Ultima redută încă nu a căzut!

- Bună ziua. Sunt de la .............(denumirea organizației) și v-aș ruga să răspundeți la câteva întrebări, dacă nu vă este greu, despre corupția în țara noastră, factorii corupției ș.a.Este vorba despre un sondaj.

- Ok, hai să vedem ce se primește, răspund eu tânărului care stă la intrarea în bibliotecă.
Cu toate că sunt sătul de sondaje și discuți despre această problemă, nu refuz deoarece nu este vinovat vizitatorul meu de sutația din țară, el pur și simplu este un simplu angajat...și e tânăr ca și mine.

Au urmat o serie de întrebări: cine sunt cei mai corupți din țară? cum se poate de luptat cu corupția, în cine aveți încredere? ce salariu trebuie să aibă un medic, un funcționar, un judecător etc., ca să nu ia mită, se poate de stârpit corupția definitiv... bla,bla,bla....și multe alte întrebări care deja mi-au ros urechile de câteva decenii.

Iam răspuns și eu a lehamite, cu „da”, „nu”, „probabil”, fără a intra mult în esența întrebărilor.

Doar la întrebarea: „Cum cred eu ce trebuie de schimbat în Republica Moldova ca să diminuăm corupția?” am răspuns după un pic de analiză că ar trebui de schimbat mentalitatea oamenilor. Nu prea a înțeles interlocutorul meu ce am avut în vedere deoarece nu știa ce să scrie în chestionar și m-a rugat să-i mai explic încă odată.

- Nu are a face,dau din mână, scrie și tu ce vrei în chestionar, nu știu cum să-ți explic ce înseamnă să schimbi felul de a gândi a unui popor și cum asta ar influența asupra corupției.

După ce s-au sfîrșit întrebările din chestionar, m-a înscris în agenda lui, a notat numărul de tefon, ne-am urat o zi bună reciproc și a plecat mai departe pentru a găsi alți doritori de a îndeplini chestionarele...

P.S. Îmi pare rău că nu m-am atârnat serios la chestionarul dat...Îmi pare rău că nu am avut cum să-i explic prin câteva cuvinte despre mentalitatea noastră..

De fapt ar fi înțeles dacă avea să fie martor la o scenă din bibliotecă petrecută cu o jumate de oră mai devreme, când unui utilizator al bibliotecii, iam scanat vreo 15 foi dintr-o lucrare. Apoi le-am convertit din PDF în Word ca să poată face schimbările necesare, și desigur i le-am înserat pe sticul adus de el și a plecat foarte mulțumit acasă fiindcă l-am scutit de o grămadă de lucru, deoarece nu v-a trebui să tapeze cele 15 foi din lucrare ci doar să le redacteze după bunul plac.

- Mulțumesc, mulțumesc! nu contenea să-mi mulțumească utilizatorul, m-ați ajutat enorm!

Și așa la plecare a slobozit din mână 20 de lei pe masa mea de lucru...

- Asta așa pentru un ceai sau o ciocolată, zâmbește utlizatorul...
.

- Luați banii înapoi, nu îmi datorați nimica, îi zic eu arătând cu ochii la bancnotă.

-Eeee...nu, nu e corect...se frăsuie utilizatorul meu, v-am luat din timp, ați făcut atâta lucru pentru mine, m-ați ajutat mult...eu nu pot pleca așa..

-Nu vă faceți griji, îl liniștesc eu, eu sunt la serviciu, asta este datoria mea, ceea ce am făcut eu pentru dumneata este un serviciu modern de bibliotecă. Nu-mi datorați nimic, nu s-a consumat nimic: nici hârtie, nici cerneală..Luați banii înapoi.

-Da?..eu nu pot pleca așa...ezită utilizatorul meu.

- Dacă nu luați banii, atunci altă dată nu vă voi ajuta! recurg eu la șantaj.

- Bine, bine, îi iau..O zi plăcută în continuare, îmi urează, luând banii înapoi de pe masă.

Încă prin 2012, în articolul „Biblioteca ultima redută” am scris despre faptul că biblioteca este pe ultima linie de apărare împotriva a tot ce este străin pentru cultură, educație, onestitate, omenie și îndeplinirea obligațiilor. Aici încă se lucrează cinstit, din plăcere și pentru oameni.

Ei? Ce ziceți dragi bibliotecari?
Ultima redută încă nu a căzut!?

La 18 ani a luat Berlinul și a eliberat Varșovia...

 Alexndru Vozian ultimul veteran de război din Izbiște îmreună cu amintirile și rănile lui.

Satul Izbiște a avut mulți veterani din cel de al Doilea război Mondial. În Biblioteca Publică Izbiște se păstrează o fotografie în care erau peste 40 de veterani. Azi, 9 mai 2018, la 73 de ani de la sfârșitul războiului, a mai răpmas în viață doar unul - Alexandru Vozian, ajuns la o vărstă onorabilă d e92 ani.

