Interviu cu un „cetățean al lumii”...

William Winter la încă 6 luni de voluntariat în Moldova

William Winter este un tânăr din Statele Unite ale Americii. Venit în Republica Moldova în cadrul programului Corpul Păcii SUA în Moldova, la mijlocul anului 2016, activând în cadrul Primăriei Izbiște, la biblioteca publică din localitate. La cei douăzeci și ceva de ani a hotărât, cum spune el simplu „să devină un cetățean al lumii, nu doar al Statelor Unite”. L-am rugat să ne povestească câte puțin din toate: viață, famile, voluntariat, Moldova etc.

Provine dintr-o familie cu mulți copii, tocmai 6 la număr, William fiind cel mai mic din cei 5 băieți din familia Winter. A absolvit  Universitatea din Luisville la facultatea de filozofie și ecologie. De ce filozofie? Fiindcă întotdeauna a  optat pentru găsirea unei soluții doar prin gândire și meditație. A râvnit să găsească un mod de gândire mai eficient. „Nu găsești soluții cu ajutorul emoțiilor, ci doar având o gândire constructivă” este un motto-u al vieții lui. De ce ecologie? Fiindcă cele mai mari probleme ale omenirii sunt cele legate de ecologie: ”Dacă nu ai un mediu sănătos nu ai cum progresa!” a concluzionat William, astfel încât m-am speriat de seriozitatea lui.

A hotărât să devină voluntar la Corpul Păcii, datorită mentorului său, un profesor din universitate care a fost voluntar Corpul Păcii în Tailanda prin anii 1965. Asfel la prelegerile de la cursuri, profesorul povestea din impresiile și provocările ca voluntar într-o țară străină. Plus la asta un frate de al său la fel a fost voluntar CP cu câțiva ani în urmă, în Paraguai, țară din America Latină. Așa s-a hotărât…a aplicat la Corpul Păcii fără o destinație anumită: „undeva în lume” cum zice William. A aflat despre țara în care își va petrece următorii doi ani ca voluntar, cu trei luni înainte de sosire. „Până atunci, ne mărturisește William, nu am știut nimic despre Moldova…nici nu știam că există așa țară.” Nu s-a speriat, a studiat timp tot ce a găsit pe Internet despre țărișoara noastră, așa că când a ajuns aici nu avea nici o emoție: era doar obosit după drumul lung.

Ajuns aici, a avut un curs intensiv de studiere a limbii române timp de 2 luni, așa că când a venit la Izbiște, deja putea discuta liber cu partenerii săi și cu familia gazdă. Și…direct la treabă, că doar asta este menirea voluntarilor CP SUA: să ajute comunitățile în care sunt repartizați, în rezolvarea problemelor cu care se confruntă, în dezvoltarea voluntariatului local, să mobilzeze localnicii în implicare și angajament local, organizarea instruirirlor reeșind din necesitățile comunităților și desigur să ajute la scrierea și implimentarea proiectelor comunitare.

Pe parcursul celor aproape 2 ani de activitate în Izbiște, a organizat instruiri de limbă engleză, artă și caligrafie pentru tinerii izbișteni în incinta Bibliotecii Publice Izbiște, a fost și este antrenor de robotică în cadrul clubului de robotică din incinta aceleași biblioteci, a dat lecții de șah elevilor și în prezent este instructor în cadrul clubului de drone din incinta Gimnaziului Izbiște.

Biblioteca Publică Izbiște înainte și după renovare.

Împreună cu directorul bibliotecii a renovat capital biblioteca aplicând și câștigând granturi în valoare de peste 100 000 lei. În prezent este în decurs de realizare a unui alt proiect în valoare de peste 3 800 $ americani și anume: renovarea sălii sportive a gimnaziului din localitate.

William zice că în Moldova foarte mult contează relațiile personale, familia, pe când în Statele Unite mai mult contează ce va zice societatea despre activitatea ta sau despre ceea ce zici. A reușit să înțeleagă și „să gândească” puțin „moldovenește” datorită familiilor gazdă din Bardar, unde a avut o perioadă de acomodare și studiere a limbii române, dar și familia gazdă din Izbiște. A mers împreună cu ei la vie, la deal, în grădină,  a participat la sărbătorile familiare. Aici el a învățat faptul ca să ajuți oamenii nu este nevoie neapărat de o diplomă, ci  doar dorință din suflet.

 Termenul de voluntariat la Izbiște a lui William se închee la 6 iulie 2018. 

