Sub aripa identității…

 

Vera Osoianu împreună cu Iulian Filip, pentru prima dată
în vizită la Biblioteca Publică Izbiște, august 2014.

Identitatea unei biblioteci este o formă de rezistență,

ce culminează c-un spectacol de succes!(V.Osoianu)

         Am cunoscut-o pe doamna Vera Osoianu, sau mai bine spus am avut ocazia să-i strâng mâna cu recunoștință,  în cadrul Festivalului Național al Cărții și Lecturii ediția anului 2014.  Atunci doamna Osoianu a vizitat pentru prima dată Biblioteca Publică Izbiște, bibliotecă, managementul căreia îl preluasem de puțin timp . Vizita a fost o întâlnire cu scriitorii în cadrul festivalului. Atunci doamna Osoianu a venit împreună cu poetul, prozatorul și dramaturgul,  Iulian Filip.

Acea întâlnire memorabilă pentru cititorii de la Izbişte a avut genericul „Poetul care unește generațiile” . Memorabilă fiindcă la acea vizită mulțimea iubitorilor de carte şi lectură din diferite generaţii: de la cei mai mici, până la cei mai în vârstă - toți până la unul s-au înghesuit printre rafturile bibliotecii.  A fost prima lor întâlnire cu un scriitor organizată de mine în incinta bibliotecii din localitatea natală, întâlnire la care mediator și partener a fost însăși directorul adjunct a Bibliotecii Naţionale a Moldovei, specialist în domeniul biblioteconomiei, manager,membru al Consiliului Biblioteconomic Naţional, d-a Vera Osoianu, care a vorbit publicului despre festival și importanța lecturii în secolul tehnologiilor.

La acel eveniment local am observat cum doamna Vera Osoianu a contemplat cu tristețe cum locuitorii satului, veniți la o întâlnire cu scriitori din Chișinău ascultau fascinați, pitiți printre rafturi. Veniseră mulți să vadă un scriitor „pe viu”, și nu prea izbutiseră. De fapt biblioteca nu e atât de mică, dar rafturile duble de cărți ocupau peste 65% din spațiul vital al sălii de lectură. Deci,  o întâlnire „vie” nu prea a reușit, cititorii mei și-au dat rând unii altora pentru a vedea scriitorul: mai întâi cei mai mici, apoi cei mai în vârstă. Dar era o întâlnire de suflet, unde oamenii au plecat surprinși de dulceața gustului unei alte pâini – „pâinica de la iepure” adusă de distinșii oaspeți.

Atunci m-am convins, că într-o bibliotecă modernă oamenii trebuie să se vadă la ochi, într-o bibliotecă „vie”, spațiul nu trebuie să fie „mort”.

Am întrebat-o timid la finalul întâlnirii, ce părere a avut despre organizarea evenimentului și în general ce părere are despre biblioteca de la Izbiște. Îmi era rușine de infrastructura și condițiile sărăcuțe a bibliotecii, de organizarea ineficiente a spațiului în care sau înghesuit participanții.

Mi-a pus atunci părintește mâna pe umăr, liniștindu-mă, zicând că totul a fost bine și că în prezent toate bibliotecile publice din toată lumea se confruntă cu probleme de diferit gen: de finanțare, de identitate. Lupta pentru existența bibliotecilor este în prim plan, mai ales a celor din mediul rural.  Fiecare luptă în felul său dar entuziasmul, stângăcia și nerăbdarea mea îi oferă încrede în viitorul bibliotecii de la Izbiște și că totul depinde de mine.

„Dar să nu lupți singur!” mi-a zis la despărțire doamna Osoianu.

Am mulțumit sincer pentru apreciere și donaţia de carte românească semnificativă şi valoroasă adusă în cadrul evenimentului. Dar totuși nu „m-a liniștit” deloc această apreciere. Privirea tristă a doamnei Osoianu și privirea cititorilor bibliotecii mele de printre rafturile de cărți, care încercau să „vadă și să audă” scriitorul, m-a făcut să înțeleg de ce are nevoie biblioteca mea.

Din acel moment dârzenia și dorința mea de schimbare a prins noi dimensiuni. Mi-am suflecat mânicile și am inițiat un proces amplu de transformare a bibliotecii în care tehnica, colecția de carte, serviciile sunt un „atu” pentru o bibliotecă, iar infrastructura și spațiul adecvat își au greutatea lor cuvenită într-o instituție modernă. Am reușit să consolidez în jurul bibliotecii toată comunitatea locală, apelând de fiecare dată la sentimentul de băștinași și de patrioți ai localității. Am obținut încrederea și aprecierea autorităților publice locale…

Într-un cuvânt am ținut cont de sfat și  nu am luptat deloc singur.

Doamna Vera Osoianu pentru mine personal ca tânăr specialist dar și pentru toate  bibliotecile publice rurale este un mentor și o călăuză adevărată. Este bine cunoscută cu particularitățile de activitate într-o bibliotecă publică rurală, în care directorul bibliotecii este și în rol de bibliotecar, avocat al bibliotecii, bibliograf,  activist local, voluntar și multe alte transformări. Și sunt total de acord cu afirmația dumneaei că în condițiile unui buget ostil instituțiilor de cultură, bibliotecile trebuie să-şi regrupeze forţele şi posibilităţile, să-şi definească priorităţile, pornind de la ideea că în timpul care vine potenţialul financiar, va rămâne acelaşi sau chiar va fi în descreştere. Iar în condițiile optimizărilor continuie în toate domeniile și mai ales în domeniul nostru, este foarte important ca bibliotecile să devină centre comunitare prin infrastructură, spații adecvate, inovații digitale, literatură pentru diferite categorii de utilizatori.

Dar cea mai importantă misiune a unui bibliotecar, zicea doamna Vera Osoianu, este  să atragă de partea sa comunitatea locală, prin profesionalism, flexibilitate, atitudine și dedicație.  Și cel mai important este implicarea comunității locale în procesul de zidire și revigorare a bibliotecilor.

„Nici un primar nu va îndrăzni vreodată să scoată din arealul comunității o entitate la edificarea căreia au pus umărul membrii comunității.” – este un adevăr constat de către Vera Osoianu și  la care ar trebui să ne aliniem noi toți bibliotecarii rurali, pentru a nu sta cu „drobul de sare pe horn” sau ghilotina deasupra capului. Nu va fi ușor de lichidat un serviciu cerut și consolidat de comunitate. Dacă luăm în calcul procesul prin care au trecut bibliotecile publice din Marea Britanie, în anul 2012, care s-a soldat cu închiderea a peste 200 de biblioteci, ar fi de gândit pentru comunitatea biblioteconomică din Republica Moldova. Această cifră ne pune pe gânduri în condițiile în care bibliotecile rurale din Republica Moldova constituie circa 88,2% din totalul de biblioteci publice, iar după cum știm reieșind din puterea de finanțare a bugetele locale, riscului sporit de optimizare sunt supuse anume aceste biblioteci.