Născut pe 19 septembrie 1926, a plecat pe front în anul 1944, când a împlinit 18 ani. Primii ani de majorat nu-i va putea uita niciodată fiind plini de amintiri amare: frig, ploi, lupte nocturne, camarazi pierduți pe câmpul de luptă, răni și nopți nedormite în multe zile deja pașnice...

Înrolat în armata sovietică pe atunci, a aflat că la cei 18 ani ai săi era cel mai tănăr ostaș din divizie, iar arma din dotare un pistol-mitralieră PPȘ-41 rusesc, i se părea  grea, dar în toiul luptelor devenea ușoară ca o pană și se contopeau ambii: omul și mitraliera.

A nimerit direct în Polonia, pe linia I-âi a frontului, acolo și-a primit botezul de ostaș, pe câmpiile poloneze, luptând cot la cot cu ostași de diferite naționalități: ruși, ucraineni, georgeni, basarabeni, poloneji, cehi etc. A participat la eliberarea orașului Varșovia, capitala Poloniei:

„Două săptămâni am luptat pe străzile Varșoviei, își amintește domnul Vozian, de fapt nici nu le puteai spune străzi. De atâta bombardamente orașul era tot în ruine, nu se înțelegea nici în cer nici în pământ. Tare au mai bombardat nemții Varșovia....„

Pentru eliberarea acestui oraș, împreună cu alți camarazi de arme a fost decorat cu ordinul „Pentru vitejie”. După ce au eliberat Varșovia au mers mai departe și chiar luptând împreună cu soldați poloneji au avut ocazia de a înfăptui o manevră reușită și au încercuit o divizie întreagă germană, luândui prizonieri de război.

„Am luptat pentru fiecare metru până în Berlin... unde chiar pot spune că am văzut iadul pe pământ. Berlinul  a fost cucerit greu,  fiecare clădire era ca o fortăreață: lunetiști, mitraliere, străzi minate...moartea era peste tot. Era dificil să te deplasezi de la o fereasră la alta nu încă să mai treci și strada. Aproape toată divizia noastră a căzut acolo. Eu însumi la sfărșitul lui aprilie 1945, am fost rănit la cap și la picior de un obuz nemțesc: am scăpat ca prin minune cu o gaură în picior și cu o schijă de asupra ochiului, ne povestește veteranul, așa că Ziua Victoriei am întâlnit-o stând într-un spital improvizat într-o margine din Berlin. Ziua capitulării Germaniei a fost sărbătorită cu o canonadă din toate tunurile și armele armatelor învingătoare. Toți la auzul cestor bubuituri ale victoriei au ieșit din spital și au început a se îmbrățișa și plânge de bucurie...inclusiv eu cu capul bandaj și piciorul rănit săream în sus de fericire...”

„După război, a fost greu să revin la o viață liniștită: tot timpul parcă eram în așteptare că ceva are să se întâmple. Iar rănile, mai ales cea de la picior, mi-au dat de știre încă mulți ani. Iar odată, deja peste vreo 20 de ani de după război, mă întorceam de la spital de la raion șchiopătând: tratamentul pentru rana de la picior nu-și avea efectul nici într-un fel, rana fiind mereu deschisă ca pe timpul războiului. M-a văzut o bătrână cum șchiopătam, s-a apropiat de mine și m-a întrebat de ce merg așa. Iam povestit istoria mea și necazul că nu mi se vindecă rana. Ea m-a privit lung și mi-a spus un leac vechi, pentru care trebuia să prind un arici și din el am preparat unguientul cu care chiar m-am vindecat. Cred că Dumnezeu a scos în fața mea acea bătrânică și abia când rana de la picior s-a tămăduit m-am mai liniștit și eu un pic la suflet...E pace deja, am simțit și eu în sfârșit...”

Bătrânul ostaș pare obosit, doar ochii îi sclipesc de bucurie la văzul copiilor care sunt lângă el cu flori în mână...la văzul cerului senin de asupra capului...

E pace deja ...sau poate încă mai e pace...

Premiul Bibliotecii Naționale GALEX ed.a VIII-a - „Cel mai bun fondator de bibliotecă” , oferit primarului din Izbiște, Criuleni

Biblioteca Națională a Republicii Moldova, în colaborare cu Liga Bibliotecarilor din Republica Moldova „Alexe Rău”, organizează pe 23 aprilie, tradiţional, de Ziua Mondială a Cărții și a Drepturilor de Autor, precum şi de Ziua Bibliotecarului, Gala Laureaților Premiilor Naționale GALEX – manifestare importantă în lumea bibliotecară.

Evenimentul are drept obiectiv promovarea și stimularea activității bibliotecarilor și a persoanelor fizice și juridice, care prin acțiunile lor, susțin dezvoltarea bibliotecii ca structură infodocumentară de importanță strategică, fiind cel mai important serviciu civil de stocare și difuzare a informației dintr-o comunitate și în numele comunității.