Următoarea etapă a vieții lui? Vrea la întoarcere în America să  meargă la școală ca să devină pilot de avion, este un vis încă din copilărie și abia aici în Moldova a înțeles că trebuie să profite de toate oportunitățile pentru a-și îndeplini visul, deoarece statul din care vine dispune de aceste oportunități. De când este în Moldova, a devenit un fel de sculptor al propriei personalități, a înțeles că oamenii sunt diferiți doar dacă vor munci mereu asupra acestui lucru. Va vizita Moldova ori, de câte ori va avea ocazie, indiferent de timp, finanțe, serviciu.Moldova l-a afectat mult…

În calitate de antrenor la clubul de drone, Gimnaziul Izbiște

Făcând o concluzie asupra activității sale în calitate de voluntar american, William a spus simplu: „Această perioadă o împart în trei etape:prima etapă a fost să ajut comunitatea locală cu toate aptitudinile și cunoștințele mele. A doua etapă a fost să ajut moldovenii să înțeleagă americanii. Și a treia etapă  este să ajut americanii să înțeleagă moldovenii.Cînd mă voi întoarce acasă,în Kentuki,voi face o masă cu bucate moldovenești, voi invita toți prietenii, toți vecinii și le voi vorbi mult despre moldoveni….foarte, foarte mult le voi vorbi.”

Întrebat despre familie, William zice că nu are timp acum pentru a se gândi la asta.„Probabil mai târziu, desigur și copii vor fi…poate chiar voi înfia câțiva. Și mai vreau o casă departe, undeva la o margine de prerie…ca să pot medita în liniște la bâtrănețe” zîmbește William.

William muncind la renovarea sălii de lectură Biblioteca Publică Izbiște

Menționăm faptul că Corpul Păcii este o agenţie independentă a guvernului Statelor Unite (SUA), fondată de John. F. Kennedy în 1961. Misiunea sa este de a promova pacea şi prietenia internaţională prin serviciul Voluntarilor Americani peste hotare. Pînă în prezent, aproximativ 200 000 de Americani au participat în proiectele Corpului Păcii din 139 ţări. Voluntarii ajută comunităţile să-şi îmbunătăţească calitatea vieţii şi să creeze noi posibilităţi pentru oameni. Ei învaţă să vorbească limba locală, locuind şi conlucrînd cu membrii comunității. În Izbiște au fost mai mulți voluntari: Darnell Parker II(la Biblioteca Publică Izbiște) și Jesica Lynn(Gimnaziul la Izbiște), localnicii au avut doar de câștigat din colaborarea cu Corpul Păcii SUA în Moldova. 

În caliatte de antrenor la clubul de robotică, Biblioteca Publică Izbiște

Hărnicia și cumsecădenia...două calități prin care a supraviețuit întreg neamul nostru...

Domnul Gavril Chetreanu povestind tinerilor generații despre vremuri mai grele.

             Gavril Chetreanu…incredibil ce memorie are omul ăsta: ține minte toate cu lux de amănunte de pe când era mic și de pe când istoria nu se scria, ci se trăia…Azi o să încerc se redau o mică parte din enciclopedia trăită de domnul Chetreanu…

            Născut în anul 1941, în familia unor simpli țărani, familie în care au mai crescut încă patru copii…„anume au crescut, că amu e la modă să se zică s-au educat, dar de fapt a educație nici nu miroase…” oftează nea Gavril. Și deoarece ultimele cărți luate din bibliotecă au fost ale scriitorului Sven Hassel - „Generalul SS” și „Blindatele morții”, care au tematica războiului II mondial povestită din alt unghi de vedere, vă voi relata în acest articol impactul războiului asupra familiei lui dar și asupra vieții izbiștenilor.

           Tatăl său, Dumitru Chetreanu, născut în 1921, a fost înrolat în Armata Română îndată ce a împlinit 18 ani, în 1939, taman în pragul celui de-al II-lea război mondial. Soarta însă l-a ferit de focul războiului și nu fost trimis pe front: …„dacă avea să fie trimis pe front, avea să pierească pe la Odessa, că tare grele lupte s-au dus acolo, povestește nea Gavril, a căzut să facă armată în ordonanță la un ofițer român, ofițerul l-a ales pe el din toată divizia, fiindcă era mai exemplar, educat, harnic și curat:  

-Tu ești băiat tare la locul tău, îmi place că ești ordonat și harnic în toate – îi zise ofițerul - o să te iau pe lângă mine, nu avea frică: nu-ți va fi rău… Făcea de la curățenie prin curtea ofițerului, până la mâncare pentru familia acestuia. Și astfel prin natura sa de om gospodăros a scăpat de urgia frontului..”

           În 1943 când deja nemții se retrăgeau, iar armata sovietică trecuse Nistru, ostașul Dumitru Chetreanu a fost demobilizat și lăsat să plece acasă în Basarabia, tot din mila ofițerului la care era în ordonanță. Ajuns aici, a fost pîrît de „unii consăteni” că „a slujit la români”, a fost prins în 1944 de NCVD-ul sovietic și trimis de astă dată pe linia frontului, tocmai pe o insulă din marea Baltică. Acolo a fost pus să sape tranșee și să construiască întăriri pentru Armata Sovietică până în 1945.În cursul unui bmbardament aerian, a fost rănit de un obuz nemțesc, dar dorul de casă totuna a făcut tot posibilul ca să revină acasă…asta se întâmpla la sfârșitul anului 1946, venind mai mult pe jos tocmai din apropierea cercului polar de Nord…

               Războiul pentru d-l Gavril Chetreanu a fost ca un film de acțiune privit de niște ochi de copil: cu nemți forfotind prin tot satul, cu tranșee prin pădurea Măsărăului( la Păr și Sălcii), cu gardurile și pereții caselor pline de gloanțe și urme ale acestora, cu schimbări de putere perindate: români, ruși, nemți apoi iarăși ruși…