Avem în persoana doamnei Vera Osoianu un adevărat strateg și avocat al bibliotecilor locale. În cadrul unei întâlniri cu Comisia cultură, educație, cercetare, tineret, sport și mass-media  din cadrul Parlamentului, organizată în martie 2020, o întrunire cu reprezentanți ai bibliotecilor publice de diferit rang cu scopul inițierii discuțiilor și identificarea soluțiilor privind situația din biblioteci, doamna V.Osoianu, cunoscând problemele bibliotecilor, mai ales a celor rurale, a propus crearea unui fond special centralizat de susținere și finanțare a proiectelor din bibliotecile din țară. În condițiile unui buget local auster, această inițiativă ar fi ca un colac de salvare și ca un suport real nu doar în existența și supraviețuirea bibliotecilor ci și în dezvoltarea continuă a acestor instituții.

A lansat această inițiativă în tentativa de a avea un aliat puternic, doar că rămâne de văzut  cum va fi în continuare lupta noastră… „singuri în fața dragostei” noastre eterne – biblioteca, ori aidoma isteților din echipa lui Harap Alb, pentru care orice „ispravă” este pe putere fiindcă sunt împreună.

Vera Osoianu este un nume greu în generaţia de bibliotecari care au muncit la fundamentul biblioteconomiei naţionale, ce începe odată cu independenţa ţării, iar aceasta înseamnă totul de la zero:  crearea cadrului de reglementare în biblioteconomie, activităţii bibliotecilor publice, formarea profesională continuă a bibliotecarilor, întrunirile managerilor bibliotecilor la nivel național, un şir nesfârșit  de simpozioane, conferinţe, seminare şi alte activităţi culturale şi ştiinţifice, organizate pretutindeni în bibliotecile din ţară și stabilirea relaţiilor cu bibliotecile de din alte țări, proiect etc.

Vera Osoianu a fost și rămâne în continuare să fie acel neobosit cercetător și luptător pentru identitatea noastră: comunitatea biblioteconomică națională. Cu spiritul său profesionist și claritatea viziunilor și convingerilor sale, Vera Osoianu ne călăuzește prin diversitatea subiectelor și temelor integrate în mulțimea de articole și lucrări ce  reflectă subiecte actuale și de viitor a activității biblioteconomice, marcând cu dominație orientarea bibliotecii şi bibliotecarului spre schimbare, modernizare… spre identitate!

Sub aripa și prin lupta unui metodist, ca d-na Vera Osoianu, multe biblioteci din țară au înțeles rețeta finală a succesului, iar identitatea lor a prins contur…

 Una din aceste biblioteci, fiind Biblioteca Publică Izbiște.

Alexandru Rusu

director Biblioteca Publică Izbiște, Criuleni

articol pentru bibliografia -

"VERA OSOIANU și BIBLIOTECA din oglinda unui destin: Monografie biobibliografică"

50 de ani în care nu au avut timp să se certe…

Putem fi întotdeauna mesagerii dragostei, dăruirii de sine și gândurilor bune indiferent de ocazie, indiferent de împrejurări. Și probabil nici o aniversare nu este mai memorabilă și mai de urmat decât atunci când este oferită de dascălii a generații întregi de elevi… 

 

Soții Vasile și Nina Plămădeală sunt de 50 de ani mesagerii familiei și a înțelegerii reciproce, iar împreună au în spate peste un secol de activitate în domeniul pedagogiei. Ambii foști învățători superiori, deținători ai gradelor I la obiectele predate, în managementul școlar. 

Cu toate că nu am avut onoarea să fiu elevul dumnealor, am mers timid ca un elev pentru interviu cu soții Plămădeală Vasile și Nina. Și cu adevărat domnul Vasile, cu vocea sa fermă și laconică mă făcea să mă simt ca un elev cu tema nepregătită, dar totodată vocea blândă, aproape îngerească a doamnei Nina, mă liniștea și mă făcea să mă simt din nou copil…un copil a lor. Ei sunt un exemplu pentru părinții și cuplurile actuale, iar acest interviu, îl consider ca o lecție de viață, de departe nu ultima lecție oferită de acest cuplu de pedagogi.

 

Familia Toma și
Stepanida Plămădeală

Plămădeală Vasile s-a născut la 21 august 1945, în familia unor simpli țărani din Izbiște, în care pe lângă Vasile au crescut și educat încă patru copii, trei dintre care, la insistența și îndrumarea mamei Stepanida, au mers pe calea pedagogiei, obținând toți trei studii superioare la facultatea de fizică și matematică. 

 - „Să învățați carte dragii mei, ca să puteți învăța și pe alții”, spunea mama mea întotdeauna, povestește domnul Vasile Plămădeală, mamei îi datorăm calea aleasă. A început cariera de pedagog la Sălcuța, raionul Căușeni în 1970, profesor de fizică și matematică. Din Sălcuța a venit mai aproape de casă, în Jevreni, ca director de școală, în 1971. După care s-a transferat la Cruglic unde a activat ca director adjunct, funcție pe care a deținut-o din 1972 până în 2012, adică 40 de ani a gestionat problemele pe partea instructivă a școlii

 

Bender 1969, Vasile Plămădeală și
prima sa clasă de dirigenție

- Prima clasă ca diriginte a fost la Bender, în 1969, încă în studenție, în cadrul practicii active, și de atunci nu am părăsit deloc domeniul pedagogic, ne mărturisește domnul Vasile, chiar și în perioada când mi s-a propus să fiu președinte de soviet sătesc, am acceptat doar cu condiția ca să mi se păstreze 6 ore în școală deoarece nu puteam fără să pășesc pragul școlii și duceam lecții sâmbăta. Și chiar a fost o perioadă când predam 6 discipline: algebra, geometria, trigonometria, desenul liniar, astronomia plus eram diriginte de clasă. Frumoase timpuri! 

Nina Plămădeală în tinerețe

Doamna Nina, născută la 5 octombrie 1949 în Păulești, un sat frumos din raionul Călărași, la fel într-o familie de simpli muncitori. A studiat la facultatea biologie și chimie la aceeași universitate cu domnul Vasile. 

- Am început activitatea pedagogică la Păulești, încă în anii de studenție, își amintește cu nostalgie doamna Nina, după care m-am transferat la Jevreni, apoi am activat la școala din Cruglic până în 2013. Tare mi-au plăcut copiii. De multe ori se finisa lecția iar elevii nu voiau să plece, continuând chiar și la recreație. Îmi lipsesc mult elevii mei... Mă liniștește faptul că foștii elevi intră des pe la noi. Am absolvenți care sunt în prezent profesori de biologie, sunt doctori în științe, decani de facultăți. 

 - Acuma când sunteți la odihna bine meritată, cum vă simțiți? Pensia? Viața socială?