Aceste premii sunt decernate anual în următoarele nominalizări: Cel mai bun om politic susţinător al bibliotecilor, Cel mai bun fondator de bibliotecă, Cel mai bun scriitor promotor al cărţii şi lecturii, Cel mai generos mecena al bibliotecilor, Cel mai bun promotor şi susţinător al bibliotecilor, cărţii şi lecturii în mass-media, Cel mai bun prieten filantrop al Bibliotecii Naționale, Cel mai bun susţinător al politicilor şi programelor de valorificare a moştenirii culturale, Cel mai bun bibliotecar din Biblioteca Naţională, Cel mai bun bibliotecar din bibliotecile publice, Cel mai bun proiect biblioteconomic, Cea mai bună lucrare (publicaţie) în biblioteconomie, Cel mai reușit proiect de promovare a imaginii bibliotecii.

Anul acesta de înalta distincţie s-au învrednicit numeroase personalităţi, printre care şi Ambasadorul Statelor Unite ale Americii în republica Moldova, James Pettit, pentru susţinerea proiectului de salvgardare a documentelor istorice de la Biblioteca Naţională.

Primarul satului Izbişte, Criuleni, Ion Plămădeală, a primit premiul „Cel mai bun fondator de bibliotecă”, pentru susţinerea bibliotecii din localitate, implicare în proiectele implementate în cadrul bibliotecii, pentru voluntariat la lucrările de reparaţie şi renovare a instituţiei. În anul precedent Biblioteca Publică Izbiște a fost renovată capital grație implimentării unor proiecte și datorită susținerii și implicării primarului și a întregii comunități. A fost reparat interiorul, schimbate geamurile, mobilierul, biblioteca a fost conecatată la încălzire centralizată. Astfel ea devenind o instituție culturală cu o infrastructură modernă.

„Este important ca noi, primarii localităților, să susținem bibliotecile și lectura, deoarece aceste instituții sunt și își demonstrează tot mai insistent rolurile de multicentre culturale locale, infrastructura fiind o latură importantă a statutului acestor instituții. Bbibliotecarii fiind  cei care au preluat rolul de organizator, promotor al vieții culturale din localitățile rurale.” a menționat d-l Ion Plămădeală, în discursul său din cadrul evenimentului.

Premiul Galex provine de la primele litere ale primului director al Bibliotecii Naţionale Gavriil Belevici, director în 1832-1835 şi Alexei Rău, director între 1992 până în 2005.

Amintim că de această înaltă distincție s-a învrednicit și directorul Bibliotecii Publice Izbiște, în cadrul ediției a VI-a din 2013, cu titlul de „Cel mai bun bilbiotecar al anului din bibliotecile publice”.

Interviu cu un „cetățean al lumii”...

William Winter la încă 6 luni de voluntariat în Moldova

William Winter este un tânăr din Statele Unite ale Americii. Venit în Republica Moldova în cadrul programului Corpul Păcii SUA în Moldova, la mijlocul anului 2016, activând în cadrul Primăriei Izbiște, la biblioteca publică din localitate. La cei douăzeci și ceva de ani a hotărât, cum spune el simplu „să devină un cetățean al lumii, nu doar al Statelor Unite”. L-am rugat să ne povestească câte puțin din toate: viață, famile, voluntariat, Moldova etc.

Provine dintr-o familie cu mulți copii, tocmai 6 la număr, William fiind cel mai mic din cei 5 băieți din familia Winter. A absolvit  Universitatea din Luisville la facultatea de filozofie și ecologie. De ce filozofie? Fiindcă întotdeauna a  optat pentru găsirea unei soluții doar prin gândire și meditație. A râvnit să găsească un mod de gândire mai eficient. „Nu găsești soluții cu ajutorul emoțiilor, ci doar având o gândire constructivă” este un motto-u al vieții lui. De ce ecologie? Fiindcă cele mai mari probleme ale omenirii sunt cele legate de ecologie: ”Dacă nu ai un mediu sănătos nu ai cum progresa!” a concluzionat William, astfel încât m-am speriat de seriozitatea lui.

A hotărât să devină voluntar la Corpul Păcii, datorită mentorului său, un profesor din universitate care a fost voluntar Corpul Păcii în Tailanda prin anii 1965. Asfel la prelegerile de la cursuri, profesorul povestea din impresiile și provocările ca voluntar într-o țară străină. Plus la asta un frate de al său la fel a fost voluntar CP cu câțiva ani în urmă, în Paraguai, țară din America Latină. Așa s-a hotărât…a aplicat la Corpul Păcii fără o destinație anumită: „undeva în lume” cum zice William. A aflat despre țara în care își va petrece următorii doi ani ca voluntar, cu trei luni înainte de sosire. „Până atunci, ne mărturisește William, nu am știut nimic despre Moldova…nici nu știam că există așa țară.” Nu s-a speriat, a studiat timp tot ce a găsit pe Internet despre țărișoara noastră, așa că când a ajuns aici nu avea nici o emoție: era doar obosit după drumul lung.