„În perioada anilor 1940, la începutul războiului, cînd românii au fost impuși să se retragă și să cedeze Basarabia(pactul expansionist Ribbentrop-Molotov din 23 august 1939), iar rușii încă nu veniseră și erau în apropiere de Nistru, aici în Izbiște a fost o scurtă perioadă numită „svoboda”(adică libertate), relatează nea Gavril, adică nu era nici o putere: nici primar, nici notar, nici jandarm – nimic. Da evreii în sat conduceau cu comerțul, toți aveau dughene: care de cârnaț, care de covrigi, care de cuie etc.,aveau și sinagoga lor.Socrul meu moș Ignat, D-zeu să-l ierte a numărat circa 27 dughene evreiești în sat. Puteai să te duci la dughenele lor măcar și în toiul nopții: ei se sculau și te deserveau…contra bani desigur. Apoi iată că în timpul „svobodei” izbiștenii au dat năvală în dughenele evreiești închise fiiindcă erau evacuați, furând tot ce cădea la îndemână: valuri de materie, covrigi, cutii cu bomboane, chiroane…. Era în sat o spurcăciune de simpatizant a puterii sovietice – un comunist, și a început el să facă ordine în sat:

-          --- Hai, hai că iaca vin rușii! Totul de aici este a lor! Nu puneți mâna că o să vă judece pe toți!

 Da Chirilă Buhaiul(tatăl lui Iacob Chetreanu) ia tras o înjurătură :

-          --- Hă-tuț Dumnezeii cui te are! Iaca amuș te lămuresc eu! Și a dat fuga acasă, a luat „obrezul”-o armă de vînătoare cu țeava tăiată- și ia tras un foc de armă drept în frunte …l-a  omorât  pe loc. Apoi a fugit și s-a ascuns. Cînd puterea sovietică s-a stabilit, a fost prins și deportat.

         Și la magazinul din vale, unde înainte era o magazie mare a unui evreu bogat, lumea se bătea de la marfă…veniseră și de la Cruglic, că la ei nu prea erau dughene. Și iaca taman în acest moment  a apărut o mașină plină cu soldați ruși:

-- Что такое?Свобода?Мы сейчас покажем вам кто здесь хозяин!..și au înconjurat magazinul..

-- Руки вверх!Все в кузов машины!Быстро!

În timpul ista, nu știu cine din săteni, o alergat la bunica mea – Ioana Loghin, și ia zis că rușii l-au arestat și pe feciorul ei…„pe Păvălaș a ei” l-au arestat și îl duc în Siberia. Baba o alergat cât o țineau picioarele în vale la magazin, ca să vadă de este adevărat. Ajunsă aici, bunica Ioana începe a boci prin împrejurul mașinii în care erau izbiștenii noștri arestați:

-          --- Măi Pavlușa mamei…cei făcut? Tovarăși soldați…dații drumu…că e un copchil încă…

-          --- А ты кто? Se răstesc la ea soldații…

-         ---  Eu îs mama băietului ista…dații drumu vă rog acasă…

-         ---  Ааааа!Мать?Мать врага народа!...Iau baba de subțiori și o aruncă în mașină…

Și iaca așa, bunica Ioana, o făcut 6 anișori de deport tocmai la Irkutsc, din 1940 până în 1946. A făcut mai toate muncile posibile: a tăiat și pădure, a fost și la prins pește pe rău, a construit case, a cărat cărbune…și pe ploaie, și pe frig…Și am întrebato odată cînd eram mic:

-          --- Și cum ai scăpat mîcă Ioană?

-           --- Apu iaca norocul meu,dragu mîcîi, că am fost harnică și gospodină la ale mele…Un „nacialnic”a observat asta și mi-a zis:Ты хорошая хозяйка!

Și a luat-o acasă la dânsu ca slujancă…la fel cum tata a fost în ordonanță la români…așa și bunica a fost ca slugă la ruși…Rusul avea copii mici, bunica avea grijă de ei, făcea mîncare,curat, spăla…Și așa pănă în 1946…„Nacialnicul” a început a o cerceta: cine ești, de unde ești, cum de ai ajuns aici, că nu prea semeni să fii vriun culac bogat ci o simplă femeie…Ia povestit de unde vine, că a lăsat acasă un soț și 5 copii, că ii dor de casă…Atunci „nacialnicul” ia scris caracteristică…lungă cam de vreo două foi că e femeie bună, harnică, s-a purtat frumos etc. și o trimis„ходатайство”(rugăminte oficială) mai sus…

Și iaca așa în 1946 bunica Ioana a fost lăsată să plece acasă, venind cu un săculeț plin cu semințe de conuri de pin, din care am mâncat vreo săptămână toți nepoții. Mare bucurie pentru niște copii înfometați…”își amintește cu tristețe d-ul Gavril Chetreanu…

„Mai târziu, cînd nu mai era foamete deja și aveam vreo 10 ani, mergeam primăvara cu toți nepoții la bunica să o ajutăm la săpat în grădină. Și mai găseam câte un cartof în pământ,lăsat din toamnă, nefiind atins de geruri. Bunica îl lua, îl ștergea cu marginea șorțului, și ne îndemna să mâncăm așa crud…Noi gustam…ne oțăram…scuipam pe jos…Da bunica mânca de parcă era cel mai gustos cartof de până acum…zâmbește nea Gavril…cine o îndurat foame, nu o va uita niciodată!”

