Un izbiștean în oastea lui Dimitrie Cantemir…filmul „Dimitrie Cantemir”

Haralampie Țurcanu

Țurcanu Haralampie născut în 1951 în familia unor simpli agricultori ca pe vremuri. Tatăl lui,Chirilă Țurcanu(1904), a fost  cavalerist în oastea română(1933) și a venit acasă schilod de un picior: în timpul unor manevre în galop, calul lui a alunecat și a căzut peste el prinzândui piciorul între șa și pietre.

Și deoarece, tot neamul său era legat de cai  și soarta lui Haralampie a fost la fel să fie: în 1973 i s-a dat o căruță cu doi cai din colhozul din sat ca să lucreze.

Foto: secvențe din filmul „Dimitrie Cantemir” Moldova film

 „Lucru ca lucru: dute-n acolo, vino-ncoace, adu ceea, du ceea, povestește nea Haralampie, până când a venit cineva din raion și a zis că are nevoie de toate căruțele din sat cu tot cu căruțași pe vreo trei zile. Nu ne-au explicat pentru ce. Au mers mai mulți din sat: moș Roman,Scridon Bordeianu, Gheorghe Țîmbălari, Sașa Dracinschi, Chirilă Hopa. Am ajuns pe poligonul de la Bulboaca lângă Dubăsarii Vechi și ne-au zis să aranjăm căruțele într-un șir pe costișă că aici va fi linia de apărare a modovenilor. Abia acum am înțeles că avea să se filmeze un film, un film despre lupta lui Dimitrie Cantemir și Petru I cu turcii…”

    Filmul „Dimitrie Cantemir”, o producție a Moldova Film 1973, în regia lui Vlad Ioviță cu Mihai Volontir în rolul principal, s-a filmat în mai multe locuri. Aici, pe poligonul Bulboaca, a fost înscenată lupta de la Stănilești 1711, în care moldovenii și rușii au suferit înfrângere, iar Dimitrie Cantemir a luat drumul pribegiei în Rusia.

„Cum am ajuns ne-au dat niște halate lungi, țepoaie și un fel de chipiuri : ne-au spus că noi vom fi ostașii lui Dimitrie Cantemir, își amintește nea Haralampie, altora le-au dat haine simpli țărănești și furci din lemn. Au adus niște poloboace din lemn, și când veneau turcii asupra noastră, erau călare, noi ungeam poloboacele cu ulei și le dădeam foc dea rostogolul peste turci. Caii erau învățați și săreau peste ele. Apoi fugeam cu toții la vale și atacam turcii, după ce îi fugăream un pic, turcii care veneau mai mulți ne fugăreau pe noi deja. Noi fugeam înspre oastea rușilor și acolo împreună cu ei fugăream înapoi turcii. Și iaca așa trei zile de dimineață până-n seară. Se uitau dacă le plăcea cadrele, apoi mergeam mai departe. Dacă nu mai fugăream odată turcii…”

Foto:poloboacele incenidiate asupra cavalerimii turcești,
secvențe din filmul „Dimitrie Cantemir” Moldova Film

Filmul a fost filmat aproape în premieră pentru acele timpuri din elicoptere, ca să se vadă toată amploarea luptei. „Lui Sașa Dracinschi, vântul de la elicele elicopterelor, ia ridicat căruța în aer și ia sfărâmat-o de pietre. Iau dat o căruță nouă, cu care a venit mândru în colhoz de parcă avea un trofeu de război”- zămbește d-l Haralampie.

Ca în orice film au fost și diferite cascadorii și trucuri, care unele s-au lăsat cu întâmplări nu prea plăcute:„ Ni s-a spus de la bun început că dacă vom fugi de cavalerie și ne va ajunge vriun cal, să nu ne temem, căci caii sunt învățați și ne vor ocoli sau vor sări deasupra noastră. Unul nu a înțeles și cînd venea calul din urma lui, s-a întors brusc și ia pus țepoaia în piept, cârligând calul cu tot cu călăreț. A primit mustrare aspră și voiau să-i ia caii în locul calului rănit, povestește nea Haralampie. Pe jos era explozibil legat cu sfori și cînd atingeai sfoara exploda, făcând mai mult doar fum și zgomot, dar și așa doi colhoznici mai nu au orbit, din cauză că au căzut lângă explozibil.”