Ajuns aici, a avut un curs intensiv de studiere a limbii române timp de 2 luni, așa că când a venit la Izbiște, deja putea discuta liber cu partenerii săi și cu familia gazdă. Și…direct la treabă, că doar asta este menirea voluntarilor CP SUA: să ajute comunitățile în care sunt repartizați, în rezolvarea problemelor cu care se confruntă, în dezvoltarea voluntariatului local, să mobilzeze localnicii în implicare și angajament local, organizarea instruirirlor reeșind din necesitățile comunităților și desigur să ajute la scrierea și implimentarea proiectelor comunitare.

Pe parcursul celor aproape 2 ani de activitate în Izbiște, a organizat instruiri de limbă engleză, artă și caligrafie pentru tinerii izbișteni în incinta Bibliotecii Publice Izbiște, a fost și este antrenor de robotică în cadrul clubului de robotică din incinta aceleași biblioteci, a dat lecții de șah elevilor și în prezent este instructor în cadrul clubului de drone din incinta Gimnaziului Izbiște.

Biblioteca Publică Izbiște înainte și după renovare.

Împreună cu directorul bibliotecii a renovat capital biblioteca aplicând și câștigând granturi în valoare de peste 100 000 lei. În prezent este în decurs de realizare a unui alt proiect în valoare de peste 3 800 $ americani și anume: renovarea sălii sportive a gimnaziului din localitate.

William zice că în Moldova foarte mult contează relațiile personale, familia, pe când în Statele Unite mai mult contează ce va zice societatea despre activitatea ta sau despre ceea ce zici. A reușit să înțeleagă și „să gândească” puțin „moldovenește” datorită familiilor gazdă din Bardar, unde a avut o perioadă de acomodare și studiere a limbii române, dar și familia gazdă din Izbiște. A mers împreună cu ei la vie, la deal, în grădină,  a participat la sărbătorile familiare. Aici el a învățat faptul ca să ajuți oamenii nu este nevoie neapărat de o diplomă, ci  doar dorință din suflet.

 Termenul de voluntariat la Izbiște a lui William se închee la 6 iulie 2018. 

Următoarea etapă a vieții lui? Vrea la întoarcere în America să  meargă la școală ca să devină pilot de avion, este un vis încă din copilărie și abia aici în Moldova a înțeles că trebuie să profite de toate oportunitățile pentru a-și îndeplini visul, deoarece statul din care vine dispune de aceste oportunități. De când este în Moldova, a devenit un fel de sculptor al propriei personalități, a înțeles că oamenii sunt diferiți doar dacă vor munci mereu asupra acestui lucru. Va vizita Moldova ori, de câte ori va avea ocazie, indiferent de timp, finanțe, serviciu.Moldova l-a afectat mult…

În calitate de antrenor la clubul de drone, Gimnaziul Izbiște

Făcând o concluzie asupra activității sale în calitate de voluntar american, William a spus simplu: „Această perioadă o împart în trei etape:prima etapă a fost să ajut comunitatea locală cu toate aptitudinile și cunoștințele mele. A doua etapă a fost să ajut moldovenii să înțeleagă americanii. Și a treia etapă  este să ajut americanii să înțeleagă moldovenii.Cînd mă voi întoarce acasă,în Kentuki,voi face o masă cu bucate moldovenești, voi invita toți prietenii, toți vecinii și le voi vorbi mult despre moldoveni….foarte, foarte mult le voi vorbi.”

Întrebat despre familie, William zice că nu are timp acum pentru a se gândi la asta.„Probabil mai târziu, desigur și copii vor fi…poate chiar voi înfia câțiva. Și mai vreau o casă departe, undeva la o margine de prerie…ca să pot medita în liniște la bâtrănețe” zîmbește William.

William muncind la renovarea sălii de lectură Biblioteca Publică Izbiște

Menționăm faptul că Corpul Păcii este o agenţie independentă a guvernului Statelor Unite (SUA), fondată de John. F. Kennedy în 1961. Misiunea sa este de a promova pacea şi prietenia internaţională prin serviciul Voluntarilor Americani peste hotare. Pînă în prezent, aproximativ 200 000 de Americani au participat în proiectele Corpului Păcii din 139 ţări. Voluntarii ajută comunităţile să-şi îmbunătăţească calitatea vieţii şi să creeze noi posibilităţi pentru oameni. Ei învaţă să vorbească limba locală, locuind şi conlucrînd cu membrii comunității. În Izbiște au fost mai mulți voluntari: Darnell Parker II(la Biblioteca Publică Izbiște) și Jesica Lynn(Gimnaziul la Izbiște), localnicii au avut doar de câștigat din colaborarea cu Corpul Păcii SUA în Moldova. 

În caliatte de antrenor la clubul de robotică, Biblioteca Publică Izbiște

Hărnicia și cumsecădenia...două calități prin care a supraviețuit întreg neamul nostru...

Domnul Gavril Chetreanu povestind tinerilor generații despre vremuri mai grele.