„Și uite așa și tata și bunica o scăpat cu viață doar datorită hărniciei și cumsecădeniei lor…ca de fapt și tot întreg neamul nostru a supraviețuit întotdeauna datorită acestor două calități…” concide trist Gavril Chetreanu.

Va urma....

Un izbiștean în oastea lui Dimitrie Cantemir…filmul „Dimitrie Cantemir”

Haralampie Țurcanu

Țurcanu Haralampie născut în 1951 în familia unor simpli agricultori ca pe vremuri. Tatăl lui,Chirilă Țurcanu(1904), a fost  cavalerist în oastea română(1933) și a venit acasă schilod de un picior: în timpul unor manevre în galop, calul lui a alunecat și a căzut peste el prinzândui piciorul între șa și pietre.

Și deoarece, tot neamul său era legat de cai  și soarta lui Haralampie a fost la fel să fie: în 1973 i s-a dat o căruță cu doi cai din colhozul din sat ca să lucreze.

Foto: secvențe din filmul „Dimitrie Cantemir” Moldova film

 „Lucru ca lucru: dute-n acolo, vino-ncoace, adu ceea, du ceea, povestește nea Haralampie, până când a venit cineva din raion și a zis că are nevoie de toate căruțele din sat cu tot cu căruțași pe vreo trei zile. Nu ne-au explicat pentru ce. Au mers mai mulți din sat: moș Roman,Scridon Bordeianu, Gheorghe Țîmbălari, Sașa Dracinschi, Chirilă Hopa. Am ajuns pe poligonul de la Bulboaca lângă Dubăsarii Vechi și ne-au zis să aranjăm căruțele într-un șir pe costișă că aici va fi linia de apărare a modovenilor. Abia acum am înțeles că avea să se filmeze un film, un film despre lupta lui Dimitrie Cantemir și Petru I cu turcii…”

    Filmul „Dimitrie Cantemir”, o producție a Moldova Film 1973, în regia lui Vlad Ioviță cu Mihai Volontir în rolul principal, s-a filmat în mai multe locuri. Aici, pe poligonul Bulboaca, a fost înscenată lupta de la Stănilești 1711, în care moldovenii și rușii au suferit înfrângere, iar Dimitrie Cantemir a luat drumul pribegiei în Rusia.

„Cum am ajuns ne-au dat niște halate lungi, țepoaie și un fel de chipiuri : ne-au spus că noi vom fi ostașii lui Dimitrie Cantemir, își amintește nea Haralampie, altora le-au dat haine simpli țărănești și furci din lemn. Au adus niște poloboace din lemn, și când veneau turcii asupra noastră, erau călare, noi ungeam poloboacele cu ulei și le dădeam foc dea rostogolul peste turci. Caii erau învățați și săreau peste ele. Apoi fugeam cu toții la vale și atacam turcii, după ce îi fugăream un pic, turcii care veneau mai mulți ne fugăreau pe noi deja. Noi fugeam înspre oastea rușilor și acolo împreună cu ei fugăream înapoi turcii. Și iaca așa trei zile de dimineață până-n seară. Se uitau dacă le plăcea cadrele, apoi mergeam mai departe. Dacă nu mai fugăream odată turcii…”

Foto:poloboacele incenidiate asupra cavalerimii turcești,
secvențe din filmul „Dimitrie Cantemir” Moldova Film

Filmul a fost filmat aproape în premieră pentru acele timpuri din elicoptere, ca să se vadă toată amploarea luptei. „Lui Sașa Dracinschi, vântul de la elicele elicopterelor, ia ridicat căruța în aer și ia sfărâmat-o de pietre. Iau dat o căruță nouă, cu care a venit mândru în colhoz de parcă avea un trofeu de război”- zămbește d-l Haralampie.

Ca în orice film au fost și diferite cascadorii și trucuri, care unele s-au lăsat cu întâmplări nu prea plăcute:„ Ni s-a spus de la bun început că dacă vom fugi de cavalerie și ne va ajunge vriun cal, să nu ne temem, căci caii sunt învățați și ne vor ocoli sau vor sări deasupra noastră. Unul nu a înțeles și cînd venea calul din urma lui, s-a întors brusc și ia pus țepoaia în piept, cârligând calul cu tot cu călăreț. A primit mustrare aspră și voiau să-i ia caii în locul calului rănit, povestește nea Haralampie. Pe jos era explozibil legat cu sfori și cînd atingeai sfoara exploda, făcând mai mult doar fum și zgomot, dar și așa doi colhoznici mai nu au orbit, din cauză că au căzut lângă explozibil.”