 

- Nu trebuie să te plângi nimănui, e cel mai urât lucru, spune scurt și răspicat domnul Vasile. Atâta că duc dorul orelor școlare, dar e ceva natural după o viață petrecută în școală. Dar sunt bucuros că în locul nostru au venit tineri specialiști, foști elevi de-ai noștri, învățământul progresează rapid actualmente, iar cadrele tinere sunt pregătite și fac față provocărilor. Suntem permanent invitați la activitățile școlare actuale, fie că este vorba de întâlnire cu absolvenții,serate muzicale sau evenimente profesonale. Dar totuși forfota zilnică a școlii ne lipsește mult. 

Tineri însurăței:
Vasile și Nina Plămădeală
7 februarie 1971

Domnul Vasile și doamna Nina s-au cunoscut încă în anii studenției și de atunci sunt la bine și la greu deja de o jumătate de secol. Au zidit cu mâinile proprii o minunată casă, au crescut și educat împreună 2 copii frumoși, o fată și un băiat. Fata a ales calea părinților, adică pedagogie, specialitatea învățământ primar. Și în prezent trei nepoțele le sunt lumina ochilor pentru bunei. Adică încă o generație de elevi pentru care contribuie la educația lor. 

 - Ne-am cunoscut în tren, mergeam cu un coleg de facultate la el în ospeție la Călărași, tot Vasile îl chema, ne mărturisește zâmbind domnul Vasile. Am stat pe scaune față în față cu două fete de la Tiraspol până la destinație. Am intrat în discuție, am aflat că fetele învățau prin corespondență la aceiași universitate. Am vorbit despre toate: studii, tinerețe, țară, viitor și desigur despre dragoste. Ca doi cavaleri, am invitat domnișoarele la o cafenea și uite de aici a început prietenia noastră care a durat vreo 3 ani până la căsătorie. Multă vreme am cărat flori cu trenul la Călărași.

Vasile Plămădeală și florile
pentru aleasa inimii în trenul
Tiraspol-Călărași

- Eu eram cu o prietenă, intervine doamna Nina, și am remarcat îndată cei doi flăcăi glumeți și bine educați. Discuția cu ei, a scos în evidență erudiția tinerilor. Chiar am pus rămășag cu prietena mea, cine pe cine va „pune ochiul”. A fost simplu dar frumos... în tactul roților de tren. Am făcut două nunți una aici și una la Păulești. Frumoase nunți, moldovenești ca pe timpuri cu lume multă și bună, pe 7 februarie 1971. 

- Va-ți certat vreo dată în viața familială? întreb timid eu la final eu...

 - Să ne certăm?! îmi răspunde cu întrebare la întrebare domnul Vasile. Da când să ne certăm? Noi nici nu aveam când să ne certăm! La 6-00 mă trezeam ca la 7-00 să fiu la școală. Primul eram întotdeauna acolo. Veneam de la serviciu seara tărziu acasă, fiindcă școala activa în două schimburi. Pe primul plan a fost întotdeauna școala. Câteodată și copiii proprii se simțeau obijduiți: fiind elevii noștri și nu era bine să le oferim favoruri ba chiar mai des îi pedepseam pe ei primii drept exemplu pentru ceilalți. 

Colectivul pedagogic actual al Liceului Teoretic Cruglic în frunte cu directorul liceului doamna Nadejda Burciu, foștii elevi, rudele și prietenii familiei își exprimă profundul respect și urează multă sănătate cuplului Plămădeală Vasile și Plămădeală Nina. O viață este împlinită atunci când este trăită pentru alții, jertfa soților Plămădeală este imensă. Mulți ani înainte scumpi învățători.

 

A intervievat Alexandru Rusu, din 19 ianuarie devenit elevul soților Plămădeală.

Clasa doamnei Nina la serbarea toamnei

La o lecție de biologie.

Soții Nina și Vasile Plămădeală nuni mari

 

 

Un medic prin vocație și un izbiștean prin destin.

 

Foto: Un grup de copii împreună cu parohul bisericii în vizită la familia Chetrean.

Chetrean Gheorghe Ion….sau cum ne-am obișnuit să-i zicem noi sătenii -  Gheorghe Ivanovici. Rar izbiștean care nu îl cunoaște sau care nu s-a lecuit la unul din cei mai buni medici locali: născuți și crescuți aici și care și-au dedicat viața oamenilor acestui sat.

Născut la 30 ianuarie 1937 în familia lui Chetrean Ion Dumitru(a.n. 1896) - un țăran simplu înstărit de la Izbiște, participant la I război mondial. Mama sa, Eudochia(a.n. 1903) nici carte nu a vut posibilitate să învețe.  Iar însăși familia Chetrean era numeroasă ca pe timpuri cu 6 copii: Dumitru(n.1921), Vasile(n.1923),Andrei(n.1925),Ecaterina(n1931), Chiril(n.1936) și Gheorghe …mezinul familiei.

A trăit vremuri grele și mai puțin grele urmând destinul ca pe un prieten. Anii copilăriei, întrerupți de anii războiului, apoi schilodiți de faometea organizată și deportările în masă ale consătenilor. Familia lor, deoarece erau mai înstăriți nimeriseră și ei în lista pentru deportare, dar au scăpat fiindcă la raion iau șters deoarece trei feciori din familia lor, trei frați de-ai lui au participat la războiul II mondial: Dumitru, Vasile și Andrei. Cel din urmă, Andrei, a căzut în lupte pentru în orașul Königsberg(acum Kaliningrad). În 1944 de pe front au rpimit doar un petic micuț de hărtie în formă de triunghi pe care scria: «Ваш сын Кетрян Андрей Иванович пал при взятие города Кёнигсберг»…„...atât! Mai mult nimic! Grele vremuri mai erau”, oftează d-l  Gheorghe.

Din copiii familiei Chetrean doar el și Chiril au finisat 7 clase la școala din sat: „Ecaterina, sora mea, citea așa pe silabe, mama deloc, iar tatăl meu știa limba rusă, puțini din sat o cunoșteau la acea perioadă, așa că când sosea vreo delegație din raion, îi cazau la Ion Chetreanu , fiindcă acolo găseau și de mâncare și căldurică, povestește d-l Gheorghe. Din 1947 până în 1954 am învățat la școala construită de români prin anii 1923 și din toți absolvenții din anul cela doar trei am mers să învățăm mai departe. Valodea lui moș Tudose Maros, Morărescu Alexandru Ion și eu. Și am mers toți trei la Colegiul(tehnicum) de vin și vinificație, pe atunci era la Botanica în deal. Am avut două probe în scris. Prima probă: Constituția URSS, pe care am susținut-o pe nota 5, apoi a urmat matematica, probă pe care am prăvălit-o. Dar și așa aveam puține șanse: dacă pretendenți de a învăța la acest colegiu erau vreo 300 de băieți, apoi fete erau vreo 3 000! Plus la asta mai mari șanse de a intra la învățat aveau copiii fără părinți, care după război și foamete erau foarte mulți. Erau cumplite vremuri...am văzut cu ochii mei cum omul mergea pe stradă, cădea jos râpus de foame.  Deci la colegiu au primit doar fete orfane, iar noi băieții am umplut lumea.”