Au dormit trei zile prin căruțe, mâncare li se aducea de la Anenii Noi. Seara cînd toți plecau ei

Foto: Mihai Volontir în rolul lui Dimitrie Cantemir,
filmul „Dimitrie Cantemir” Moldova Film

umblau prin „foișoarele”(corturile) împăraților, că în timpul zilei nu aveau voie să urce în deal la împărați. Pe Mihai Volontir, care a jucat rolul lui Dimitrie Cantemir, așa și nu l-a văzut fiindcă era mai tot timpul ocupat cu scenele luptelor. Filmul pe urmă desigur l-a privit, dar așa și nu s-a recunoscut printre sutele de „ostași” a lui Volontir, doar căruța și caii ia recunoscut pe costișă când a mers elicopterul deasupra cu camera de fimat…

„Au promis de la început că ne vor plăti cele trei zile de filmări, dar așa și nu mi-au dat nici o rublă pentru rolul meu, doar la câteva săptămâni am primit vreo 3 ruble din colhoz, pentru „comandirovca” mea de la Bulboaca…și nici OSCAR nu mi-au dat”, glumește în final nea Haralampie Țurcanu…

 S-ar părea că nu e nimic deosebit în acest om și această istorioară, dar este importantă fiindcă este despre și cu izbișteni în rolul principal. Și în curînd va apărea un alt articol: deja despre filmul „Gustul pâinii”1966(ГОРЬКИЕ ЗЁРНА), o producție Moldova film, în regia lui Valeriu Gagiu, filmat în zona Mașcăuțului și cu (atenție!) - taraful de la Izbiște de pe atunci, în secvențele acestui minunat film.

Este unul dintre cele mai reprezentative filme ale cinematografiei de peste Prut, abordând unul dintre cele mai crunte evenimente ale istoriei: foametea din anii 1946-1947. Este producţia de debut a lui Valeriu Gagiu, la care a semnat regia, dar şi scenografia. Filmul este cutremurător, reuşind să transmită oroarea acelor vremuri. Filmul a fost interzis în perioada sovietică în RASSM, fiind considerat „vicios din punct de vedere ideologic”. În anul 1968 a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul "unional" de filme de la Leningrad (Sankt Petersburg).

Iaca așa…nu e chiar atât de simplu cu simplii noștri izbișteni…

Foto: Lupta de la Stănilești,1711, secvențe din filmul „Dimitrie Cantemir” Moldova film

Soartă de frați...

Moș Anton Gașcu….

Cu adevărat unul din cei mai în vârstă locuitori ai localității noastre. Născut în 1928 la 22 decembrie, dar scris în adeverința de naștere la 11 ianuarie.

Pe cât de simplu om a fost și este acum în prezent…pe cât de bătrân este pe atât are ce ne povesti nouă, generațiilor facebookului. L-am rugat să ne povestească câte ceva despre cele trăite.

Născut în familia lui Conon(1892) și Maria(1892), familie cu mulți copii, ca pe timpuri: Afanasie n.1912; Gheorghe n.1918, David n.1920, Anton n.1928, Vera n.1930.(Eduard Gherciu„Izbiște satul izvoarelor” pag 202)

Soarta fraților Gașcu e și ea foarte diferită.

Afanasie(Fănel) și Gheorghe au fost luați de mici de către unchiul lor, Mihail(fratele lui Conon tatăl), -„Unchiul Mișu – ne povestește cu mândrie moș Anton, a fost colonel de divizie în Armata Română”. Acolo cei doi frați au învățat. Gheorghe a fost conducător artistic al unui cor de femei(26 la număr!), știa 8 limbi și a cutreerat toată Europa cu concertele lor. În timpul războiului II mondial, a fost rănit și acoperit în totalitate cu țărână de explozia unui obuz nemțesc. L-au găsit și salvat ca prin minune camarazii de arme. A trăit în București, până în anii 1970, apoi a emigrat în SUA, acolo a și decedat la sf. anilor 2000.

Fănel a trăit în Ploești, având grad de ofițer în Armata Română, decedat și el prin anii 1970. A avut un fiu,Mihai, cardiochirurg bun, decedat timpuriu fără a-și valorifica talentul.

David, bădica Daviță, cum îi spunea moș Anton, a avut o soartă mai cruntă. Împreună cu soția sa Haretina n.1916, au fost deportați în Celeabinsk în anii 1940, acolo și i s-a pierdut urma.

Gașcu Anton…împreună cu soția Nadejda au avut 13 copii, dintre care „au scăpat” doar 6: Nicolae n.1954; Eugenia n.1958; Grigorie n.1960, Haralampie n.1963(insturcor auto Criuleni); Elena n.1966; Valentina n.1972. Restul 7 copii au murit din cauza vremurilor grele,foametei…

Mama îl iubea mult și îi spunea„ Antonaș a mamei, tu ești mintios și ascultător, ești băiatu mamei” și nu ia dat voie unchiului Mișu să-l ia și pe el în România.Așa că a rămas lăngă părinți ducând boii la arat împreună cu tatăl, de la 7 ani.