Au dormit trei zile prin căruțe, mâncare li se aducea de la Anenii Noi. Seara cînd toți plecau ei

Foto: Mihai Volontir în rolul lui Dimitrie Cantemir,
filmul „Dimitrie Cantemir” Moldova Film

umblau prin „foișoarele”(corturile) împăraților, că în timpul zilei nu aveau voie să urce în deal la împărați. Pe Mihai Volontir, care a jucat rolul lui Dimitrie Cantemir, așa și nu l-a văzut fiindcă era mai tot timpul ocupat cu scenele luptelor. Filmul pe urmă desigur l-a privit, dar așa și nu s-a recunoscut printre sutele de „ostași” a lui Volontir, doar căruța și caii ia recunoscut pe costișă când a mers elicopterul deasupra cu camera de fimat…

„Au promis de la început că ne vor plăti cele trei zile de filmări, dar așa și nu mi-au dat nici o rublă pentru rolul meu, doar la câteva săptămâni am primit vreo 3 ruble din colhoz, pentru „comandirovca” mea de la Bulboaca…și nici OSCAR nu mi-au dat”, glumește în final nea Haralampie Țurcanu…

 S-ar părea că nu e nimic deosebit în acest om și această istorioară, dar este importantă fiindcă este despre și cu izbișteni în rolul principal. Și în curînd va apărea un alt articol: deja despre filmul „Gustul pâinii”1966(ГОРЬКИЕ ЗЁРНА), o producție Moldova film, în regia lui Valeriu Gagiu, filmat în zona Mașcăuțului și cu (atenție!) - taraful de la Izbiște de pe atunci, în secvențele acestui minunat film.

Este unul dintre cele mai reprezentative filme ale cinematografiei de peste Prut, abordând unul dintre cele mai crunte evenimente ale istoriei: foametea din anii 1946-1947. Este producţia de debut a lui Valeriu Gagiu, la care a semnat regia, dar şi scenografia. Filmul este cutremurător, reuşind să transmită oroarea acelor vremuri. Filmul a fost interzis în perioada sovietică în RASSM, fiind considerat „vicios din punct de vedere ideologic”. În anul 1968 a fost distins cu Premiul pentru cel mai bun scenariu la Festivalul "unional" de filme de la Leningrad (Sankt Petersburg).

Iaca așa…nu e chiar atât de simplu cu simplii noștri izbișteni…

Foto: Lupta de la Stănilești,1711, secvențe din filmul „Dimitrie Cantemir” Moldova film

Soartă de frați...

Moș Anton Gașcu….

Cu adevărat unul din cei mai în vârstă locuitori ai localității noastre. Născut în 1928 la 22 decembrie, dar scris în adeverința de naștere la 11 ianuarie.

Pe cât de simplu om a fost și este acum în prezent…pe cât de bătrân este pe atât are ce ne povesti nouă, generațiilor facebookului. L-am rugat să ne povestească câte ceva despre cele trăite.

Născut în familia lui Conon(1892) și Maria(1892), familie cu mulți copii, ca pe timpuri: Afanasie n.1912; Gheorghe n.1918, David n.1920, Anton n.1928, Vera n.1930.(Eduard Gherciu„Izbiște satul izvoarelor” pag 202)

Soarta fraților Gașcu e și ea foarte diferită.

Afanasie(Fănel) și Gheorghe au fost luați de mici de către unchiul lor, Mihail(fratele lui Conon tatăl), -„Unchiul Mișu – ne povestește cu mândrie moș Anton, a fost colonel de divizie în Armata Română”. Acolo cei doi frați au învățat. Gheorghe a fost conducător artistic al unui cor de femei(26 la număr!), știa 8 limbi și a cutreerat toată Europa cu concertele lor. În timpul războiului II mondial, a fost rănit și acoperit în totalitate cu țărână de explozia unui obuz nemțesc. L-au găsit și salvat ca prin minune camarazii de arme. A trăit în București, până în anii 1970, apoi a emigrat în SUA, acolo a și decedat la sf. anilor 2000.

Fănel a trăit în Ploești, având grad de ofițer în Armata Română, decedat și el prin anii 1970. A avut un fiu,Mihai, cardiochirurg bun, decedat timpuriu fără a-și valorifica talentul.

David, bădica Daviță, cum îi spunea moș Anton, a avut o soartă mai cruntă. Împreună cu soția sa Haretina n.1916, au fost deportați în Celeabinsk în anii 1940, acolo și i s-a pierdut urma.

Gașcu Anton…împreună cu soția Nadejda au avut 13 copii, dintre care „au scăpat” doar 6: Nicolae n.1954; Eugenia n.1958; Grigorie n.1960, Haralampie n.1963(insturcor auto Criuleni); Elena n.1966; Valentina n.1972. Restul 7 copii au murit din cauza vremurilor grele,foametei…

Mama îl iubea mult și îi spunea„ Antonaș a mamei, tu ești mintios și ascultător, ești băiatu mamei” și nu ia dat voie unchiului Mișu să-l ia și pe el în România.Așa că a rămas lăngă părinți ducând boii la arat împreună cu tatăl, de la 7 ani.