Nu s-a dat bătut deoarece voia să învețe cu orice preț, așa că a depus actele la Universitatea de Educație Fizică și Sport, care la acea vreme se afla pe strada Serghei Lazo din capitală. A învățat o jumate de an până la sesia de iarnă, la care a avut rezultate foarte bune. Dar totuși ceva nu se potrivea cu aspirațiile lui. A hotărât atunci să schimbe școala și a mers la o jumate de an la Colegiul de veterinărie de la Cricova, unde a învățat până în 1957, în acel an s-a îmbolnăvit de trahomă(o infecție ce afectează ochii) și după câteva săptămâni de boală a hotărât că nu va mai merge la colegiu.

„Papucii cui te are, a reacționat tatăl meu, nu vrei să înveți?! Atunci vei mergi la lucru în colhoz: iată este un loc la lemnărie și de mâine vei merge acolo!”

A mers acolo și a început lucru: „Într-o bună zi au venit în lemnărie Mihail Mândru, Alexandru Platon și Alexandru Verdeș(comuniști cu acte) și au zis așa: Măi Gheprghiță tu nu ești pentru lemnărie. Și m-au pus să fiu „vesovșcic” responsabil pe cântar la depozitul colhozului. Am lucrat și acolo mai bine o jumate de an. Apoi am ajuns la concluzia că lucru în colhoz e lucru în colhoz: asta pot mulți, dar eu pot mai multe. Așa că am hotărât să mă întorc la studii, își amintește d-l Gheorghe.

A mers înapoi la colegiul de veterinărie de la Cricova și și-a continuat studiile mai departe, până în 1960.  După colegiu a început lucru în caliatte de felcer în raionul Râbnița, de unde l-au și luat în armată cu toate că era mezinul familiei. A făcut serviciul militar 3 ani în Abhazia orășelul Tuapse malul mării Negre, în calitate de felcer al serviciului medical. Am avut grad de căpitan în armată.

„În 1962 am venit în concediu din armată, deja mai copt la minte,  am mers la Universitatea de medicină. Am mers direct în uniforma miliatară la rector și am explicat pe scurt situația cu serviciul militar și aspirațiile mele.Am trimis actele pentru universitate direct din armată, unde am și primit înștiințaare că sunt înmatriculat pentru anul viitor de studii. Am învățat 6 ani la medicină, după care un an, până în 1969 1 an internatura la Orhei. După aceea a început și lucru propriu zis...la Izbiște în calitate de medic de sector.”

Spitalul era unde acuma este fosta clădire a ambulatorului de la Izbiște și conform standartelor trebuiau să fie 12 lucrători medicali, dar nu erau nici jumate din personal. Din 1969 medic șef devine  d-l Chetrean Gheorghe. Pe atunci 9 sate erau pe seama lui: Izbiște,Ohrincea, Cruglic, Stețcani, Miclești, Hârtopul Mare, Hârtopul Mic, Ișnoăț și Râșcova. Circa 20 000 de oameni!

În 1973 s-a pus întrebarea să se construiască un nou spital. Conform poziției geografice și după numărul de populație, dar și reeșind din istoricul dezvoltării medicinei locale spitalul trebuia să se construiască pe teritoriul satului Izbiște.„Chiar discutasem despre acesată întrebare cu medicul șef de la Criuleni, d-l Grabovic și chiar cu președintele colhozului de la Cruglic, d-l Bairac, care era și nașul meu de cununie, pe care l-am convins că spitalul trebuie construit la Izbiște, povestește d-l Gheorghe, dar tot izbiștenii s-au opus acestei construcții. Câțiva consăteni din sovetul sătesc de la acea vreme, și-au exprimat temerile că colhzul nu va putea să ducă la bun sfârșit acest proiect deoarece deja se începuse tărăgănarea construcției noii școli din Izbiște. Cu toate că la construcția spitalului trebuia să pună umărul toate satele din jur...nu numai Izbiște. Ei dacă izbiștenii au fost îmoptrivă, atunci Bairac a hotărât că spitalul va fi construit pe teritoriul Cruglicului și chiar singuri l-au și construit....”

„Și iaca așa Izbiște, un sat cu istorie și tradiții în medicină a rămas actualmente cu un punct medical amenajat temporar într-o casă particulară...oftează unul din cei mai buni medici pe care ia avut Izbiștea. La spitalul cel nou de la Cruglic am început a lucra din 1980, dar niciodată în semn de protest nu am acceptat să fiu medice șef cu toate că am fost și la perfecționare în Minsk, Belarus și m-am  calificat ca șef de spital.Și chiar am scris câteva cereri de transfer la spitaul din Dubăsari”

Din 1961(încă din armată) a fost membru de partid(Partidul Comuniștilor), dar nu din convingere sau simpatizare, ci din motiv că altfel nu aveai cum reuși în acele vremuri.A depus cerere de ișire din partid după o săptămână cînd Boris Elițîn(președintele Federației Ruse) și-a dat demisia...în 1998.

Iar din cei 4 copii ai domnului Gheorghe Chetrean, 2 fete au călcat pe urmele rtatălui: cea mai mare fată este farmacistă în or.Chișinău, iar altă fiică este un cardiochirurg renumit în Timișoara, România.

„Acum, ajuns la o onorabilă vârstă parcă am văzut de toate, dar mai am o dorință: să merg la mormântul fratelui Andrei căzut în război...Nimeni dintr-ai noștri nu a fost niciodată să plece fruntea la mormântul lui,” oftează d-l Gheorghe.

Destine născute în Siberia...

 

Câte poate să încapă în soarta unui om? De neimaginat!

Câtă voință poate avea un om? De nemăsurat!

Câtă credință poate avea un om? De necrezut!

    

Ermurache Elena Andrei
născută 1951, regiunea Tiumeni, Siberia

Emurache Elena Ștefan este unul din copiii basarabeni născuți în îndepărtata Siberie, în familia lui Andrei și Ecaterinei Bocan, originari din s.Cruglic, r. Criuleni, deportați printr-un denunț scris de vecini, cum că ar fi „culaci”, în 1949. A fost una din cele două gemene care au văzut lumina zilei la 30 noiembrie 1951, în îndepărtatul Crasnoorlovsk, regiunea Tiumeni, făcând primii pași și copilărind pe pământuri străine. Au supraviețuit vremurilor vitrege datorită hărniciei părinților și dragostei dintre ei… dar și mai mult datorită credinței și sufletelor dedicate întru totul pământului natal.

 

Vă îndemn să citiți despre soarta și credința unei familii de basarabeni deportați în Siberia și anume a doamnei Elena Ermurache, născută în familia lui Bocan Andrei Ștefan(2 iulie 1912) și Bocan(Sclifos) Ecaterina Ștefan(9 aprilie 1915) s. Cruglic.

