven Hassel:

-          Să șii dragu „ghiaghii” că anume așa și o fost cum e scris în aistea cărți: eu țin minte ca acum nemții de pe teritoriul satului din vremea războiului. Și tehnica era tot aceiași despre care se scrie aici.Crude vremuri mai erau. Și țin minte cum ne scoteau la lucru pe noi sătenii și chiar a fost săpat un șanț că încăpea un camion în el. Și era ca legătură între Ohrincea și Orhei.

Încă în iarnă a luat să citească „Marea Enciclopedie.Statele lumii” Toate cele 10 volume lea luat! Vă închipuți?!

-          Mii dragă să citesc despre alte țări, să compar cum mai trăiesc alții. Iaca chiar mă gândeam la Japonia: cum o țară așa de mică, așezată practic pe vulcani, cu cutremure și taifunuri mai în fiecare zi, cu pământ numai prin ghiveciuri, cu sancțiuni și pierderi colosale după războiul doi mondial, a reușit în câteva decenii să devină din nou o mare putere economică a lumii? Ce au japonejii și nu avem noi? Ce? , se revoltă nea Gavril,- ce nu ne ajunge și nouă ca să trăim mai bine că deja de aproape 30 de ani batem pasul pe loc.

Azi a luat iarăși o sacoșă plină de cărți

- Îmi ajunge pe vreo 2 săptămâni, zâmbește cititorul meu.

 Azi a luat câteva cărți de creștere a pomilor fructiferi, câteva de literatură artistică și una despre trupele sovietice în Afganistan. Îl interesează absolut toate domeniile. Zăresc printre cărțile alese și o carte de medicină: „Hipnoza” de Judith Pintar.

-          Mii interesant să văd ce scriu savanții despre hipnoză cu adevărat…că la televizor numai „șouri” cu extrasenși și „hipnotizeri” vezi…povești cu zmăi ,minciuni gogonate ne arată, concide pasionatul de lectură.

Cu așa cititori ziua e mult mai interesantă. Aștept vizita următoare ca să vorbim despre agriculutură,Afganistan și hipnoză desigur.

Citiți dragi moldoveni, citiți despre orice...mai ales despre japoneji: chiar dacă nu putem trăi ca ei măcar să citim despre ei

Educația mediatică – a doua „tablă a înmulțirii” a vieții…

Viața sătenilor la Izbiște decurge ca de obicei cu grijile vieții, legate mai mult sau mai puțin de agricultură, gospodărie, familie. Toate aceste zile de viață rurală simt desigur și puternicul impact al vieți externe: pe oameni îi mai frământă și situația politică,evenimentele globale, regionale și naționale. Și desigur pe toate le află din ziare, televiziune, internet și desigur din cea mai veche sursă de informare – zvonurile.

Biblioteca Publică Izbiște fiind despărțită de Oficiul Poștal doar de un coridor de așteptare, care mai tot timpul este plin de oameni, așa că deseori sunt martorul discuțiilor aprinse dintre consătenii veniți să-și achite serviciile comunale, pe marginea diferitor subiecte vehiculate de sursele media. Și desigur fiecare cu punctul său de vedere, cu felul său de gândire, de percepere a informației și desigur sursa sa de informație. Deseori deja când spiritele se încing intră în bibliotecă ca să-mi ceară sfatul sau solicită punctul meu de vedere

.

Consider că consătenii se informează insuficient actualmente din simplul motiv legat de lipsa timpului: oamenii sunt prea ocupați cu supraviețuirea materială, iar problemele personale prevalează asupra oricărei situații, informații sau eveniment de orice rang. Sau se informează „din mers”, adică ceea ce au văzut, ascultat, citit în rarele clipe de răgaz, fără a mai reflecta mult asupra informației. Concluzia mea este că lumea este prea chinuită și obosită de viață la sate. Și mai des în localitățile rurale sunt „formatori de opinie”: măhăleni sau persoane în vârstă, lideri de opinie care influențează părerea localnicilor.