             Gavril Chetreanu…incredibil ce memorie are omul ăsta: ține minte toate cu lux de amănunte de pe când era mic și de pe când istoria nu se scria, ci se trăia…Azi o să încerc se redau o mică parte din enciclopedia trăită de domnul Chetreanu…

            Născut în anul 1941, în familia unor simpli țărani, familie în care au mai crescut încă patru copii…„anume au crescut, că amu e la modă să se zică s-au educat, dar de fapt a educație nici nu miroase…” oftează nea Gavril. Și deoarece ultimele cărți luate din bibliotecă au fost ale scriitorului Sven Hassel - „Generalul SS” și „Blindatele morții”, care au tematica războiului II mondial povestită din alt unghi de vedere, vă voi relata în acest articol impactul războiului asupra familiei lui dar și asupra vieții izbiștenilor.

           Tatăl său, Dumitru Chetreanu, născut în 1921, a fost înrolat în Armata Română îndată ce a împlinit 18 ani, în 1939, taman în pragul celui de-al II-lea război mondial. Soarta însă l-a ferit de focul războiului și nu fost trimis pe front: …„dacă avea să fie trimis pe front, avea să pierească pe la Odessa, că tare grele lupte s-au dus acolo, povestește nea Gavril, a căzut să facă armată în ordonanță la un ofițer român, ofițerul l-a ales pe el din toată divizia, fiindcă era mai exemplar, educat, harnic și curat:  

-Tu ești băiat tare la locul tău, îmi place că ești ordonat și harnic în toate – îi zise ofițerul - o să te iau pe lângă mine, nu avea frică: nu-ți va fi rău… Făcea de la curățenie prin curtea ofițerului, până la mâncare pentru familia acestuia. Și astfel prin natura sa de om gospodăros a scăpat de urgia frontului..”

           În 1943 când deja nemții se retrăgeau, iar armata sovietică trecuse Nistru, ostașul Dumitru Chetreanu a fost demobilizat și lăsat să plece acasă în Basarabia, tot din mila ofițerului la care era în ordonanță. Ajuns aici, a fost pîrît de „unii consăteni” că „a slujit la români”, a fost prins în 1944 de NCVD-ul sovietic și trimis de astă dată pe linia frontului, tocmai pe o insulă din marea Baltică. Acolo a fost pus să sape tranșee și să construiască întăriri pentru Armata Sovietică până în 1945.În cursul unui bmbardament aerian, a fost rănit de un obuz nemțesc, dar dorul de casă totuna a făcut tot posibilul ca să revină acasă…asta se întâmpla la sfârșitul anului 1946, venind mai mult pe jos tocmai din apropierea cercului polar de Nord…

               Războiul pentru d-l Gavril Chetreanu a fost ca un film de acțiune privit de niște ochi de copil: cu nemți forfotind prin tot satul, cu tranșee prin pădurea Măsărăului( la Păr și Sălcii), cu gardurile și pereții caselor pline de gloanțe și urme ale acestora, cu schimbări de putere perindate: români, ruși, nemți apoi iarăși ruși…

„În perioada anilor 1940, la începutul războiului, cînd românii au fost impuși să se retragă și să cedeze Basarabia(pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939), iar rușii încă nu veniseră și erau în apropiere de Nistru, aici în Izbiște a fost o scurtă perioadă numită „svoboda”(adică libertate), relatează nea Gavril, adică nu era nici o putere: nici primar, nici notar, nici jandarm – nimic. Da evreii în sat conduceau cu comerțul, toți aveau dughene: care de cârnaț, care de covrigi, care de cuie etc.,aveau și sinagoga lor.Socrul meu moș Ignat, D-zeu să-l ierte a numărat circa 27 dughene evreiești în sat. Puteai să te duci la dughenele lor măcar și în toiul nopții: ei se sculau și te deserveau…contra bani desigur. Apoi iată că în timpul „svobodei” izbiștenii au dat năvală în dughenele evreiești închise fiiindcă erau evacuați, furând tot ce cădea la îndemână: valuri de materie, covrigi, cutii cu bomboane, chiroane…. Era în sat o spurcăciune de simpatizant a puterii sovietice – un comunist, și a început el să facă ordine în sat:

-          --- Hai, hai că iaca vin rușii! Totul de aici este a lor! Nu puneți mâna că o să vă judece pe toți!

 Da Chirilă Buhaiul(tatăl lui Iacob Chetreanu) ia tras o înjurătură :

-          --- Hă-tuț Dumnezeii cui te are! Iaca amuș te lămuresc eu! Și a dat fuga acasă, a luat „obrezul”-o armă de vînătoare cu țeava tăiată- și ia tras un foc de armă drept în frunte …l-a  omorât  pe loc. Apoi a fugit și s-a ascuns. Cînd puterea sovietică s-a stabilit, a fost prins și deportat.

         Și la magazinul din vale, unde înainte era o magazie mare a unui evreu bogat, lumea se bătea de la marfă…veniseră și de la Cruglic, că la ei nu prea erau dughene. Și iaca taman în acest moment  a apărut o mașină plină cu soldați ruși:

-- Что такое?Свобода?Мы сейчас покажем вам кто здесь хозяин!..și au înconjurat magazinul..