Își amintește de timpul războiului II mondial: nemții își aveau „ștabul„ în ograda lor, familia fiind ridicată și dusă în părțile Hânceștiului. Apoi a urmat foametea: „Mâncam colăceii babei ,un fel de buruiană ce se întinde pe pământ, taare ne mai durea burta”

Armată nu a făcut, având probleme de mic cu vederea: „Din diochi…m-au diocheat când eram mic și nu văd cu un ochi și nu aud bine cu o ureche” spune moș Anton. A lucrat toată viața în colhoz,din 1950 a fost și tractorist și combainer. În perioada 1960-1961 a lucrat ca toți moldovenii „pentru lemn” în Arhanghel, Rusia. Acolo a răcit tare și a pierdut toți dinții.

În 1966 deoarece era „peredovic„ a fost la odihnă în Republica Populară Socialistă Bulgară, tocmai 20 de zile împreună cu soția! La întoarcere a trecut pe la frații Gheorghe și Fănel din România, unica și ultima vizită făcută la cei doi frați…Fănel decedând, iar Gheorghe emigrînd în SUA. Cu Gheorghe s-a mai văzut în 1994,1995,1996 cînd „americanu” a vizitat localitatea natală trei ani la rînd…a patra oară nu a mai reușit…a decadat…a simțit probabil că nu mai are timp, de aceea a fost trei ani la rând acasă de peste ocean.

Secretul longevității lui moș Anton? Nu a fumat niciodată, din alcool a băut doar vin de casă câte puțin, a mers la biserică aproape în fiecare Dumniică de când s-a redeschis biserica și … nu se leagă de cele pământești: „Dumnezeu dă, el și ia! Facă-se voia Domnului”

”Daaaa…grele vremuri o mai fost, zice moș Anton la final, da tot mai ghini era atunci”…

Iam urat sănătate și a promis că data viitoare va veni la bibliotecă cu „un clit” de fotografii vechi familiare. Aștept cu nerăbdare.

Un izbiștean care l-a păzit pe Hrușciov!

Iacubov Nicanor Ion(moș Conuță cum îi zicem noi sătenii), născut în 1938 la 27 decembrie, în familia unor oameni simpli, agricultori. Tata Ion (n.1905), mama Paraschiva (n. 1905) au avut împreună mai mulți copii: Domnica a.n. 1929(acum Pîrvu), Luca a.n. 1935( decedat în lucniță în urma unei surpături de mal prin 1965), Agafia a.n. 1940(acuma Morari). Au mai avut încă doi copii, dar care au decedat din cauza vremurilor…

A avut o copilărie deloc ușoară și a fost martor la evenimentele de atunci: război, foamete, ridicări , colhoz etc. Părinții lui aveau 4 hectare pe care le prelucrau cu cei doi boi din gospodărie. Pe urmă au mai procurat încă 3 hectare: „Ca să aibă ce să ne dea la fiecare copil câte un hectar - zice apăsat bătrânul, să fim în rând cu tății!”. Războiul îl ține minte acasă, cu un grup de nemți în ogradă, care iau făcut să se mute în sarai, ei ocupând casa. Căruța cu boi au fost luate pentru necesitățile comandamentului militar german local. Pe urmă a venit linia frontului(1943) și evacuarea prin părțile Costeștiului. Perioada de foamete de după război a fost mai blândă cu familia lor: aveau 2 vaci din care se hrăneau. Cu toate că erau gospodari în sat, nu au fost deportați deoarece au predat de bună voie în colhoz tot ce agonisiseră: pământul, căruța cu 2 cai, vacile.Deci începuturile colhozului din Izbiște sunt sumbre pentru moș Nicanor…

„La 18-20 ani eram un băiat plin de putere, eram înalt de peste 1,85m și aveam în jur de 96 kg. De aceea când m-au luat în armată în 1957, am nimerit direct în MBД-ul de atunci, și anume eram în detașamentul de pază la Cremlin. Am fost în excorta personală a lui Nichita Hrușciov(secretar general al Partidului Comunist al Uniunii Sovietice între 1953 și 1964, vezi wikipedia) relatează simplu moș Conuță, am dat chiar și mâna cu el … așa la ceremonii … la felicitări de Anul Nou, îi plăcea să ne strângă mâna la toți…Și când mi-au dat medalia: ”Oтличник Cоветской Aрмии”, la fel mi-a strâns mâna. Medalia am primit-o pentru că am partcipat la arestarea unui „șpion” , nu-i țin minte numele, care complotea împotriva lui Hrușciov.(cred că e vorba de complotul împotriva lui Hrușciov și grupul antipartiinic,nu știu précis, vezi wikipedia). Stăteam câte un soldat la fiecare ușă în Cremlin, ca nimeni fără „пропуск” să nu poată intra. De vorbit nu am vorbit cu Hrușciov, fiindcă nu aveam voie. Foarte des aveam „командировочные” (deplasări).Am ajuns cu Hrușciov până în Berlin. De două ori am fost: în 1958 și 1959. Acolo când mergeam convoi prin piața din Berlin, localnicii aruncau de la etaje în noi cu ouă, diferite obiecte și chiar bucăți de cărămidă. Dar aveam „приказ” să nu deschidem focul sau să nu ne dăm la provocare. Tare nu ne iubeau nemții pe noi , soldații sovietici…”

