Iacubov Nicanor Ion(moș Conuță cum îi zicem noi sătenii),
născut în 1938 la 27 decembrie, în familia unor oameni simpli, agricultori.
Tata Ion (n.1905), mama Paraschiva (n. 1905) au avut împreună mai mulți copii:
Domnica a.n. 1929(acum Pîrvu), Luca a.n. 1935( decedat în lucniță în urma unei
surpături de mal prin 1965), Agafia a.n. 1940(acuma Morari). Au mai avut încă
doi copii, dar care au decedat din cauza vremurilor…
A avut o copilărie deloc ușoară și a fost martor la
evenimentele de atunci: război, foamete, ridicări , colhoz etc. Părinții lui
aveau 4 hectare pe care le prelucrau cu cei doi boi din gospodărie. Pe urmă au
mai procurat încă 3 hectare: „Ca să aibă ce să ne dea la fiecare copil câte un
hectar - zice apăsat bătrânul, să fim în rând cu tății!”. Războiul îl ține
minte acasă, cu un grup de nemți în ogradă, care iau făcut să se mute în sarai,
ei ocupând casa. Căruța cu boi au fost luate pentru necesitățile
comandamentului militar german local. Pe urmă a venit linia frontului(1943) și
evacuarea prin părțile Costeștiului. Perioada de foamete de după război a fost
mai blândă cu familia lor: aveau 2 vaci din care se hrăneau. Cu toate că erau
gospodari în sat, nu au fost deportați deoarece au predat de bună voie în
colhoz tot ce agonisiseră: pământul, căruța cu 2 cai, vacile.Deci începuturile
colhozului din Izbiște sunt sumbre pentru moș Nicanor…
„La 18-20 ani eram un băiat plin de putere, eram înalt de
peste 1,85m și aveam în jur de 96 kg. De aceea când m-au luat în armată în
1957, am nimerit direct în MBД-ul de atunci, și anume eram în detașamentul de
pază la Cremlin. Am fost în excorta personală a lui Nichita Hrușciov(secretar
general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între 1953 și 1964, vezi
wikipedia) relatează simplu moș Conuță, am dat chiar și mâna cu el … așa la
ceremonii … la felicitări de Anul Nou, îi plăcea să ne strângă mâna la toți…Și
când mi-au dat medalia: ”Oтличник Cоветской Aрмии”, la fel mi-a strâns mâna.
Medalia am primit-o pentru că am partcipat la arestarea unui „șpion” , nu-i țin
minte numele, care complotea împotriva lui Hrușciov.(cred că e vorba de
complotul împotriva lui Hrușciov și grupul antipartiinic,nu știu précis, vezi
wikipedia). Stăteam câte un soldat la fiecare ușă în Cremlin, ca nimeni fără
„пропуск” să nu poată intra. De vorbit nu am vorbit cu Hrușciov, fiindcă nu
aveam voie. Foarte des aveam „командировочные” (deplasări).Am ajuns cu Hrușciov
până în Berlin. De două ori am fost: în 1958 și 1959. Acolo când mergeam convoi
prin piața din Berlin, localnicii aruncau de la etaje în noi cu ouă, diferite
obiecte și chiar bucăți de cărămidă. Dar aveam „приказ” să nu deschidem focul
sau să nu ne dăm la provocare. Tare nu ne iubeau nemții pe noi , soldații
sovietici…”
S-a întors acasă din armată în seara de Anul Nou 1961, peste
câțiva ani(1964) s-a căsătorit cu Tamara Verdeș, fiica lui Petru și Elizaveta
Verdeș. Acasă normal că de îndată a început a lucra în colhoz…A prins aproape
toate fazele de dezvoltare și declin ale colhozului: de la începuturi, până la
„colhoz milionar” cu Zahar Afanasievici în frunte și până la declinul și
căderea colhozurilor. Își amitește câte edificii și infrastructură avea
colhozul și acum nu mai sunt: grădinița veche care era în „casa popii”(vizavi
de ograda lor, apoi clubul vechi care pe timpuri a fost sinagoga evreilor, prin
70 acolo fiind un magazin de uz casnic –„хозмаг»-ul cum îi ziceau sătenii. Își
amintește de cele două brigăzi de tractoare de la zdoroca: una de vieri și alta
de „гусничные și колесные”. Ferma veche de vaci care la fel era la zdoroca, cea
de porci de asupra iazului…„Nu a mai rămas nimic din ele” concide moșul cu
tristețe - toată viața a lucrat în colhoz…
” Deoarece mă pricepeam la cai, am fost foarte mulți ani
„издовой”(căruțaș), își amintește moș Conuță, adică aveam o căruță cu doi cai
din colhoz și duceam președinții de colhoz pe unde aveau nevoie. Chiar și la
raion îi duceam, pe atunci erau mașini doar din estea, de lucru, GAZ-uri. Aveam
o pereche de cai buni că într-o jumătate de oră eram la Criuleni și în 45
minute eram la Dubăsari. L-am dus pe Ureche Vasile, pe Zahar Afanasievici, pe
Bairac Fiodor Anatolievici. Îmi amintesc că odată, seara veneam cu lucrătorii
de la ferma de la Străistanca în căruță. La Cruglic m-a oprit Bairac, a dat
oamenii jos și a zis să merg cu el. Am mers pe deasupra satului, pe la Măsărău
și am ajuns la „podnaveț” la „stâlp”. Acolo Bairac a ordonat paznicilor să pună
în căruță cățiva saci de porumb. După aceea am mers pe la „istacadă”, ne-am dat
drumu pe la „toc” în „Jgara”. Acolo la fel a zis paznicilor să pună în căruță
câțiva saci de popușoi. După aceea am luat-o în Stristanca pe la Halocea. La
ferma de vaci, a chemat paznicii și le-a zis să pună un sac cu urluială în
căruță. După aceea am mers de asupra Ohrincei la brigada de acolo. La fel
paznici au pus saci cu porumb în căruță. Am ajuns în centrul Cruglicului în
zori de zi cu o căruță plină de porumb. Bairac s-a dat jos și a zis: „Mergi
acasă cu acest porumb. O să fie mâncare la cai și la ce mai ai prin ogradă. Și
dacă o să mai ai nevoie să ceri, dar niciodată să nu furi.Și chiar dacă vei
fura să mergi pe drum, căci eu totuna îi prind pe toți. Mâine să nu ieși la
lucru, să lași caii să se odihnească….” Iaca așa vremuri erau: o noapte
întreagă am făcut „obhodul” pe la paznicii punctelor unde se păstra producția.
Atunci colhozul era mare: eram împreună cu Cruglicul și Ohrincea…”
Desigur nea Nicanor a lucrat în mai multe funcții din
colhoz, a fost și paznic, a fost și amestecător de aluat timp de 10 ani la
brutăria din Cruglic.
„Acum sunt bătrân dar nu am timp de odihnă, de căruță m-am
lepădat cu doi ani în urmă și tot lucrul meu e pe lângă casă: tai un lemn, dău
la o pasăre …Rar ies din ogradă, am îmbătrânit cu totul: de la cei 96 de kg pe
care îi aveam în tinerețe am ajuns la 50 kg…”
Notă: Toate datele și cronologia sunt conform celor relatate
de Iacubov Nicanor.