 Desigur nu este așa situația 100%...sunt consăteni care deseori sunt foarte bine informați: urmăresc diferite posturi de televiziune, citesc ziare, gândesc critic și chiar mulți din generațiile mai în vârstă au profil și sunt activi pe rețelele de socializare: adică sunt abonați la diferite site-uri de știri, urmăresc și comentează articolele distribuite de acestea. Și cel mai des cei la care este prezentă gândirea critică au fost și sunt cei care au fost prezenți la instruirile de educație mediatică în incinta bibliotecii în cadrul proiectelor „Educație mediatică în biblioteci” cu suportul IREX Europe și NOVATECA, și proiectul  „Presa în sprijinul democrației, incluziunii și responsabilității” (MEDIA-M), lansat de organizația Internews cu sprijinul financiar al USAID. 
Directorul bibliotecii fiind certificat în prestarea unor astfel de instruiri datorită atelierelor de educație mediatică pentru bibliotecari, organizate de IREX Europe în parteneriat cu NOVATECA.

Consider că problema informării populației autohtone ar fi mult mai ușor de rezolvat dacă încă din școală ar fi posibil de implementat un curs de educație mediatică îmbinate cu cunoștințe despre politologie începând cu clasele gimnaziale, cum de exemplu în multe universități este cursul de politologie. La aceste ore s-ar putea de pus bazele unei educații informaționale și a gândirii critice care va face parte din cultura generală a oricărui cetățean. Va fi ca un fel de a doua„tablă a înmulțirii” și va trebui învățată „pe de rost” dacă în viitorul informațional vrem să facem față   culturii dezinformării care din ce mai mult prinde rădăcini..

 Dar informația nu este posibil de analizat fără niște cunoștințe generale despre politică,partide, evenimente politice istorice etc. Nu este posibilă o cultură a educației mediatice fără o retrospectivă zi de zi a informației și a știrilor, fără o „călire informațională” ca să-i spun mai popular. Este mai simplu a cultiva din vârstă fragedă cultura informației ca cu anii să devină o obișnuință ca mai apoi în general să fie o necesitate. Am observat acest lucru în cadrul instruirilor desfășurate de mine: cu mult mai interactive și mai reușite au fost instruirile de educație mediatică cu cei care aveau deja o cultură a informației dezvoltate și îndeosebi cu tinerii, posibilitățile de informare a cărora sunt practic nelimitate, atât doar că necesită o ghidare a lor în această lume ce se cheamă MEDIA.

Desigur  cele mai importante știri sunt cele locale. Și uite aici sursa principală de informare revine zvonurilor și informației transmise „din gură-n gură” care deseori se transformă în jocul „telefonului defect” sau în general poartă amprenta viziunii emițătorului inițial.

Un exemplu clasic de știre falsă locală dezmințită de un „elev” care a frecventat instruirile de educație mediatică organizate de mine în bibliotecă a fost nemijlocit legate de aceste instruiri.

Un locuitor al localității într-o discuție colectivă dintre  mai mulți consăteni(peste 15 persoane erau prezente), afirma că bibliotecarul(adică eu) își face partid politic și adună lumea la bibliotecă pentru a strânge semnături(este vorba de listele de prezență la seminar pe care se semnau participanții la instruirile de educație mediatică), iar la viitoarele alegeri locale va candida la funcția de primar sau consilier raional. Cei prezenți deja „înghițeau gălușca” când unul din participanții la discuția publică, fiind nemijlocit un participant la instruirile de educație mediatică, nu a dezmințit zvonul prin simpla declarație privind participarea la seminar, ci a folosit metoda argumentului: adică a întrebat simplu de unde vine informația? Cine dintre consăteni poate să mai confirme acest lucru? Ce dovezi concrete sunt pentru astfel de afirmații? Și în sfârșit a întrebat cineva bibliotecarul referitor la corectitudinea informației?

Și desigur răspunsul clasic a fost ca „cutare a spus, eu doar repet”. Și uite așa prin gândirea critică și analiza informației, „elevul” meu a dezmințit știrea despre instruirile de educație mediatică și bibliotecar,  care venea dintr-o singură sursă, preluată de la un consătean, care la rândul său a auzit de alt consătean.

Rolul bibliotecii îl văd ca o oază de analiză și gândire critică a informațiilor de orice gen. Dar este important ca această „oază” să-și păstreze în totalitate „neutralitatea”, chiar și punctul de vedere al bibliotecarului ar trebui să lipsească. Totul să se bazeze pe argumente, dovezi, multitudine de surse de informare și gândire „la rece”

Personal mă strădui să oglindesc cât mai neutru evenimentele și știrile locale prin postura de corespondent la ziarul regional din raion și chiar dau roade aceste articole: mulți consăteni intră pe la bibliotecă să întrebe dacă nu am scris nimic despre sat, sau să discute despre cutare sau cutare știre relatată pe pagina ziarului de mine.