-- Руки вверх!Все в кузов машины!Быстро!

În timpul ista, nu știu cine din săteni, o alergat la bunica mea – Ioana Loghin, și ia zis că rușii l-au arestat și pe feciorul ei…„pe Păvălaș a ei” l-au arestat și îl duc în Siberia. Baba o alergat cât o țineau picioarele în vale la magazin, ca să vadă de este adevărat. Ajunsă aici, bunica Ioana începe a boci prin împrejurul mașinii în care erau izbiștenii noștri arestați:

-          --- Măi Pavlușa mamei…cei făcut? Tovarăși soldați…dații drumu…că e un copchil încă…

-          --- А ты кто? Se răstesc la ea soldații…

-         ---  Eu îs mama băietului ista…dații drumu vă rog acasă…

-         ---  Ааааа!Мать?Мать врага народа!...Iau baba de subțiori și o aruncă în mașină…

Și iaca așa, bunica Ioana, o făcut 6 anișori de deport tocmai la Irkutsc, din 1940 până în 1946. A făcut mai toate muncile posibile: a tăiat și pădure, a fost și la prins pește pe rău, a construit case, a cărat cărbune…și pe ploaie, și pe frig…Și am întrebato odată cînd eram mic:

-          --- Și cum ai scăpat mîcă Ioană?

-           --- Apu iaca norocul meu,dragu mîcîi, că am fost harnică și gospodină la ale mele…Un „nacialnic”a observat asta și mi-a zis:Ты хорошая хозяйка!

Și a luat-o acasă la dânsu ca slujancă…la fel cum tata a fost în ordonanță la români…așa și bunica a fost ca slugă la ruși…Rusul avea copii mici, bunica avea grijă de ei, făcea mîncare,curat, spăla…Și așa pănă în 1946…„Nacialnicul” a început a o cerceta: cine ești, de unde ești, cum de ai ajuns aici, că nu prea semeni să fii vriun culac bogat ci o simplă femeie…Ia povestit de unde vine, că a lăsat acasă un soț și 5 copii, că ii dor de casă…Atunci „nacialnicul” ia scris caracteristică…lungă cam de vreo două foi că e femeie bună, harnică, s-a purtat frumos etc. și o trimis„ходатайство”(rugăminte oficială) mai sus…

Și iaca așa în 1946 bunica Ioana a fost lăsată să plece acasă, venind cu un săculeț plin cu semințe de conuri de pin, din care am mâncat vreo săptămână toți nepoții. Mare bucurie pentru niște copii înfometați…”își amintește cu tristețe d-ul Gavril Chetreanu…

„Mai târziu, cînd nu mai era foamete deja și aveam vreo 10 ani, mergeam primăvara cu toți nepoții la bunica să o ajutăm la săpat în grădină. Și mai găseam câte un cartof în pământ,lăsat din toamnă, nefiind atins de geruri. Bunica îl lua, îl ștergea cu marginea șorțului, și ne îndemna să mâncăm așa crud…Noi gustam…ne oțăram…scuipam pe jos…Da bunica mânca de parcă era cel mai gustos cartof de până acum…zâmbește nea Gavril…cine o îndurat foame, nu o va uita niciodată!”

„Și uite așa și tata și bunica o scăpat cu viață doar datorită hărniciei și cumsecădeniei lor…ca de fapt și tot întreg neamul nostru a supraviețuit întotdeauna datorită acestor două calități…” concide trist Gavril Chetreanu.

Va urma....

Un izbiștean în oastea lui Dimitrie Cantemir…filmul „Dimitrie Cantemir”

Haralampie Țurcanu

Țurcanu Haralampie născut în 1951 în familia unor simpli agricultori ca pe vremuri. Tatăl lui,Chirilă Țurcanu(1904), a fost  cavalerist în oastea română(1933) și a venit acasă schilod de un picior: în timpul unor manevre în galop, calul lui a alunecat și a căzut peste el prinzândui piciorul între șa și pietre.

Și deoarece, tot neamul său era legat de cai  și soarta lui Haralampie a fost la fel să fie: în 1973 i s-a dat o căruță cu doi cai din colhozul din sat ca să lucreze.

Foto: secvențe din filmul „Dimitrie Cantemir” Moldova film

 „Lucru ca lucru: dute-n acolo, vino-ncoace, adu ceea, du ceea, povestește nea Haralampie, până când a venit cineva din raion și a zis că are nevoie de toate căruțele din sat cu tot cu căruțași pe vreo trei zile. Nu ne-au explicat pentru ce. Au mers mai mulți din sat: moș Roman,Scridon Bordeianu, Gheorghe Țîmbălari, Sașa Dracinschi, Chirilă Hopa. Am ajuns pe poligonul de la Bulboaca lângă Dubăsarii Vechi și ne-au zis să aranjăm căruțele într-un șir pe costișă că aici va fi linia de apărare a modovenilor. Abia acum am înțeles că avea să se filmeze un film, un film despre lupta lui Dimitrie Cantemir și Petru I cu turcii…”

    Filmul „Dimitrie Cantemir”, o producție a Moldova Film 1973, în regia lui Vlad Ioviță cu Mihai Volontir în rolul principal, s-a filmat în mai multe locuri. Aici, pe poligonul Bulboaca, a fost înscenată lupta de la Stănilești 1711, în care moldovenii și rușii au suferit înfrângere, iar Dimitrie Cantemir a luat drumul pribegiei în Rusia.