Bocan Andrei Ștefan(fără un picior) și 

Bocan Ecaterina Ștefan, părinții Elenei Ermurache

Fotografie din anii 1960, la revenirea în Basarabia.

Îmi este greu să repovestesc povestea vieții sale și de aceea o să las textul în original, de la persoana întâia, ca să simțiți fiorii unei istorii cât un neam întreg…

„Bunicul Ștefan, a fost primul gospodar în satul Cruglic: muncea și avea de toate. Toți copiii lor au fost la fel oameni gospodari. Tatăl meu doar prin munca sa se alina - avea și lucra împreună cu mama 15 hectare de pământ, aveau livadă, vie, pădure în Cruglic și Ohrincea. Aveau cai, car cu boi, oi, capre, vaci, viței, prisacă cu albini și în general tot ce poate avea un om muncitor și gospodar la țară. Avea și o mică magazie, unde vindea vin, miere, făină, adică tot ceea ce producea cu mâinile sale.

Mama mea nu avea studii, dar era o femeie cu credință, dragoste și hărnicie deosebită. Au avut împreună 10 copii și tare se mai întristase când primii trei au decedat timpuriu din cauza muncii și a greutăților. Mai apoi după trei fii, mama tare se mai ruga ca Dumnezeu să-i deie o fiică ca să aibă cui țese zestre. Și iată că fata se născu în vara anului 1949 și mama zi și noapte țesea covoare, țoluri, lâncere pentru zestrea fetei.

Tata... cuvintele se topesc în vârful buzelor când pomenesc de el. Când era mai tânăr a fost lovit de copita unui cal și din cauza infecției și-a pierdut piciorul mai jos de genunchi. Avea două schimburi de proteze: de sărbătoare cu talpă ca să poată încălța un pantof și de lucru, cu un țăruș din lemn în capăt. Dar cu toate astea muncea mai ceva decât unul sănătos: a făcut singur casă cu lemn gravat, uși frumoase, podea șlefuită și ferestre luminoase. Studii avea doar patru clase românești, dar îi ajungeau pentru a se descurca în viață.

-           Măi Andrei o să te deporteze! îi ziceau autoritățile române la retragere, - Hai cu noi în România o să fii gospodar... ești ager la minte, harnic.... o să te descurci...

Da tata a zis:

-           Nu! Eu nu-mi pot lăsa țara! Nu-mi pot lasă pământul...

 Și a rămas... 

A rămas până în noaptea de 5 spre 6 iulie 1949, când au venit cu armele ca să-l aresteze ca pe un tâlhar. Au venit cu arme la miezul nopții. În ajun botezaseră fata cea mai mică, pe masă era o farfurie cu prăjiței beșcați ca pe timpuri.

-         Măi da ce chiar o se ne ridice? Se întreba tata... nu am avut funcții în primărie, nu sunt boier, toată viața am muncit pământul, nu am furat nimic în viața mea, am copii mici, sunt fără un picior. Poate m-or lăsa...

Mai întâi s-a ascuns, crezând că dacă nu-l vor găsi pe el, îi vor lăsa în pace familia, dar văzând că mamei i se făcu rău s-a predat soldaților. Iau urcat pe toți împreună: mama, tata și cei trei copii ai lor de 4 și 2 ani, și ultima, fiica mult așteptată – de doar 4 săptămâni. Numai mașina s-a mișcat că toți au și dat buluc în gospodăria tatei: și vecinii și conducerea... Fiecare lua ce năpădea – covoare, țoale, vin, purcei, oi... totul muncit de familia noastră. A doua oară când părinții mei pierdeau toată gospodăria, prima oară în timpul războiului fiind evacuați, la revenire nu au găsit nimic.

Pe bunelul Ștefan nu l-au luat, fiindcă era prea bătrân. Tot în seara aceea iau ridicat și pe ceilalți 6 frați ai tatei, doar cel mai mare, Filip a scăpat fugind. Cu fuga a scăpat și Tudor, fiul cel mai mare a tatei, rămânând cu bunelul.

De la stânga la dreapta: bunelul Ștefan, fratele Tudor și Filip fratele tatei, toți trei scăpând de deportare. Foto 1949, în ajun de ridicare.

La plecare mama implora o vecină: 

-   Te rog să vii să le faci câte o gură de mâncare moșneagului și copilului ista... că or muri de foame săracii...

Iau urcat într-un tren marfar,fără ferestre, fără apă și mâncare. Cum de a supraviețuit frigului și foamei fetița lor de numai câteva săptămâni, deoarece mama pierduse sânul din cauza stresului și nu putea alăpta nici acuma nu-mi pot explica.

Peste o lună au ajuns în regiunea Tiumeni, raionul Armizonsk, satul Crasnoorlovsk. I-au cazat pe 5 familii într-o baracă mică, în jur doar taiga... 

- Hai poftim…luați și trăiți...

Pașapoartele de „deportați”

Tata, s-a dezmeticit repede, și deoarece era harnic, în decurs de o vară a făcut o casă, din bârne, a învățat o nouă profesie de lemnar și a început să muncească. În decurs de un avea deja o gospodărie bine conturată. Până și vacă a cumpărat, ca să aibă lapte pentru copii. Se odihnea doar Duminica, pe care o petrecea citind cărți religioase.Și se ruga... de fapt se rugau ambii în fiecare zi să-și poată vedea locurile natale. Mama muncea la tăiat stuh și făcea cele mai gustoase bucate din cătun, că mâncare acolo nu prea era, doar pâine din secară, ciuperci și tot ce poți strânge de la mama natură.

În toamna anului 1951, cu toate greutățile, mama a născut.  A adus pe lume două gemene: pe mine și pe sora mea Viorica, ambele primind numele în cinstea celor două bunicilor ale noastre, decedate timpuriu.

-          Dumnezeule! Mare este puterea ta Doamne! dacă ma-i  învrednicit să dau naștere acestor două ființe mici pe aceste meleaguri străine și îndepărtate.

Și într-adevăr credința lor a fost mare și Dumnezeu avea grijă de noi eram sănătoase necătând la greutăți și lipsuri și chiar în același an vaca noastră a fătat două vițele, astfel gospodăria noastră din Siberia prindea contur pe zi ce trece.

Copilăria mi-o amintesc cu 3-4 luni de primăvară-vară, cu mlaștini desfundate peste tot, gândaci mari și gustul acru al painei de secară. Restul era doar iarnă cu ninsori și vifornițe, frig și urlete de lup chiar sub fereastra casei noastre.

Ne-au permis să ne întoarcem în Basarabia în iunie 1956:

-         Nu plecați! La ce vă trebuie! Aveți aici deja gospodărie! Acolo o să începeți totul de la zero, o să vă țină de nimeni… le ziceau vecinii, care erau și ei la fel deportați de toate națiunile: ruși, nemți, ucraineni, poloneji... Și chiar și autoritățile locale îi propuneau să rămână să lucreze mai departe.