Și desigur există așa un club neformal al persoanelor mai în vârstă, membrii căruia vin periodic la bibliotecă singuri sau în grup pentru a discuta ultimele evenimente și știri din țară și de pe glob. Desigur la aceste discuții particip și eu în calitate de director de instituție și persoană informată. Și iată că de multe ori în aceste discuții eu însumi înțeleg că am căzut pradă unei știri false sau sunt mai puțin informat față de interlocuitorii mei., fiindcă metodele folosite de cei ce fabrică știri false sunt din ce în ce mai sofisticate și mai moderne. Și însăți presa din republica noastră în goană după audiență și în condițiile vitezei cu care rulează vieță,  se conduce după principiul „Mai bine spun primul o minciună decât ultimul să spun adevărul”

Dar adevărul este ca un animal sălbatic și de multe ori se se lasă prins doar dacă este încolțit din toate părțile…

Ultima redută încă nu a căzut!

- Bună ziua. Sunt de la .............(denumirea organizației) și v-aș ruga să răspundeți la câteva întrebări, dacă nu vă este greu, despre corupția în țara noastră, factorii corupției ș.a.Este vorba despre un sondaj.

- Ok, hai să vedem ce se primește, răspund eu tânărului care stă la intrarea în bibliotecă.
Cu toate că sunt sătul de sondaje și discuți despre această problemă, nu refuz deoarece nu este vinovat vizitatorul meu de sutația din țară, el pur și simplu este un simplu angajat...și e tânăr ca și mine.

Au urmat o serie de întrebări: cine sunt cei mai corupți din țară? cum se poate de luptat cu corupția, în cine aveți încredere? ce salariu trebuie să aibă un medic, un funcționar, un judecător etc., ca să nu ia mită, se poate de stârpit corupția definitiv... bla,bla,bla....și multe alte întrebări care deja mi-au ros urechile de câteva decenii.

Iam răspuns și eu a lehamite, cu „da”, „nu”, „probabil”, fără a intra mult în esența întrebărilor.

Doar la întrebarea: „Cum cred eu ce trebuie de schimbat în Republica Moldova ca să diminuăm corupția?” am răspuns după un pic de analiză că ar trebui de schimbat mentalitatea oamenilor. Nu prea a înțeles interlocutorul meu ce am avut în vedere deoarece nu știa ce să scrie în chestionar și m-a rugat să-i mai explic încă odată.

- Nu are a face,dau din mână, scrie și tu ce vrei în chestionar, nu știu cum să-ți explic ce înseamnă să schimbi felul de a gândi a unui popor și cum asta ar influența asupra corupției.

După ce s-au sfîrșit întrebările din chestionar, m-a înscris în agenda lui, a notat numărul de tefon, ne-am urat o zi bună reciproc și a plecat mai departe pentru a găsi alți doritori de a îndeplini chestionarele...

P.S. Îmi pare rău că nu m-am atârnat serios la chestionarul dat...Îmi pare rău că nu am avut cum să-i explic prin câteva cuvinte despre mentalitatea noastră..

De fapt ar fi înțeles dacă avea să fie martor la o scenă din bibliotecă petrecută cu o jumate de oră mai devreme, când unui utilizator al bibliotecii, iam scanat vreo 15 foi dintr-o lucrare. Apoi le-am convertit din PDF în Word ca să poată face schimbările necesare, și desigur i le-am înserat pe sticul adus de el și a plecat foarte mulțumit acasă fiindcă l-am scutit de o grămadă de lucru, deoarece nu v-a trebui să tapeze cele 15 foi din lucrare ci doar să le redacteze după bunul plac.

- Mulțumesc, mulțumesc! nu contenea să-mi mulțumească utilizatorul, m-ați ajutat enorm!

Și așa la plecare a slobozit din mână 20 de lei pe masa mea de lucru...

- Asta așa pentru un ceai sau o ciocolată, zâmbește utlizatorul...
.

- Luați banii înapoi, nu îmi datorați nimica, îi zic eu arătând cu ochii la bancnotă.

-Eeee...nu, nu e corect...se frăsuie utilizatorul meu, v-am luat din timp, ați făcut atâta lucru pentru mine, m-ați ajutat mult...eu nu pot pleca așa..

-Nu vă faceți griji, îl liniștesc eu, eu sunt la serviciu, asta este datoria mea, ceea ce am făcut eu pentru dumneata este un serviciu modern de bibliotecă. Nu-mi datorați nimic, nu s-a consumat nimic: nici hârtie, nici cerneală..Luați banii înapoi.