Își amintește de timpul războiului II mondial: nemții își aveau „ștabul„ în ograda lor, familia fiind ridicată și dusă în părțile Hânceștiului. Apoi a urmat foametea: „Mâncam colăceii babei ,un fel de buruiană ce se întinde pe pământ, taare ne mai durea burta”

Armată nu a făcut, având probleme de mic cu vederea: „Din diochi…m-au diocheat când eram mic și nu văd cu un ochi și nu aud bine cu o ureche” spune moș Anton. A lucrat toată viața în colhoz,din 1950 a fost și tractorist și combainer. În perioada 1960-1961 a lucrat ca toți moldovenii „pentru lemn” în Arhanghel, Rusia. Acolo a răcit tare și a pierdut toți dinții.

În 1966 deoarece era „peredovic„ a fost la odihnă în Republica Populară Socialistă Bulgară, tocmai 20 de zile împreună cu soția! La întoarcere a trecut pe la frații Gheorghe și Fănel din România, unica și ultima vizită făcută la cei doi frați…Fănel decedând, iar Gheorghe emigrînd în SUA. Cu Gheorghe s-a mai văzut în 1994,1995,1996 cînd „americanu” a vizitat localitatea natală trei ani la rînd…a patra oară nu a mai reușit…a decadat…a simțit probabil că nu mai are timp, de aceea a fost trei ani la rând acasă de peste ocean.

Secretul longevității lui moș Anton? Nu a fumat niciodată, din alcool a băut doar vin de casă câte puțin, a mers la biserică aproape în fiecare Dumniică de când s-a redeschis biserica și … nu se leagă de cele pământești: „Dumnezeu dă, el și ia! Facă-se voia Domnului”

”Daaaa…grele vremuri o mai fost, zice moș Anton la final, da tot mai ghini era atunci”…

Iam urat sănătate și a promis că data viitoare va veni la bibliotecă cu „un clit” de fotografii vechi familiare. Aștept cu nerăbdare.

Un izbiștean care l-a păzit pe Hrușciov!

Iacubov Nicanor Ion(moș Conuță cum îi zicem noi sătenii), născut în 1938 la 27 decembrie, în familia unor oameni simpli, agricultori. Tata Ion (n.1905), mama Paraschiva (n. 1905) au avut împreună mai mulți copii: Domnica a.n. 1929(acum Pîrvu), Luca a.n. 1935( decedat în lucniță în urma unei surpături de mal prin 1965), Agafia a.n. 1940(acuma Morari). Au mai avut încă doi copii, dar care au decedat din cauza vremurilor…

A avut o copilărie deloc ușoară și a fost martor la evenimentele de atunci: război, foamete, ridicări , colhoz etc. Părinții lui aveau 4 hectare pe care le prelucrau cu cei doi boi din gospodărie. Pe urmă au mai procurat încă 3 hectare: „Ca să aibă ce să ne dea la fiecare copil câte un hectar - zice apăsat bătrânul, să fim în rând cu tății!”. Războiul îl ține minte acasă, cu un grup de nemți în ogradă, care iau făcut să se mute în sarai, ei ocupând casa. Căruța cu boi au fost luate pentru necesitățile comandamentului militar german local. Pe urmă a venit linia frontului(1943) și evacuarea prin părțile Costeștiului. Perioada de foamete de după război a fost mai blândă cu familia lor: aveau 2 vaci din care se hrăneau. Cu toate că erau gospodari în sat, nu au fost deportați deoarece au predat de bună voie în colhoz tot ce agonisiseră: pământul, căruța cu 2 cai, vacile.Deci începuturile colhozului din Izbiște sunt sumbre pentru moș Nicanor…

„La 18-20 ani eram un băiat plin de putere, eram înalt de peste 1,85m și aveam în jur de 96 kg. De aceea când m-au luat în armată în 1957, am nimerit direct în MBД-ul de atunci, și anume eram în detașamentul de pază la Cremlin. Am fost în excorta personală a lui Nichita Hrușciov(secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între 1953 și 1964, vezi wikipedia) relatează simplu moș Conuță, am dat chiar și mâna cu el … așa la ceremonii … la felicitări de Anul Nou, îi plăcea să ne strângă mâna la toți…Și când mi-au dat medalia: ”Oтличник Cоветской Aрмии”, la fel mi-a strâns mâna. Medalia am primit-o pentru că am partcipat la arestarea unui „șpion” , nu-i țin minte numele, care complotea împotriva lui Hrușciov.(cred că e vorba de complotul împotriva lui Hrușciov și grupul antipartiinic,nu știu précis, vezi wikipedia). Stăteam câte un soldat la fiecare ușă în Cremlin, ca nimeni fără „пропуск” să nu poată intra. De vorbit nu am vorbit cu Hrușciov, fiindcă nu aveam voie. Foarte des aveam „командировочные” (deplasări).Am ajuns cu Hrușciov până în Berlin. De două ori am fost: în 1958 și 1959. Acolo când mergeam convoi prin piața din Berlin, localnicii aruncau de la etaje în noi cu ouă, diferite obiecte și chiar bucăți de cărămidă. Dar aveam „приказ” să nu deschidem focul sau să nu ne dăm la provocare. Tare nu ne iubeau nemții pe noi , soldații sovietici…”