-         Să fie un foc cât de mare și o apă cât de adâncă că nimic nu mă poate opri ca să plec să-mi văd copilul, zicea mama mea gândindu-se la băiatul lor rămas singur acasă. 

       Deoarece bunelul Ștefan născut într-un an cu Lenin,1870, decedase într-un an cu Stalin, în 1953, iar Tudor rămase singur deja de trei ani. Când ne-am reântors mult timp ziceam că nu este fratele nostru, nu este „bădica” nostru, dacă noi născute în Siberia nu l-am putut vedea.

Ne-am întors în sat, iar părinții priveau cu jale la casa lor, care nu mai era a lor ci transformată în maternitate. Așa au pățit și frații tatei deportați, casele cărora au fost transformate în oficii poștale,cărmuiri de colhoz, grajduri de cai, magazii…  De reîntors nici vorbă să ni le reîntoarcă, așa că tatăl a făcut altă casă, în ograda bunelului.

Frații și sora Elenei Ermurache, toți deportați
Foto: 2000

După reîntoarcere mulți ne ziceau „culaci”  - autoritățile, se șușoteau vecini căci nu se așteptaseră să se întoarcă. Chiar și la școală unii colegi, îmi spuneau că sunt fiică de culac. Sufeream mult…Un cuvânt nu puteam zice, toți ne ponegreau de parcă nu eram oameni. Tata știa și vedea toate astea. Și chiar într-o zi l-am întrebat dacă e drept că culaci înseamnă oameni bogați ce mănâncă doar colaci albi, cum mă porecleau colegii? M-a luat într-o parte zicându-mi:

- Nu le trage atenția fata mea. Culac provine de la cuvântul rusesc „кулак " adică pumn. Și li se spunea în trecut țăranilor înstăriți care munceau de zori și până noaptea pământul și dormeau puțin cu pumnul sub cap  în loc de pernă, pe unde îi apuca vremea, ca a doua zi să fie gata primii de muncă. Ceea ce ne socot ei nu este corect. Lasă-i să vorbească, destinul nostru e să muncim.!

Andrei Bocan(1912-1989)

 Astfel prin câteva vorbe simple și prin exemplul său  mi-a alinat frământările mele de copil. Totuși ne-a scos din școala din sat și ne-a transferat la școala internat de la Dubăsari. Și iarăși despărțiri, lacrimi, părinții îi vedeam rar.

Tata a făcut ceea ce el știa mai bine – a muncit. Tata tot timpul așa zicea:

-          De muncă nu moare nimeni. De scârbă...scârba te doboară cu zile...

A fost om tare cuminte, slăbuț din fire dar muncitor de peste puterile unui om. Fiind lemnar făcea uși, ferestre, acoperișuri la casele din sat. Îl luau la lucru chiar și înaintașii din partid, știindu-l om harnic și priceput.  Lumea se mira: 

- Cum oare poate un om cu un singur picior să se cațăre pe vârful unei case?  

Mama s-a angajat în colhoz la tutun, a fost chiar și „peredovic”(adică fruntaș).Iar la 44 de ani, în 1959, la trei ani de la reîntoarcere a născut al 10-lea copil, un băiat și iau pus numele de Gheorghe, în cinstea Sf. Gheorghe Biruitorul, în semn de mulțumire pentru că au izbutit să învingă toate greutățile vieții. Și întotdeauna când cocea pâine sau plăcinte, mai întâi dădea de pomană apoi mâncam noi, zicând că e păcat să nu te împarți cu cineva din ceea ce ți-a dat Dumnezeu, cu cineva care poate e mai flămând. Acest obicei îl păstra încă din Siberia, când servea toți vecinii din puținul ce-l aveau.

Ne-a dat pe toți copiii pe la școli, nu am dus lipsă de nimic, doar că ne spuneau să nu povestim nimănui nimic despre viața noastră. Până la final au trăit cu frica-n sân că va veni cineva să-i ridice din nou. Multe nu voiau să ni le povestească, cu toate că înțelegeam că cunosc totul. Toată viața le-a fost frică să nu-i pîrască cineva, ca să nu-i toarne că sunt mai gospodari.

Și aveau perfectă dreptate. Recent am făcut cercetări în arhivă și am văzut dosarul familiei noastre. Am văzut actul de ridicare cu enumerarea tuturor bunurilor confiscate... jumate din gospodăria tatei lipsind în acte, am văzut denunțul scris de un vecin de al nostru, vecin care după revenirea din Siberia, intra deseori pe la noi, iar tata ca un bun gospodar îl punea mereu la masă... Era scris să părinții mei aveau slugi, dar nu era adevărat. Aveau o pereche de fini sărmani pe care iau cununat, ia ajutat și le-a construit casă și drept recunoștință ajutau câteodată părinții la muncile din câmp.

În 1981 soarta l-a mai pus odată la încercare pe tata: alunecările de teren din acel an au făcut una cu pământul casa noastră.... a treia casă ridicată de tata. Astfel, la vârsta de 69 de ani, el a ridicat cu mâinile sale a patra casă și ultima sa casă.

Au murit ambii în același an: mai întâi tata la 14 septembrie 1989 la vârsta de 77 ani, iar mai apoi mama exact la 3 luni, la 13 decembrie, de Sfântul Andrei, la 74 ani. 

I-am îngropat alături, cum au fost toată viața

Tata și mama s-au înțeles foarte bine. Nu i-am auzit să vorbească mult despre dragoste, dar s-au susținut unul pe altul, se înțelegeau din jumătate de vorbă. Și credința le-a fost mare… Și poate armai fi trăit mulți ani încă, dar scârba și frica deportării repetate ia măcinat ani de zile...”

Destinul de mai departe a doamnei Elena e și el la fel plin de încercări și examene. A învățat la școala pedagogică, educând nu o singură generație de elevi din satele Mălăiești, Ohrincea și Izbiște. S-a căsătorit, au zidit împreună o casă în Ohrincea. Și când era să creadă în fericire, soțul a decedat într-un accident rutier. A rămas singură cu doi copii mici. Din cauza stresului și pierderii s-a îmbolnăvit, iar medicii nu-i puteau găsi leac.

Pe urmă și-a întâlnit și marele sprijin, pe Tudor Ermurache, fost și el fiu de gospodari care au avut de pătimit de pe urma regimului comunist. Soția lui la fel decedată timpuriu lăsându-l cu doi copii mici. Și atunci s-au unit două destine, două vieți zbuciumate care se susțin și trăiesc suflet în suflet, cu credință și frică de Dumnezeu.

În prezent sunt ambii la odihna binemeritată, au crescut și educat împreună patru copii minunați, numai  că pot fi împreună doar la sărbători..