-Da?..eu nu pot pleca așa...ezită utilizatorul meu.

- Dacă nu luați banii, atunci altă dată nu vă voi ajuta! recurg eu la șantaj.

- Bine, bine, îi iau..O zi plăcută în continuare, îmi urează, luând banii înapoi de pe masă.

Încă prin 2012, în articolul „Biblioteca ultima redută” am scris despre faptul că biblioteca este pe ultima linie de apărare împotriva a tot ce este străin pentru cultură, educație, onestitate, omenie și îndeplinirea obligațiilor. Aici încă se lucrează cinstit, din plăcere și pentru oameni.

Ei? Ce ziceți dragi bibliotecari?
Ultima redută încă nu a căzut!?

La 18 ani a luat Berlinul și a eliberat Varșovia...

 Alexndru Vozian ultimul veteran de război din Izbiște îmreună cu amintirile și rănile lui.

Satul Izbiște a avut mulți veterani din cel de al Doilea război Mondial. În Biblioteca Publică Izbiște se păstrează o fotografie în care erau peste 40 de veterani. Azi, 9 mai 2018, la 73 de ani de la sfârșitul războiului, a mai răpmas în viață doar unul - Alexandru Vozian, ajuns la o vărstă onorabilă d e92 ani.

Născut pe 19 septembrie 1926, a plecat pe front în anul 1944, când a împlinit 18 ani. Primii ani de majorat nu-i va putea uita niciodată fiind plini de amintiri amare: frig, ploi, lupte nocturne, camarazi pierduți pe câmpul de luptă, răni și nopți nedormite în multe zile deja pașnice...

Înrolat în armata sovietică pe atunci, a aflat că la cei 18 ani ai săi era cel mai tănăr ostaș din divizie, iar arma din dotare un pistol-mitralieră PPȘ-41 rusesc, i se părea  grea, dar în toiul luptelor devenea ușoară ca o pană și se contopeau ambii: omul și mitraliera.

A nimerit direct în Polonia, pe linia I-âi a frontului, acolo și-a primit botezul de ostaș, pe câmpiile poloneze, luptând cot la cot cu ostași de diferite naționalități: ruși, ucraineni, georgeni, basarabeni, poloneji, cehi etc. A participat la eliberarea orașului Varșovia, capitala Poloniei:

„Două săptămâni am luptat pe străzile Varșoviei, își amintește domnul Vozian, de fapt nici nu le puteai spune străzi. De atâta bombardamente orașul era tot în ruine, nu se înțelegea nici în cer nici în pământ. Tare au mai bombardat nemții Varșovia....„

Pentru eliberarea acestui oraș, împreună cu alți camarazi de arme a fost decorat cu ordinul „Pentru vitejie”. După ce au eliberat Varșovia au mers mai departe și chiar luptând împreună cu soldați poloneji au avut ocazia de a înfăptui o manevră reușită și au încercuit o divizie întreagă germană, luândui prizonieri de război.

„Am luptat pentru fiecare metru până în Berlin... unde chiar pot spune că am văzut iadul pe pământ. Berlinul  a fost cucerit greu,  fiecare clădire era ca o fortăreață: lunetiști, mitraliere, străzi minate...moartea era peste tot. Era dificil să te deplasezi de la o fereasră la alta nu încă să mai treci și strada. Aproape toată divizia noastră a căzut acolo. Eu însumi la sfărșitul lui aprilie 1945, am fost rănit la cap și la picior de un obuz nemțesc: am scăpat ca prin minune cu o gaură în picior și cu o schijă de asupra ochiului, ne povestește veteranul, așa că Ziua Victoriei am întâlnit-o stând într-un spital improvizat într-o margine din Berlin. Ziua capitulării Germaniei a fost sărbătorită cu o canonadă din toate tunurile și armele armatelor învingătoare. Toți la auzul cestor bubuituri ale victoriei au ieșit din spital și au început a se îmbrățișa și plânge de bucurie...inclusiv eu cu capul bandaj și piciorul rănit săream în sus de fericire...”