S-a întors acasă din armată în seara de Anul Nou 1961, peste câțiva ani(1964) s-a căsătorit cu Tamara Verdeș, fiica lui Petru și Elizaveta Verdeș. Acasă normal că de îndată a început a lucra în colhoz…A prins aproape toate fazele de dezvoltare și declin ale colhozului: de la începuturi, până la „colhoz milionar” cu Zahar Afanasievici în frunte și până la declinul și căderea colhozurilor. Își amitește câte edificii și infrastructură avea colhozul și acum nu mai sunt: grădinița veche care era în „casa popii”(vizavi de ograda lor, apoi clubul vechi care pe timpuri a fost sinagoga evreilor, prin 70 acolo fiind un magazin de uz casnic –„хозмаг»-ul cum îi ziceau sătenii. Își amintește de cele două brigăzi de tractoare de la zdoroca: una de vieri și alta de „гусничные și колесные”. Ferma veche de vaci care la fel era la zdoroca, cea de porci de asupra iazului…„Nu a mai rămas nimic din ele” concide moșul cu tristețe - toată viața a lucrat în colhoz…

” Deoarece mă pricepeam la cai, am fost foarte mulți ani „издовой”(căruțaș), își amintește moș Conuță, adică aveam o căruță cu doi cai din colhoz și duceam președinții de colhoz pe unde aveau nevoie. Chiar și la raion îi duceam, pe atunci erau mașini doar din estea, de lucru, GAZ-uri. Aveam o pereche de cai buni că într-o jumătate de oră eram la Criuleni și în 45 minute eram la Dubăsari. L-am dus pe Ureche Vasile, pe Zahar Afanasievici, pe Bairac Fiodor Anatolievici. Îmi amintesc că odată, seara veneam cu lucrătorii de la ferma de la Străistanca în căruță. La Cruglic m-a oprit Bairac, a dat oamenii jos și a zis să merg cu el. Am mers pe deasupra satului, pe la Măsărău și am ajuns la „podnaveț” la „stâlp”. Acolo Bairac a ordonat paznicilor să pună în căruță cățiva saci de porumb. După aceea am mers pe la „istacadă”, ne-am dat drumu pe la „toc” în „Jgara”. Acolo la fel a zis paznicilor să pună în căruță câțiva saci de popușoi. După aceea am luat-o în Stristanca pe la Halocea. La ferma de vaci, a chemat paznicii și le-a zis să pună un sac cu urluială în căruță. După aceea am mers de asupra Ohrincei la brigada de acolo. La fel paznici au pus saci cu porumb în căruță. Am ajuns în centrul Cruglicului în zori de zi cu o căruță plină de porumb. Bairac s-a dat jos și a zis: „Mergi acasă cu acest porumb. O să fie mâncare la cai și la ce mai ai prin ogradă. Și dacă o să mai ai nevoie să ceri, dar niciodată să nu furi.Și chiar dacă vei fura să mergi pe drum, căci eu totuna îi prind pe toți. Mâine să nu ieși la lucru, să lași caii să se odihnească….” Iaca așa vremuri erau: o noapte întreagă am făcut „obhodul” pe la paznicii punctelor unde se păstra producția. Atunci colhozul era mare: eram împreună cu Cruglicul și Ohrincea…”

Desigur nea Nicanor a lucrat în mai multe funcții din colhoz, a fost și paznic, a fost și amestecător de aluat timp de 10 ani la brutăria din Cruglic.

„Acum sunt bătrân dar nu am timp de odihnă, de căruță m-am lepădat cu doi ani în urmă și tot lucrul meu e pe lângă casă: tai un lemn, dău la o pasăre …Rar ies din ogradă, am îmbătrânit cu totul: de la cei 96 de kg pe care îi aveam în tinerețe am ajuns la 50 kg…”

Notă: Toate datele și cronologia sunt conform celor relatate de Iacubov Nicanor.