S-a întors acasă din armată în seara de Anul Nou 1961, peste câțiva ani(1964) s-a căsătorit cu Tamara Verdeș, fiica lui Petru și Elizaveta Verdeș. Acasă normal că de îndată a început a lucra în colhoz…A prins aproape toate fazele de dezvoltare și declin ale colhozului: de la începuturi, până la „colhoz milionar” cu Zahar Afanasievici în frunte și până la declinul și căderea colhozurilor. Își amitește câte edificii și infrastructură avea colhozul și acum nu mai sunt: grădinița veche care era în „casa popii”(vizavi de ograda lor, apoi clubul vechi care pe timpuri a fost sinagoga evreilor, prin 70 acolo fiind un magazin de uz casnic –„хозмаг»-ul cum îi ziceau sătenii. Își amintește de cele două brigăzi de tractoare de la zdoroca: una de vieri și alta de „гусничные și колесные”. Ferma veche de vaci care la fel era la zdoroca, cea de porci de asupra iazului…„Nu a mai rămas nimic din ele” concide moșul cu tristețe - toată viața a lucrat în colhoz…

” Deoarece mă pricepeam la cai, am fost foarte mulți ani „издовой”(căruțaș), își amintește moș Conuță, adică aveam o căruță cu doi cai din colhoz și duceam președinții de colhoz pe unde aveau nevoie. Chiar și la raion îi duceam, pe atunci erau mașini doar din estea, de lucru, GAZ-uri. Aveam o pereche de cai buni că într-o jumătate de oră eram la Criuleni și în 45 minute eram la Dubăsari. L-am dus pe Ureche Vasile, pe Zahar Afanasievici, pe Bairac Fiodor Anatolievici. Îmi amintesc că odată, seara veneam cu lucrătorii de la ferma de la Străistanca în căruță. La Cruglic m-a oprit Bairac, a dat oamenii jos și a zis să merg cu el. Am mers pe deasupra satului, pe la Măsărău și am ajuns la „podnaveț” la „stâlp”. Acolo Bairac a ordonat paznicilor să pună în căruță cățiva saci de porumb. După aceea am mers pe la „istacadă”, ne-am dat drumu pe la „toc” în „Jgara”. Acolo la fel a zis paznicilor să pună în căruță câțiva saci de popușoi. După aceea am luat-o în Stristanca pe la Halocea. La ferma de vaci, a chemat paznicii și le-a zis să pună un sac cu urluială în căruță. După aceea am mers de asupra Ohrincei la brigada de acolo. La fel paznici au pus saci cu porumb în căruță. Am ajuns în centrul Cruglicului în zori de zi cu o căruță plină de porumb. Bairac s-a dat jos și a zis: „Mergi acasă cu acest porumb. O să fie mâncare la cai și la ce mai ai prin ogradă. Și dacă o să mai ai nevoie să ceri, dar niciodată să nu furi.Și chiar dacă vei fura să mergi pe drum, căci eu totuna îi prind pe toți. Mâine să nu ieși la lucru, să lași caii să se odihnească….” Iaca așa vremuri erau: o noapte întreagă am făcut „obhodul” pe la paznicii punctelor unde se păstra producția. Atunci colhozul era mare: eram împreună cu Cruglicul și Ohrincea…”

Desigur nea Nicanor a lucrat în mai multe funcții din colhoz, a fost și paznic, a fost și amestecător de aluat timp de 10 ani la brutăria din Cruglic.

„Acum sunt bătrân dar nu am timp de odihnă, de căruță m-am lepădat cu doi ani în urmă și tot lucrul meu e pe lângă casă: tai un lemn, dău la o pasăre …Rar ies din ogradă, am îmbătrânit cu totul: de la cei 96 de kg pe care îi aveam în tinerețe am ajuns la 50 kg…”

Notă: Toate datele și cronologia sunt conform celor relatate de Iacubov Nicanor.

„Șirul indian”

Foto:Drumuri către tine – Un altfel de blog despre evoluţie spirituală şi dezvoltare personală

Cînd eram mic îmi plăcea să merg cu tata în pădure după ciuperci...Îmi explica care ciuperci sunt comestibile, denumirea lor, cum să mă orientez în pădure, cum se numesc locurile și poienele pe unde a copilărit el. Era un soi de relații aparte dintre tată și fiu. Acuma nu prea sunt astfel de relații naturale...totul este oficial, artificial, indirect...

Exact în acea perioadă eram pasionat de lectura romanelor despre westul sălbatic și pieile roșii(indienii din America de Nord). Citisem taman „Winnetou” de Karl May, „Urmele misterioase” de polonezul Sat-Ock, „Ultimul mohican” de Fenimor Cooper(preferata). Era descris în acele cărți metodele de vănătoare și mersul indienilor prin pădure. De exemplu noțiunea de „șirul indian”, o metodă de mers prim pădure când călăuza și cei mai buni luptători merg în față, iar următorii merg în spate călcând exact pe urmele celui din față, astfel dacă cineva îi urmărea din urmă, nu putea citi pe urme câte persoane au mers pe aici și ce putere are detașamentul urmărit...