„Cum am ajuns ne-au dat niște halate lungi, țepoaie și un fel de chipiuri : ne-au spus că noi vom fi ostașii lui Dimitrie Cantemir, își amintește nea Haralampie, altora le-au dat haine simpli țărănești și furci din lemn. Au adus niște poloboace din lemn, și când veneau turcii asupra noastră, erau călare, noi ungeam poloboacele cu ulei și le dădeam foc dea rostogolul peste turci. Caii erau învățați și săreau peste ele. Apoi fugeam cu toții la vale și atacam turcii, după ce îi fugăream un pic, turcii care veneau mai mulți ne fugăreau pe noi deja. Noi fugeam înspre oastea rușilor și acolo împreună cu ei fugăream înapoi turcii. Și iaca așa trei zile de dimineață până-n seară. Se uitau dacă le plăcea cadrele, apoi mergeam mai departe. Dacă nu mai fugăream odată turcii…”

Foto:poloboacele incenidiate asupra cavalerimii turcești,
secvențe din filmul „Dimitrie Cantemir” Moldova Film

Filmul a fost filmat aproape în premieră pentru acele timpuri din elicoptere, ca să se vadă toată amploarea luptei. „Lui Sașa Dracinschi, vântul de la elicele elicopterelor, ia ridicat căruța în aer și ia sfărâmat-o de pietre. Iau dat o căruță nouă, cu care a venit mândru în colhoz de parcă avea un trofeu de război”- zămbește d-l Haralampie.

Ca în orice film au fost și diferite cascadorii și trucuri, care unele s-au lăsat cu întâmplări nu prea plăcute:„ Ni s-a spus de la bun început că dacă vom fugi de cavalerie și ne va ajunge vriun cal, să nu ne temem, căci caii sunt învățați și ne vor ocoli sau vor sări deasupra noastră. Unul nu a înțeles și cînd venea calul din urma lui, s-a întors brusc și ia pus țepoaia în piept, cârligând calul cu tot cu călăreț. A primit mustrare aspră și voiau să-i ia caii în locul calului rănit, povestește nea Haralampie. Pe jos era explozibil legat cu sfori și cînd atingeai sfoara exploda, făcând mai mult doar fum și zgomot, dar și așa doi colhoznici mai nu au orbit, din cauză că au căzut lângă explozibil.”

Au dormit trei zile prin căruțe, mâncare li se aducea de la Anenii Noi. Seara cînd toți plecau ei

Foto: Mihai Volontir în rolul lui Dimitrie Cantemir,
filmul „Dimitrie Cantemir” Moldova Film

umblau prin „foișoarele”(corturile) împăraților, că în timpul zilei nu aveau voie să urce în deal la împărați. Pe Mihai Volontir, care a jucat rolul lui Dimitrie Cantemir, așa și nu l-a văzut fiindcă era mai tot timpul ocupat cu scenele luptelor. Filmul pe urmă desigur l-a privit, dar așa și nu s-a recunoscut printre sutele de „ostași” a lui Volontir, doar căruța și caii ia recunoscut pe costișă când a mers elicopterul deasupra cu camera de fimat…

„Au promis de la început că ne vor plăti cele trei zile de filmări, dar așa și nu mi-au dat nici o rublă pentru rolul meu, doar la câteva săptămâni am primit vreo 3 ruble din colhoz, pentru „comandirovca” mea de la Bulboaca…și nici OSCAR nu mi-au dat”, glumește în final nea Haralampie Țurcanu…

 S-ar părea că nu e nimic deosebit în acest om și această istorioară, dar este importantă fiindcă este despre și cu izbișteni în rolul principal. Și în curînd va apărea un alt articol: deja despre filmul „Gustul pâinii”1966(ГОРЬКИЕ ЗЁРНА), o producție Moldova film, în regia lui Valeriu Gagiu, filmat în zona Mașcăuțului și cu (atenție!) - taraful de la Izbiște de pe atunci, în secvențele acestui minunat film.

Este unul dintre cele mai reprezentative filme ale cinematografiei de peste Prut, abordând unul dintre cele mai crunte evenimente ale istoriei: foametea din anii 1946-1947. Este producţia de debut a lui Valeriu Gagiu, la care a semnat regia, dar şi scenografia. Filmul este cutremurător, reuşind să transmită oroarea acelor vremuri. Filmul a fost interzis în perioada sovietică în RASSM, fiind considerat „vicios din punct de vedere ideologic”. În anul 1968 a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul "unional" de filme de la Leningrad (Sankt Petersburg).