- Noi în trecut ne numeam deportați, ei acuma se numesc diasporă... e cam tot aceeași, zâmbește trist doamna Elena, de voie de nevoie și-au părăsit țara. Alte vremuri, alte definiții, aceleași destine...

Familia Ermurache Tudor și Elena
împreună cu copiii.
Foto: 1990

„Șapte clase românești” ale unui președinte de soviet sătesc…

Mă gândesc des la soarta omului simplu… la clasa asta socială, cu nevoile sale, destinul și identitatea sa. Și mai ales principiile și demnitatea sa, păstrată cu sfințenie în tot vârtejul vieții.Mă gândesc că în procesul amplu și global de scriere a istoriei, fiecare din ei își lasă urma sa, care deseori se pierde în multitudinea de urme, sau și mai grav este ștearsă pe motiv că nu mai e relevantă pentru noile generații... ce vin cu alte viziuni, alte concepte și idei despre țară, bunăstare, viitor.

Și mai nou – în procesul de împărțire a istoriei pe etape, e la modă să se clasifice și destinele oamenilor simpli, în pro sau contra, în eroi și anti eroi, și toate astea reieșind din situația momentului.

-          - Sistemele vin și pleacă, dar noi țăranii, oamenii simpli avem o datorie – să muncim, zâmbește obosit interlocutorul meu Moș Pantelimon Mîrca din Cruglic - un om simplu care și-a dăruit întreaga viață acestui pământ.

Mîrca Pantelimon, lângă casa muncită de el,

Am mai scris despre nea Panchiușa,(articolul - Tema pentru acasă a lui Pantelimon Mîrca.) cum îl dezmiardă sătenii, despre copilăria și tinereai sa: schimbarea puteriii,perioada războiului, căsătoria cu Irinuca lui și deplasarea semiforțată în Siberia, la Solikamsc.  Am mers din nou cu plăcere și interes să-l revăd, unde mai pui că mi-a transmis că ar vrea să „pun punct” literar vorbind, pe istoria vieții sale, pe frământările și aminitrile care îl macină. Și adevărat vă spun că despre el poți scrie multe deoarece este o istorie vie, o istorie povestită de un om simplu, mai verdiică și mai reală decât orice istorie scrisă.

Familia lui Pantelimon Mîrca, 
foto 1935

Născut în 1925, la cei 95 de ani a rămas singurul din cei 7 frați și 2 surori din familie, cu școala românească făcută pe sărite printre război, foame, tif și desigur bucurii mărunte: bucurii de o ploiță bună, de roadă, copii și sănătate.

-         - Pământul mă poartă încă... mă iubește , că și eu l-am iubit toată viața, glumeșete nea Pantelimon. Da cât l-am iubit...și cât l-am mai muncit(bătrânul dă din cap) toată viața l-am muncit...

    

Soția Irina și copiii Veronica și Anatol,
la întoarcerea de la Solikamsk, 1954

A început a lucra în colhozul din s.Cruglic, imediat de la întoarcerea de la Solikamsk(unde a fost trimis la lucru prin ordin, împreună cu familia), în 1953, lucrănd ca colhoznic simplu. Conștiincios din fire, în 1960, pentru prima dată, timp de un an a lucrat în calitate de conducător(brigadir) la brigada de legumicultori. Evidențiindu-se prin responsabilitate, deja din 1961 a început să lucreze în calitate de președinte al Sovietului Sătesc Izbiște,până în 1973, odată cu destrămarea colhozului comun din Izbiște și Cruglic. Apoi a fost transferat ca să redreseze situația ce ține de gestionarea depozitelor de aprovizionare a colhozului.

         - Odată cu preluarea conducerii colhozului de către Bairac Mihail, mi s-a propus să preiau în gestiune problemele ce țin de gospodăria sătească, funcție în care m-am ispăvit de minune cred eu: am fost corect, cinstit, grijuliu față de bunurile oamenilor și colhozului. Acolo am lucrat până la pensie, până în 1985. La pensionare mi s-a conferit ordinul „Veteran al muncii”,cred eu pentru cei peste 40 de ani munciți în colhoz, o distincție cu care te mândreai pe vremuri și nu se dădea fiecăruia..., amu nu știu de mai contează, de parcă oi fi muncit în altă lume..., oftează bătrânul

2 februarie 1966,Izbiște întâlnire cu scriitorul
Ion Bolduma(primul din stânga)
președ. sov.sătesc Mîrca Pantelimon
(al 5-lea în foto)

După pensie, a mai lucrat încă 5 ani la harbuzăria colhozului, conducător a unei brigăzi compuse din 16 oameni: creșteau harbuji și îi vindeau prin piețele și satele republicii, banii îi vărsau în caznaua colhozului, primind 40% din venitul incasat ca plată pentru muncă.

 -Dă mă rog... un fel de trecere lentă de la socialism la capitalism și lecții pentru orânduirea viitoare, glumește nea Pantelimon. Iar după destrămarea colhozului, am muncit ca toți țăranii , treziți peste noapte agricultori. Tehnică nu aveam, transort nici atâta: pe jos ne duceam cu familia la deal, lucram manual pământul și strângeam roada.... Ne descurcam încetișor.

29 sept. 1989, Jubileul „40 de ani”a colhozului
„G.I.Cotovschi”s. Cruglic. Expoziție de legume.
Mîrca Pantelimon în calitate de conducător
de zveno, brigada de legumicultură.

Timp de 18 ani, anual, din 1967 până în 1985 a fost ales deputat al Sovietului Sătesc Cruglic, aducându-și raportul personal în ce privește dezvoltarea satului natal: asigurarea cu cadre tinere, organizarea vieții culturale și artistice, bunăstarea și rezolvarea problemelor locale.

L-am întrebat la final de discuție dacă regretă ceva în viață sau de se mândrește cu ceva anume:

-         -  Nu știu…mi-a răspuns îngândurat moș Pantelimon, de regretat nu regret nimic fiindcă nu am ce regreta: toată viața mea am muncit și am crezut în faptul că munca mea este pentru un viitor mai bun, pentru țara mea, pentru copiii mei… Am muncit cinstit, nu am furat un capăt de ață! Cât despre mândrie… nu am făcut nimic ieșit din comun pentru sentimentu ista. Doar că atunci când am intrat pentru prima oară la lucru și mai târziu când am lucrat în calitate de brigadir, președinte de soviet sătesc, peste tot locul mă întrebau de „obrazovanie” adică de studii, eu tot timpul răspundeam răspicat și cu mândrie, fără să mă ascund:  - Șapte clase românești! – zice cu mâna pe inimă bătrânul. Chiar și atunci când am intrat de voie-de nevoie în partid ca să mă pot întoarce acasă (se are în vedere partitul comunist din URSS și  demersurile depuse pentru reântoarcerea în Basarabia),am spus că am școală românească. La care funcționarul rus, mi-a zis: Это хорошо! Румынская школа – хорошая школа!    