„După război, a fost greu să revin la o viață liniștită: tot timpul parcă eram în așteptare că ceva are să se întâmple. Iar rănile, mai ales cea de la picior, mi-au dat de știre încă mulți ani. Iar odată, deja peste vreo 20 de ani de după război, mă întorceam de la spital de la raion șchiopătând: tratamentul pentru rana de la picior nu-și avea efectul nici într-un fel, rana fiind mereu deschisă ca pe timpul războiului. M-a văzut o bătrână cum șchiopătam, s-a apropiat de mine și m-a întrebat de ce merg așa. Iam povestit istoria mea și necazul că nu mi se vindecă rana. Ea m-a privit lung și mi-a spus un leac vechi, pentru care trebuia să prind un arici și din el am preparat unguientul cu care chiar m-am vindecat. Cred că Dumnezeu a scos în fața mea acea bătrânică și abia când rana de la picior s-a tămăduit m-am mai liniștit și eu un pic la suflet...E pace deja, am simțit și eu în sfârșit...”

Bătrânul ostaș pare obosit, doar ochii îi sclipesc de bucurie la văzul copiilor care sunt lângă el cu flori în mână...la văzul cerului senin de asupra capului...

E pace deja ...sau poate încă mai e pace...

Premiul Bibliotecii Naționale GALEX ed.a VIII-a - „Cel mai bun fondator de bibliotecă” , oferit primarului din Izbiște, Criuleni

Biblioteca Națională a Republicii Moldova, în colaborare cu Liga Bibliotecarilor din Republica Moldova „Alexe Rău”, organizează pe 23 aprilie, tradiţional, de Ziua Mondială a Cărții și a Drepturilor de Autor, precum şi de Ziua Bibliotecarului, Gala Laureaților Premiilor Naționale GALEX – manifestare importantă în lumea bibliotecară.

Evenimentul are drept obiectiv promovarea și stimularea activității bibliotecarilor și a persoanelor fizice și juridice, care prin acțiunile lor, susțin dezvoltarea bibliotecii ca structură infodocumentară de importanță strategică, fiind cel mai important serviciu civil de stocare și difuzare a informației dintr-o comunitate și în numele comunității.

Aceste premii sunt decernate anual în următoarele nominalizări: Cel mai bun om politic susţinător al bibliotecilor, Cel mai bun fondator de bibliotecă, Cel mai bun scriitor promotor al cărţii şi lecturii, Cel mai generos mecena al bibliotecilor, Cel mai bun promotor şi susţinător al bibliotecilor, cărţii şi lecturii în mass-media, Cel mai bun prieten filantrop al Bibliotecii Naționale, Cel mai bun susţinător al politicilor şi programelor de valorificare a moştenirii culturale, Cel mai bun bibliotecar din Biblioteca Naţională, Cel mai bun bibliotecar din bibliotecile publice, Cel mai bun proiect biblioteconomic, Cea mai bună lucrare (publicaţie) în biblioteconomie, Cel mai reușit proiect de promovare a imaginii bibliotecii.

Anul acesta de înalta distincţie s-au învrednicit numeroase personalităţi, printre care şi Ambasadorul Statelor Unite ale Americii în republica Moldova, James Pettit, pentru susţinerea proiectului de salvgardare a documentelor istorice de la Biblioteca Naţională.

Primarul satului Izbişte, Criuleni, Ion Plămădeală, a primit premiul „Cel mai bun fondator de bibliotecă”, pentru susţinerea bibliotecii din localitate, implicare în proiectele implementate în cadrul bibliotecii, pentru voluntariat la lucrările de reparaţie şi renovare a instituţiei. În anul precedent Biblioteca Publică Izbiște a fost renovată capital grație implimentării unor proiecte și datorită susținerii și implicării primarului și a întregii comunități. A fost reparat interiorul, schimbate geamurile, mobilierul, biblioteca a fost conecatată la încălzire centralizată. Astfel ea devenind o instituție culturală cu o infrastructură modernă.

„Este important ca noi, primarii localităților, să susținem bibliotecile și lectura, deoarece aceste instituții sunt și își demonstrează tot mai insistent rolurile de multicentre culturale locale, infrastructura fiind o latură importantă a statutului acestor instituții. Bbibliotecarii fiind  cei care au preluat rolul de organizator, promotor al vieții culturale din localitățile rurale.” a menționat d-l Ion Plămădeală, în discursul său din cadrul evenimentului.

Premiul Galex provine de la primele litere ale primului director al Bibliotecii Naţionale Gavriil Belevici, director în 1832-1835 şi Alexei Rău, director între 1992 până în 2005.

Amintim că de această înaltă distincție s-a învrednicit și directorul Bibliotecii Publice Izbiște, în cadrul ediției a VI-a din 2013, cu titlul de „Cel mai bun bilbiotecar al anului din bibliotecile publice”.