Iaca așa…nu e chiar atât de simplu cu simplii noștri izbișteni…

Foto: Lupta de la Stănilești,1711, secvențe din filmul „Dimitrie Cantemir” Moldova film

Soartă de frați...

Moș Anton Gașcu….

Cu adevărat unul din cei mai în vârstă locuitori ai localității noastre. Născut în 1928 la 22 decembrie, dar scris în adeverința de naștere la 11 ianuarie.

Pe cât de simplu om a fost și este acum în prezent…pe cât de bătrân este pe atât are ce ne povesti nouă, generațiilor facebookului. L-am rugat să ne povestească câte ceva despre cele trăite.

Născut în familia lui Conon(1892) și Maria(1892), familie cu mulți copii, ca pe timpuri: Afanasie n.1912; Gheorghe n.1918, David n.1920, Anton n.1928, Vera n.1930.(Eduard Gherciu„Izbiște satul izvoarelor” pag 202)

Soarta fraților Gașcu e și ea foarte diferită.

Afanasie(Fănel) și Gheorghe au fost luați de mici de către unchiul lor, Mihail(fratele lui Conon tatăl), -„Unchiul Mișu – ne povestește cu mândrie moș Anton, a fost colonel de divizie în Armata Română”. Acolo cei doi frați au învățat. Gheorghe a fost conducător artistic al unui cor de femei(26 la număr!), știa 8 limbi și a cutreerat toată Europa cu concertele lor. În timpul războiului II mondial, a fost rănit și acoperit în totalitate cu țărână de explozia unui obuz nemțesc. L-au găsit și salvat ca prin minune camarazii de arme. A trăit în București, până în anii 1970, apoi a emigrat în SUA, acolo a și decedat la sf. anilor 2000.

Fănel a trăit în Ploești, având grad de ofițer în Armata Română, decedat și el prin anii 1970. A avut un fiu,Mihai, cardiochirurg bun, decedat timpuriu fără a-și valorifica talentul.

David, bădica Daviță, cum îi spunea moș Anton, a avut o soartă mai cruntă. Împreună cu soția sa Haretina n.1916, au fost deportați în Celeabinsk în anii 1940, acolo și i s-a pierdut urma.

Gașcu Anton…împreună cu soția Nadejda au avut 13 copii, dintre care „au scăpat” doar 6: Nicolae n.1954; Eugenia n.1958; Grigorie n.1960, Haralampie n.1963(insturcor auto Criuleni); Elena n.1966; Valentina n.1972. Restul 7 copii au murit din cauza vremurilor grele,foametei…

Mama îl iubea mult și îi spunea„ Antonaș a mamei, tu ești mintios și ascultător, ești băiatu mamei” și nu ia dat voie unchiului Mișu să-l ia și pe el în România.Așa că a rămas lăngă părinți ducând boii la arat împreună cu tatăl, de la 7 ani.

Își amintește de timpul războiului II mondial: nemții își aveau „ștabul„ în ograda lor, familia fiind ridicată și dusă în părțile Hânceștiului. Apoi a urmat foametea: „Mâncam colăceii babei ,un fel de buruiană ce se întinde pe pământ, taare ne mai durea burta”

Armată nu a făcut, având probleme de mic cu vederea: „Din diochi…m-au diocheat când eram mic și nu văd cu un ochi și nu aud bine cu o ureche” spune moș Anton. A lucrat toată viața în colhoz,din 1950 a fost și tractorist și combainer. În perioada 1960-1961 a lucrat ca toți moldovenii „pentru lemn” în Arhanghel, Rusia. Acolo a răcit tare și a pierdut toți dinții.

În 1966 deoarece era „peredovic„ a fost la odihnă în Republica Populară Socialistă Bulgară, tocmai 20 de zile împreună cu soția! La întoarcere a trecut pe la frații Gheorghe și Fănel din România, unica și ultima vizită făcută la cei doi frați…Fănel decedând, iar Gheorghe emigrînd în SUA. Cu Gheorghe s-a mai văzut în 1994,1995,1996 cînd „americanu” a vizitat localitatea natală trei ani la rînd…a patra oară nu a mai reușit…a decadat…a simțit probabil că nu mai are timp, de aceea a fost trei ani la rând acasă de peste ocean.

Secretul longevității lui moș Anton? Nu a fumat niciodată, din alcool a băut doar vin de casă câte puțin, a mers la biserică aproape în fiecare Dumniică de când s-a redeschis biserica și … nu se leagă de cele pământești: „Dumnezeu dă, el și ia! Facă-se voia Domnului”

”Daaaa…grele vremuri o mai fost, zice moș Anton la final, da tot mai ghini era atunci”…

Iam urat sănătate și a promis că data viitoare va veni la bibliotecă cu „un clit” de fotografii vechi familiare. Aștept cu nerăbdare.