Mă jucam și eu dea „indienii” , călcând exact pe urmele tatălui meu prin pădure, ca „dușmanul” închipuit de mine, să nu poată citi câți au mers pe aici după ciuperci..

Au trecut anii...am înțeles că dușmanii nu pot fi închipuiți, ei sunt reali, iar „șirul indian” nu prea ajută în lupta cu cel mai mare dușman al tău: TU ÎNSUȚI.

Au trecut anii…am înețeles că fiecare trebuie să lase urmele sale proprii când va merge „să strângă ciuperci” prin pădurea vieții…

Au trecut anii…am înțeles că dacă vom merge unul după altul vom crea doar o mică cărare, o potecă îngustă și nicidecum un drum larg…

Au trecut anii…demult nu mai merg după ciuperci cu tata, demult nu mai merg pe urmele lui…de fapt demult nu mai deslușesc  urmele lui…acum întrerupte…

Au trecut anii…sunt și eu tată. Nu…nu meg după ciuperci în pădure cu feciorii mei…Pădurea e alta, ciupercile sunt altele, dușmanii sunt alții…Dar aș vrea să meargă și feciorii mei pe urmele mele atâta timp cât vor avea nevoie de o călăuză, atâta timp până când dușmanii se vor teme de urmele noastre. Iar apoi, fiecare să facă urmele lui proprii, ca împreună să facem un drum bătătorit de cei ce ne urmează.

Aveți grijă de urmele voastre…

Bibliotecar – profesie de stres???

Foto:/www.pinterest.com

Dialog în timpul unei consultații la un medic de familie,după niște investigații medicale:

• -          Hmmm…. Dumneavoastră aveți ulcer de stres, DNV și glicemia ridicată. Nu e tocmai bine. Aveți ceva probleme la moment ce vă macină? Vă epuizați la serviciu? se făcu curios medicul.
• -          Da... sunt un pic câte de toate…
• -          O să vă prescriu medicamente compensate și vă deschid buletin de boală: aveți nevoie de liniște o perioadă, spuse medicul luând pixul în mână.
• -          Nu, nu…exclus! Nu pot sta pe buletin..Am de finisat niște chestiuni la serviciu, se agită pacientul.
• -          Văd că totuși o parte din probleme sunt de la serviciu… Poate totuși vă luați o vacanță?Când ultima oară ați fost în concediu? Păreți epuizat…- Insistă medicul.
• -          Nu! Nu sunt deprins să stau locului- hotărît afirmă pacientul- chiar dacă nu sunt la serviciu, sunt nevoit să practic și alte activități.
• -          Bine, cum doriți - se conformă medicul și începu să scrie receta – Dar dacă nu e secret, unde activați? Văd că vă stresați  când pomeniți de serviciu…
• -          Director de bibliotecă,- răspunse pacientul privind în gol pe geam.
• -          Ha! Scăpă tocul din mână medicul – și cam ce e stresant în profesia asta!? Stai acolo în bibliotecă, dai o cărțulie două pe zi…
• -          Poftim?! - se încruntă pacientul – Eu n-o să încep acum să mă dau cu părerea despre oricare profesie fără a o cunoaște și n-o să mă întreb cât stres ați luat azi de la mine sau următorul pacient, dar pot spune câte ceva despre profesia mea, care în decursul ultimului deceniu s-a schimbat radical, a devenit chiar și stresantă dacă doriți să mă exprim în termeni medicali. Pot spune cu certitudine că nu doar aștept un cititor, doi ca „să eliberez o cărțulie, două”, ci am proiecte în care am caiet de sarcini, bugete de programat, termeni de respectat, fac instruiri în diferite domenii învățând și eu la rândul meu mereu, am cluburi în bibliotecă, am deplasări, expoziții, servicii noi, seminare, parteneriate, voluntariat…Sunt și bibliotecar, și jurnalist, și specialist IT și profesor…Fiecare utilizator trebuie să fie deservit impecabil, iar dacă doriți să știți și noaptea uneori mă gândesc unde se mai poate de scris un proiect ca să modernizez instituția… că statul probabil crede la fel că în bibliotecă se dă „căte o cărțulie, două pe zi”. Dar stresul nu are legătură nemijlocită cu cantitatea de muncă sau responsabilitățile, ci există stersul situației actuale: că nu se mai poate de mers așa în continuare,că nu e normal să fie așa, și cel mai important e stresul că nu e normală percepția publicului despre profesia de bibliotecar!

Medicul nu mai apucă să scrie receta: pacientul se ridică, ură o zi bună și plecă. E deprins să fie singur... doar el și viața...  doar el și profesia… doar el și „câte o cărțulie două pe zi”…

P.S. Articolul dat este un banc ca și profesia de bibliotecar și trebuie tratat cu umor...  fără stress.