   

Certificatul ordinului „Veteran al muncii”Mîrca P.V.
Pentru cei peste 40 de ani munciți în colhoz.

Privesc la bătrânelul ista uscățiv și la mandatele de deputat, diplomele și meritele înșirate în fața sa și  mă întreb cine o fi mai patriot: cei ce se ascund   după slogane și lozinci frumoase, sau acest bâtrân  ce prin munca și onestitatea sa a făcut mult mai multe.         

Și mă mai întreb a cui CV este mai valoros - al nostru? Al tinerilor de azi, în care ne place să indicăm universități  și profesiuni în vogă, limbi străine, traininguri și proiecte la care am participat, sau cele „7 clase românești”... spuse cu mândrie de nea Pantelimon și valorificate din plin   pe tot parcursul vieții.

Pantelimon Mîrca și distincțiile obținute prin
muncă și dăruire.

„La filcă” … jocul bărbaților adevărați!

 

Independența înseamnă sacrificiu și patimă!

Îmi amintesc cu nostalgie viața de odinioară… zilele în care ne apucam de muncit, apoi munceam ca nebunii, iar când sărbătoream eram așa mai rușinoși, mai retrași, mai cu preț pe orice sărbătoare . Gospodinele prin casă, miros de plăcinte și bucate feluri, iar gospodarii, bărbați ce sunt, în drum, la o fântână, la o răscruce să mai pună țara la cale.

Dă…cum zice zicala „Jupâneasa ține casa, iar jupânul ține drumul” că așa e de când lumea și pământul la moldoveni, fără nici un fel de părere de rău sau discriminare de genuri.

Și apoi ce poți face la sat bărbat fiind de o sărbătoare fie ea zi de duminică sau zi națională?

Îmi amintesc și acum scăunelele de la porțile izbiștenilor, scăunele la care se adunau vecinii să mai schimbe o vorbă, să chibzuiască din evenimente, probleme, frământări.  Mai  la toate porțile exista o astfel de „platformă live de comunicare”. Dar cel mai important scaun era cel de la poarta celui mai în vârstă măhălean:  anume aici duminica sau în zilele de sărbătoare se adunau mai toți bărbații din mahala. Și fiți siguri că nu pentru a bârfi se adunau, ci la un pahar de vorbă bună moldovenească să pună pe cântar tot ce se face în țară, în sătuc. Era ca un fel de „divan sau gâlceava înțeleptului cu lumea” (vorba lui Cantemir)

•         Să stăm strâmb și să judecăm drept, cum zice nea Nicanor Jenerenco , unul din cei mai în vârstă mahalagii de ai mei.

În mahalaua din satul nou, astfel de scaun era la poarta lui moș Filaret Jenerenco, gospodar în toată firea, părinte de băieți ca brazii. Nea Filaret aranjase chiar și un fel de foișor la poartă: la umbra viței de vie, cu măsuță, scaune împrejurul ei. Printre știri sau invers – bărbații mahalalei mele jucau cărți. Un joc specific pe care doar la Izbiște l-am întâlnit: „la filcă”!

„La filcă” sau „Filca” este un joc la cărți cu patru jucători,  doi câte doi formează două echipe, adică joacă în pereche. Este un joc de logică și viziune cu multe mișcări înainte. Iar cel mai important în acest joc sunt semnele, adică jucătorii perechi nu au voie să discute între ei, ci doar să se înțeleagă prin semne folosind degetele la mâini, semne cu ochii, sau felul cum a trântit ultima carte de joc. Cea mai mare în acest joc este șasele de coz(iapa), urmat de ghindari(valetul de cruce), apoi verdari(cel de verde), roșarul(cel de roșu) și tăbăcarul( cel de dobă). Adică o ierarhie întreagă și fiecărui deget de la mână în corespundea o carte de joc, iar prin dibăcia de gesticulare observată și înțeleasă doar de partenerul tău de joc, puteai face o strategie, știai cu exactitate cu ce carte să mergi, ce cărți are celălalt etc.

Se juca la interes, adică cum interes… câștiga acea echipă care reușea să facă adversarilor un „tăbac”, „trubă” sau un „Chișinău”, asta în dependență de numărul de cărți „bătute”.

Noi picii nu aveam voie să jucăm în aceste jocuri, ni se permitea doar să privim și să ne mândrim cu tații noștri dacă reușeau să câștige câteva partide la rând. Era o revelație pentru noi copiii și cea mai plăcută petrecere de timp. În lipsa internetului ,calculatoarelor și a rețelelor de socializare, jocul „la filcă” substituia toate jocurile online ce le urmăresc generațiile actuale de gheimeri. Ca și acum văd analiza, sfaturile și strategiile fiecărei partide: cine și cu ce a mers, unde a greșit, cum trebuia să strige, …

Bărbații…. Bărbații mahalalei mele!

Eram mândru de ei! De fiecare în parte! Eram mândru de hărnicia lor, de vorbele lor, de felul cum sărbătoresc … eram mândru de cum jucau „la filcă”!

Jucau câteodată de dimineață și până seara târziu, jucau și la lumina felinarelor când spiritele erau încinse și nimeni nu voia să piardă. Azi puneau totul pe joc, de mâine mizau totul pe munca lor.

Erau anii 90, independența abia se contura, iar războiul de pe Nistru începuse în ziua aceea.

Fiind aproape de Nistru(20 km) vedeam seara cum zboară proiectilele pe cerul nopții. Bărbații mahalalei au lăsat jocul și au înlemnit cu privirea la cer. Toți au înțeles că a început războiul . Cei ce au făcut serviciul în armată, arătau și explicau care și ce fel de proiectil zboară pe cer: care este de calibru mai mare sau care erau rachete antigrindină, -  „alazani” cum le ziceam noi, folosite pe larg în acest conflict.

Atunci bărbații mahalalei au sărit ca arși, gata pentru orice, gata pentru o chemare, gata pentru un sacrificiu.  Zaharia Jenerenco fiul lui nea Filaret, flăcău pe atunci, țin minte a făcut ferfeniță cărțile de joc, a spart un scaun cu piciorul în pornirea spiritului încins și în indignarea evenimentelor începute.

Erau gata să-și apere neamul… toți până la unul, bărbații mahalalei mele … simpli șoferi, tractoriști, agricultori… Pentru ei independența era satul, familia, scaunul de la poartă, „filca” și toți puștii ce îi numeau „tată”.

Trei decenii…

Am privit azi fascinat din nou cum bărbații joacă „filcă”. Bărbații altei mahalale. Mahalaua lui Lupan Leonid, Rotaru Vasile, Cațaveica Petru și desigur cel mai în vărstă, cel care mai păstrează scaunul de la poartă nea Leonid Muntean. Am stat puțin, timid ca un copil și am plecat grăbit ca un matur, fiind ocupat de treburi... treburi  în zi de sărbătoare 😞...

Dar totuși mai sunt bărbați.... se joacă încă „filca”